DAN GULEA, SERIA DE AUTOR HORASANGIAN

Bedros Horasangian este un prozator de marcă, lansat în anii 1980, alături de generaţia optzecistă, cu care însă nu s-a identificat, fiind mai degrabă asimilat paradigmei prin textele-teorie din Curcubeul de la miezul nopţii sau Închiderea ediţiei, dublul său debut din 1984, dar şi prin romane precum Sala de aşteptare (1987), În larg (1989). După 1990, urmărind cu atenţie lumea politică prin analize şi comentarii, cu o carieră în diplomaţie, Bedros Horasangian părea în ultima vreme atras de domeniul acesta al comentariului actualităţii politice: Miss Perfumado şi alte femei (2012) era cel mai recent volum de povestiri, cu ambitus şi decor internaţionale, până la colecţia de confesiuni „reale sau imaginare“ din Trotineta lui Edi (2020).

Astfel, dacă în Trotineta lui Edi, prima carte a lui Bedros Horasangian după o lungă perioadă de comentariu politic şi social, cu dese prezenţe la talk-show-uri politice din lumea micului ecran, se putea înţelege comment peut-on être Arménien în lumea de azi, într-o istorie de familii desţărate, în Laptopul lui Dr. Love (Editura Cartex, Bucureşti, 2022) se investighează partea ascunsă, „osatura“ unei relaţii între două persoane, ca modalitate de înţelegere a sinelui. Iar reversul Laptopului… este recenta Berlin, Berlin (Editura Cartex, Bucureşti, 2023), care păşeşte în universul politic şi social printr-o tehnică de tip secvenţial comună poveştii lui dr. Love; apariţia acestui din urmă volum este şi ocazia pentru Editura Cartex să anunţe o serie de autor Bedros Horasangian, cu mai multe titluri, precum Sala de aşteptare, cu menţiunea „ediţie integrală“, dar şi premierele Dosar 1915, Un om fericit şi Sfârşit de partidă.

Laptopul… este un text greu încadrabil, roman sau confesiune sau jurnal sau blog ori poate colecţie de tweet-uri: Dr. Love, un celebru psiholog, răspunde celor nefericiţi în dragoste prin sfaturi şi indicaţii ce trebuie să intre în spaţiul unei rubrici. O excelentă modalitate de a observa, asemenea diavolului lui Le Sage, lumea şi nepotrivirile amoroase, un slalom printre etnii, vârste, straturi sociale – cu maxima libertate pe care o oferă viteza internetului. Caustic, tandru, înţelept şi înţelepţit, Dr. Love este iubit de cititorii săi, care îl asaltează cu dilemele şi secretele lor – şi etern umane, dar şi foarte româneşti: lui Dr. Love i se scrie din Ditrău (localitatea din Harcov unde muncitorii srilankezi au fost izgoniţi), îi scrie analfabetul funcţional, elevul sau eleva, corporatistul, cel care vrea „să iasă“ (să îşi mărturisească, public, atracţia pentru acelaşi gen), marginalul în sens larg: din punct de vedere social, etnic, psihologic.

Nu doar dr. Love are un pseudonim, ci şi corespondenţii săi: Raymond Aron, Sandra Bullock, Zorba, Lady Diana, Moby Dick, Ingrid Bergman, Averescu („Stau pe bulevardul Averescu nu departe de spitalul Elias. Aşa mi-a venit ideea cu pseudonimul mareşalului“) se intersectează în aceste pagini cu Nelu, Costel, Miha, Petruţa e tutti quanti, alături de indecişi în dragoste precum FMI („Nici cu banii nu stăm prea bine“), Mai ’68 („Sunt bucuroasă, am găsit calea pe care trebuie să merg fără să-mi fie teamă“), DIICOT („De ce ai căuta care a fost în viaţa ta acum mai mulţi ani, de care, teoretic, nu te mai leagă nimic. Ce vrea de fapt?“). Iar când se deduc oarecari convingeri social-politice din scurtele confesiuni, psihologul din întâmplare semnează „Genosse“ Dr. Love – un fel de „tovarăşul“ Dr. Love, folosind cunoscutul apelativ oficial de dinainte de 1989.

Acest dialog epistolar este dublat de însemnări de jurnal ale doctorului în dragoste, cuprins de acedia, izolat undeva într-o casă de odihnă: primeşte vizite, are conversaţii nu doar cu medicii, ţine unele regrete şi vagi planuri, amintiri, citeşte şi evaluează literatură clasică: Moartea lui Ivan Ilici faţă de Război şi pace, Heinrich Mann, Camus, Sartre, Scrisorile către Alecsandri de Ion Ghica – dar mai ales Pavese, cu Meseria de a trăi…

Nu ştim mai nimic despre Dr. Love, nici numele real, doar unele regrete despre atmosfera din New-York, despre plimbările prin Queens cu o Jennifer, precum şi evocarea unui accident – doar cât vrea să transpară în jurnalul de laptop. Dr. Love este şi sarcastic („Mi-e teamă că şi Sfinţii Părinţi se uită la televizor“), şi empatic, cunoscându-şi propriile limite: „Tot fac pe atotştiutorul, cu atâţia oameni, mulţi dintre ei, tineri, când nici eu nu ştiu mare lucru“; „Fiecare aşteaptă o vorbă bună, toţi, fără excepţie“.

