MIRCEA MOŢ, ROMANCIERA ŞI GOYA

Născută în 1935, la Bucureşti, absolventă a Facultăţii de medicină, Riri Sylvia Manor emigrează în Israel în anul 1960, specializându-se în oftalmologie şi în neurooftalmologie, fiind profesor la Universitatea din Tel Aviv şi membră a numeroase societăţi ştiinţifice internaţionale. Între 1990 şi 2000 vine periodic în România, desfăşurând activităţi de ajutorare în domeniul medical. În Israel publică două cărţi de poezie. În România îi apar patru volume de poezie: Privind (2000), Save as… (2007), Pestriţ (2010), Încă (2015). I se decernează Premiul „Lucian Blaga“. În 2015 primeşte în Israel Premiul Opera Omnia pentru activitatea ştiinţifică.

În 2016 îi apare la Humanitas volumul Bucuria de a nu fi perfectă, care a obţinut Premiul „Observator Cultural“ pentru Memorialistică, volum semnificativ pentru felul în care autoarea înţelege scrierea cu caracter menorialistic, dar şi prin faptul că în paginile sale pulsează autenticul prozator ce va să vină. Într-un interviu acordat lui Cristian Pătrăşconiu, Riri Sylvia Manor schiţează un adevărat program al artistului atent la selecţie, dar şi la o necesară relaţie, chiar complicitate cu cititorul. Nu o carte de memorii pur şi simplu contează pentru autoare, ci o „carte literară“ despre amintirile proprii:„Arta este să ştii ce să alegi şi ce să laşi nespus. Să scrii absolut tot ce ţi s-a întâmplat poate fi o carte de memorii, dar nu o carte literară despre amintirile tale şi persoana ta şi tot ce este vag şi nelamurit – şi, de fapt, cel mai important. Să laşi locul celor care te citesc să se regăsească şi să îţi completeze ei cartea, gândind în paralel“. Pentru Riri Sylvia Manor, memorialistica se legitimează din unghiul marilor întrebări pe care autoarea le pune în legătură cu propria identitate în primul rând. De aici, admirabila idee a unei statui a semnului de întrebare, semnificativ şi pentru romanul scriitoarei: „Personal sunt indignată că în toate oraşele mari ale lumii există statui de generali sau de regi călare pe caii lor, dar nicăieri, nicăieri nu am văzut o statuie dedicată semnului de întrebare. Fără îndoială însă că descoperirea cea mai mare a omului nu este focul şi nici roata, ci semnul de întrebare – el şi numai el începe orice progres în ştiinţă şi istorie şi poate naşte mereu alte şi alte semne de întrebare“. Cu menţiunea că „nu există întotdeauna un singur răspuns la o întrebare“. Se mai cuvine menţionat însă un amănunt la fel de semnificativ. Întrebată de Cristian Pătrăşconiu după ce „reţetă“ a „preparat“ cartea Bucuria de a nu fi perfectă, autoarea dă un răspuns ce trimite de asemenea la demersul său artistic: „Am început prin a scrie scena finală: că, în 1990, sunt surprinsă de un om de serviciu uitându-mă la lada de gunoi a blocului de pe Calea Victoriei 128 A. El mă întreabă: Ce cauţi aici? Şi eu îi răspund: Nu caut nimic! Şi ies în stradă şi părăsesc blocul. Si cartea. (Acum cartea începe cu această scenă, destinată cândva să fie sfârşitul cărţii.)“. Cu alte cuvinte, a recupera, dar separând ceea ce s-a consumat de ceea ce rămâne inalterabil.

Viaţa mea cu Goya (Bucureşti, Editura Humanitas, 2022) este, de data aceasta, o carte de ficţiune, romanul unui autor dispus să accepte realitatea în egală măsură din unghiul subiectivităţii unui narator feminin, dar şi al prezenţei Artistului care, inevitabil, imprimă realităţii o dimensiune estetică menită să tempereze ispitele mimesis-ului.

