CRISTIAN VASILE, BIOGRAFIA INTELECTUALĂ A LUI JÓZSEF VENCZEL

O carieră promiţătoare ca profesor de sociologie a fost curmată la finele lui martie 1947, atunci când József Venczel a fost reţinut la Cluj de către organele poliţieneşti procomuniste. Profesorul Venczel, cadru didactic la Facultatea de Drept şi Economie Politică a Universităţii de limbă maghiară „Bolyai János“, nu îşi ascundea nici apartenenţa romano-catolică, nici ataşamentul special faţă de episcopul de Alba Iulia, Márton Áron, un prelat care devenea tot mai indezirabil pentru autorităţile prosovietice din România. De altfel, această primă reţinere şi arestare a lui Venczel din primăvara lui 1947 s-a petrecut chiar în contextul unei vizite la Cluj a ierarhului catolic sus-amintit, după cum aflăm din cartea lui Balázs Telegdy, Cazul József Venczel. Destinul unui sociolog maghiar ardelean, prefaţă de Zoltán Rostás (Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2016; vezi cap. 7: Perioada detenţiilor şi a marginalizării totale, 1947-1969, p. 101).

Studiul biografic al lui Balázs Telegdy se completează foarte bine cu două cărţi pe teme apropiate, apărute şi în limba română: este vorba despre lucrarea de pionierat a lui Martin Ladislau Salamon – Un aliat uitat. Relaţiile româno-maghiare în sociologia interbelică (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014), precum şi de volumul mai recent al lui Levente Székedi, Limitele supravieţuirii. Sociologia maghiară din Transilvania după 1945 (Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj Napoca, 2021). Acest adevărat triptic de istorie socială şi politică a sociologiei maghiare din România are un numitor comun: operele menţionate sunt elaborate sub un soi de patronaj spiritual datorat profesorului Zoltán Rostás, principalul animator de după 1989 al studiilor sistematice dedicate Şcolii sociologice de la Bucureşti (Şcoala monografică aflată sub zodia lui Dimitrie Gusti).

De altfel, pe parcursul celor opt capitole ale volumului său, Balázs Telegdy a urmărit să răspundă întrebării iniţiale de la care a pornit cercetarea lui: cum a devenit – şi a şi rămas – József Venczel un adept al Şcolii sociologice gustiene? (p. 109). Prezentarea contextului istoric şi ştiinţific din Ardeal în perioada interbelică încă din primele capitole este importantă, pentru că ne permite să înţelegem limitările cu care se confrunta cercetarea socială maghiară din Transilvania în noile condiţii politice, într-un stat nou în care maghiarii erau o minoritate naţională, uneori discriminată, fără o universitate în limba proprie, fără institute academice finanţate de la buget, fără a beneficia de sprijin logistic şi cultural din partea statului. În plus, Ungaria lui Miklós Horthy („patria-mamă“) nu era o ţară în care sociologia să fie o ştiinţă favorizată, ba dimpotrivă.

Sunt doar câteva dintre precondiţiile apropierii lui József Venczel de Şcoala sociologică de la Bucureşti. Un alt factor favorizant important a fost schimbarea de atitudine a tineretului maghiar din Transilvania, cotitură care s-a produs spre finele anilor 1920 şi la începutul anilor 1930 (p. 10) şi a însemnat în principal depăşirea boicotării Universităţii româneşti de la Cluj (Universitatea „Regele Ferdinand I“). Potrivit unei statistici citate de Balázs Telegdy, în anul universitar 1929-1930, deja din cei 3792 de studenţi ai universităţii, 753 erau de naţionalitate maghiară (aproape 20%). În această tendinţă se înscrie şi personajul principal al cărţii care devine student la Facultatea de Drept în perioada amintită (şi chiar doctor în Drept la finele anilor 1930). József Venczel s-a format iniţial la liceul unde preda şi tatăl său (Gimnaziul Romano-Catolic din Miercurea Ciuc), însă dascălul care l-a marcat cel mai mult a fost profesorul Pál Péter Domokos, cunoscut şi ca etnograf. De altfel, în anumite momente ale biografiei sale intelectuale, Venczel chiar a încercat să îmbine în mod creator metodele şcolii monografice cu instrumentele etnografiei. A rămas până la moarte un pasionat cercetător al lumii rurale, păstrându-şi atât identitatea catolică, cât şi relaţia apropiată cu Márton Áron, şi el originar din Secuime. Chestiunea identităţii confesionale avea să fie în parte şi la originea despărţirii sale, în viitor, de asociaţii intelectuale maghiare care nu privilegiau neapărat asumarea fermă a afilierii religioase.