Între aceste atitudini se conturează un portret al unui om disponibil, cu mare plăcere de a vorbi, de a comunica, dar temător, sondând abisuri în mod discret şi poate de aceea uneori labil: pentru că în spatele unui pseudonim se poate ascunde oricine. În epoca „reţelelor sociale“, cel de dincolo poate fi un demon decăzut (cu coada de plastic, cum observa Mrozek, „moralist“ de unde poate descinde Bedros Horasangian), poate rizibil, dar nu mai puţin periculos, venind oricum din zona inomabilului.

Sfaturi, opinii, schimburi de idei cu corespondenţi de la vârsta (pre)adolescenţei, cu un acces imoral de facil la lumea virtuală, până la cei de la vârsta respectabilă a pensionării, semialfabetizaţi informaţional, conturează un portret nebun al lumii (autohtone) de astăzi – chiar dacă subiecte precum pandemia sau războiul din Ucraina nu contribuie la ţesătura enciclopedică a dialogului – ceea ce arată că Bedros Horasangian a surprins un etern al comportamentului uman, mai degrabă indiferent la variaţiunile istorico-sociale, cu o „fantezie bine ordonată“, aşa cum prezintă trama editorul Lucian Pricop, pe coperta a IV-a a Laptopului lui Dr. Love. Totul, sub semnul unei anumite fatalităţi, precizate din primele pagini, pe motivul manuscrisului găsit: naratorul a fost internat într-un sanatoriu, s-a sinucis, iar acestea sunt textele din laptopul său. Laptopul lui Dr. Love.

Al doilea volum din seria de autor, Berlin, Berlin, este o colecţie de drame ale secolului XX, ale trădării şi ale suprimării universului familial, transpuse în trei naraţiuni discontinue prin intermediul unor martori ai istoriei, care ocupă un loc mai mare sau mai mic. Primul text, care dă şi numele volumului, este construit în jurul poveştii dintre fostul Hitlerjung Ulrich şi buna Astrid, care trăiesc în DDR (Germania de Est), sub adăpostul poliţiei secrete STASI, cu care Ulrich are o colaborare; un motiv pentru destrămarea unei familii ce a făcut mari patru copii, o dată cu căderea Zidului Berlinului, când nu se mai poate ascunde. Povestea este reconstituită cu minuţie documentată dinspre actualitatea noastră, a unei Germanii deschise imigranţilor orientali, conform politicii Merkel; se confesează un narator: „Tata era maronit, adică era creştin, maroniţii sunt arabi catolici, şi nu de azi, de ieri. Iar mama era armeancă din Bourdj Hammoud, cartierul armenesc din Beirut. Eu am ajuns american. Iar acum sunt la Berlin şi nu prea ştiu încotro s-o apuc.“

O altă naraţiune se creează pornind de la Segurimi (Serviciul de Securitate Internă) pentru albanezi şi povestea Atenei Fishta, albaneza cosmopolită din Parisul internaţionalist de azi („istoria lumii şi a propriei ţări o lasă rece“) crescută în comunismul lui Hodja şi eliberată într-o lume a atentatelor şi a serviciilor secrete.

Rita, cea din urmă povestire, dedicată lui Kundera, trece în revistă identitatea cultural-politică cehă şi cehoslovacă, din perspectiva unui suedez recent, cu inserţii kafkiene (la local, „Nu ştii cine te ascultă şi cine te poate turna. Trăieşti ca un gândac“), nostalgice („de Cehoslovacia mea s-a ales praful […] Făceam şi biciclete de curse, Favorit, şi uzinele Skoda produceau […] automobile bune“ ; „aveam copii, aveam viitor, nu mă mai interesa prezentul“) – un comentariu social-politic cu date şi fapte care se prăvălesc asupra microuniversului familial.

În acest amalgam, un kurd (odinioară persan?) se prezintă : „Europa e acum un imens bazar… În suk-ul ăsta uriaş m-am născut eu în Germania, apoi am studiat în Franţa, am nişte copii la Mosul, paşaport norvegian […] şi o mamă bătrână la Kirkuk… Nu ştiu bine cine sunt eu…“

Astfel, dincolo de toate aceste identităţi, în contextul eseistic schiţat de Bedros Horasangian (cu rubrică fixă de comentariu politic în presa scrisă şi cu dese intervenţii în presa TV), rămâne o întrebare: cum poţi fi român?