În romanul Ririei Sylvia Manor se insinuează cu fineţe conştiinţa unui scriitor căruia, dacă nu-l poate întâlni pe Francisco Goya, nu-i mai rămâne decât să-l reînvieze, pe cont propriu şi pe propriul risc: „Încercam să îl reînviez, să îl reconstruiesc, să mi-l imaginez, să cred că îl cunosc, chiar dacă de multe ori – aşa cum ne-a atras atenţia Eugène Ionesco în piesa de teatru Cântăreaţa cheală – nu-i putem cunoaşte cu adevărat nici pe cei care stau lângă noi în acelaşi secol, oraş sau în acelaşi pat“. Din această perspectivă, în roman se succed planuri diferite, fiecare fiind menit să-l aproximeze pe marele artist. Goya este prezent înt-o lume a visului care înlesneşte coborârea în timp pentru a descoperi în ultimă instanţă omul cu bucuria lui de a trăi. Nu e mai putin adevărat că această cunoaştere se realizează în primul rând prin „oglindă“, prin reflectarea pe care o presupune autoportretul: „Dar, în acest autoportret, Goya îşi întoarce capul spre noi, cei care stăm dinaintea tabloului, şi nu spre taur sau spre spectatorii din fundal prezenţi la scenă. Îmi aminteam fiecare amănunt. Francisco Goya se înfăţişase ca un bărbat în floarea tinereţii, cu un chip luminos, pomeţi proeminenţi şi buze cărnoase, avea în el ceva extrem de viu, arogant şi provocator. Părea că strigă din toate puterile: «Uitaţi-vă la mine, trăiesc! Şi sunt bucuros că trăiesc!» Era îmbrăcat într-un costum roşu de majo, mai roşu decât pelerina cu care aţâţa taurul, costumul îi era mulat pe trupul vânjos cu umeri laţi, iar ciorapii albi îi scoteau în evidenţă picioarele robuste şi musculoase. Atât de robuste, încât parcă apăsau în jos pământul pe care stătea. Mă aşteptam, aşadar, să-l recunosc, acest pictor era renumit prin precizia cu care se picta pe el însuşi, dar şi pe alţi oameni, ghicindu-le viaţa interioară“. Urmează încercarea de a-l readuce la viaţă prin documentarea riguroasă şi, în sfârşit, printr-o semnificativă călătorie, cu mijlocul tehnicii moderne, cu trenul, spre Zaragoza, locul naşterii lui Goya. Este o călătorie metaforică pe parcursul căreia naratoarea îl recreează pe Goya prin ficţiune, poate partea cea mai substanţială şi mai subtilă a romanului, înţelegîndu-şi, în felul acesta, şi propria existenţă. În acest sens se cuvine menţionat un citat din Roberty Hughes: „Probabil că scriitorul care nu cunoaşte teama, disperarea şi durerea nu-l poate cunoaşte pe deplin pe Goya“. Autoarea acordă o atenţie deosebită călătoriei, cu atât mai mult cu cât călătoria rămâne experienţa în urma căreia călătorul suferă o schimbare semnificativă. Până la un punct, ficţiunea pe care o instituie naraţiunea din tren se motivează (şi) din unghiul unui modest Antonio, cu îngăduinţă numit „funcţionarul“, dar căruia naratoarea nu-i contestă condiţia de „mon semblable, – mon frère“ (nu însă şi „Hypocrite lecteur“!) ceea ce trimite la baudelairiana relaţie scriitor – cititor. Este fără îndoială un receptor care, într-un fel, suferă el însuşi o metamorfoză, chiar dacă autoarea pare să se îndoiască: „La urma urmelor, chiar dacă nu o să reuşesc să-l transform pe Antonio, noul meu camarad din Internaţionala Divorţaţilor, într-un mare pasionat de pictură, măcar să afle şi el cine este Goya“. Este un personaj care motivează naraţiunea, oferind, prin simpla sa prezenţă, pretext pentru reflecţie asupra condiţiei povestirii ce se hrăneşte din propria substanţă şi se eliberează semnificativ de creatorul ei: „Îmi place să povestesc, povestind trec de fapt la alte poveşti, care îmi scapă din mâini ca nişte păsări captive“.

Reperele vieţii lui Goya, aşa cum îl „reînviază“ Riri Sylvia Manor, sunt boala şi ochiul, privirea, prozatoarea urmărind lumea lui Goya de dinaintea bolii şi lumea artistului de după boală, o boală „care i-a ameninţat viaţa şi l-a făcut nemuritor“. Cu alte cuvinte, orbirea „care i-a deschis ochii“. Dacă înaintea bolii „Goya era un fel de dandy“, după boală „ceva genial care licărea înăuntrul său s-a trezit la viaţă“, două etape semnificative, cărora autoarea le rezervă modalităţi romaneşti diferite.

Trecut şi prezent, vis şi realitate, rigoare a documentării şi libertate a fictiunii, naraţiune ce lasă locul unor pagini reflexive, nelipsite de accente eseistice, prezenţa autoarei înseşi, documentându-se (ceea ce subliniază o dată în plus ideea unei vieţi alături de Artist ), totul se intersectează într-un roman ce merită cuvenita atenţie.