Ajuns la Cluj, la universitate, Venczel se alătură „Tinerilor Ardeleni“ (Erdélyi Fiatalok), o grupare ce avea să dea şi numele unei cunoscute reviste culturale, şi conduce la începutul anilor 1930 Seminarul pe teme rurale. De altfel, publicaţiile literare şi academice ca generatoare de întreprinderi academice, sociologice, istoriografice etc. reprezintă o particularitate a coagulării cercetării maghiare în ştiinţe socio-umane din România. Pe lângă Erdélyi Fiatalok au mai existat şi alte reviste care şi-au asumat un rol similar de-a lungul deceniilor – Hitel (Credit, încredere) şi Korunk (Epoca noastră) sunt doar cele mai proeminente platforme mediatice cu vocaţie academică. Numele lui József Venczel se leagă şi de aceste două periodice: a fost practic principalul animator al revistei Hitel, după despărţirea de „Tinerii Ardeleni“ în anii 1935-1936, şi a colaborat cu Korunk în epoci istorice diferite (în anii 1930 şi spre sfârşitul vieţii, adică între 1969 şi 1972), chiar dacă ultimul periodic avea o orientare de stânga în răspăr cu opţiunea de dreapta, conservatoare, asumată de sociologul stabilit la Cluj.

Deşi absolvent de Drept şi frecventator al cursurilor de doctorat în aceeaşi specialitate, József Venczel alege sociologia, şi aceasta în principal sub influenţa Şcolii lui Dimitrie Gusti. De altfel, a petrecut un întreg semestru din anul universitar 1935-1936 la Bucureşti, unde a stat în preajma colaboratorilor apropiaţi ai lui Gusti (Traian Herseni, Henri H. Stahl, Octavian Neamţu) studiind atât principalele lucrări monografice, cât şi datele culese în urma campaniilor Şcolii sociologice de la Bucureşti (v. capitolul 3 – Întâlnirea cu Gusti, pp. 29-62). A fost o perioadă formatoare decisivă, continuată de participarea lui Venczel alături de monografiştii români la campania sociologică din localitatea Şanţ, judeţul Năsăud (p. 44). Mai ales în acest context, József Venczel a studiat atent metoda monografică gustiană şi o va aplica el însuşi în deceniul următor într-un mod inovator, cu nuanţele determinate de personalitatea lui academică, de absenţa unui sponsor care să finanţeze campaniile rurale, dar şi de specificul localităţii studiate. Legat de dificultăţile de finanţare, nu este probabil o întâmplare că, de fapt, singura campanie monografică în adevăratul înţeles al termenului, campanie condusă de József Venczel, a fost cea din comuna Unguraş (lângă Dej), derulată în vara lui 1941, atunci când Transilvania de nord se afla sub guvernarea Ungariei horthyste. În general, până în 1940 autorităţile româneşti au fost rezervate faţă de asocierile monografiştilor maghiari şi descinderile lor la sate, chiar dacă Gusti intervenea în anumite momente pentru a explica rosturile academice ale acestor iniţiative. Totuşi, contextul războiului mondial care a însemnat şi încorporarea lui Venczel în armata maghiară a torpilat planurile de valorificare a numeroaselor date sociologice de nuanţă monografică culese în satul Unguraş.

Perioada postbelică este contradictorie şi aduce cu sine promovarea lui Venczel ca profesor la noua universitate maghiară „Bolyai“. La fel ca Gábor Gaál, intelectualul aflat în graţiile noului regim (care îl şi promovează academician după 1948), Venczel predă – pentru puţin timp – sociologia. Cumva, după 1947, traiectoria lui Venczel se aseamănă cu a lui Lucian Blaga (cu deosebirea că primul trece şi prin universul carceral): sociologul maghiar e arestat, eliberat, fără dreptul de a reveni la catedră, ci doar admis ca bibliotecar şi bibliotecar şef. Venczel a fost arestat din nou şi condamnat odată cu lotul Márton Áron. A putut reveni în sociologie abia din 1969.