CONSTANTIN CUBLEŞAN, „VIAŢA-I O DOMNIŞOARĂ ISTERICĂ ÎN FUSTĂ SCURTĂ“ (RUXANDRA CESEREANU)

Continuitatea unui discurs teribil, oarecum exaltat, marcat de o retorică a depresiei şi a revoltei exprimate în acelaşi timp, cu gravitatea unui denunţ (exorcism?!) al condiţiei existenţiale maculate într-un timp existenţial dement pre-apocaliptic, sub spectrul inevitabil al morţii („stigmatul heraldic al vieţii de apoi“), caracterizează dominant poezia Ruxandrei Cesereanu, de la debutul editorial din 1993 cu Zona vie, de-a lungul celor peste zece volume, până la antologia O sută şi una de poezii (Antologarea poeziilor şi selecţia reperelor critice de Giovanni Magliocco şi Ilona Duţă, Prefaţă de Giovanni Magliocco, Postfaţă de Ilona Duţă, Editura Academiei Române, Bucureşti 2022). Poate expresia cea mai pasional-dramatică şi devastatoare mărturisire de sine a unei singurătăţi damnate („Aici jos, pot pipăi luna,/ pot lovi cu securea-n singurătate“ – Demenţe, XLIII) din întreg peisajul liricii actuale. Din perspectiva unei asemenea contemplări a vieţii, aceasta apare frisonată de anxietate, dar şi frivolă în a-şi devoala fericirea: „viaţa-i o domnişoară isterică în fustă scurtă/ cocoţată pe tocuri de un sfert de metru/ sub tălpile ei se aşterne uneori şi puţină fericire“ (în creier). Nu poate fi vorba câtuşi de puţin de o stare patologică; isteria trebuie înţeleasă aici ca paradigmă a trăirilor convulsionate într-o lume ce-şi debordează sieşi, devenind astfel imagine poetică:„Femeia visează un măr alb/ şi îşi pune iasomie în păr./ Clopote ţiuie putrede./ Îngeri cu picioare verzi şi mâini roşii adulmecă./ Un orb auriu pipăie urmele soarelui./ Câini de argint stau în amurg/ şi cornul şuieră tristeţea rotundă./ Frunzele îşi subţiază cadavrele palide,/ păianjenii duc cruci/ pe-o golgotă mică şi blândă,/ copii scormonesc prin trupurile sfinte./ Bătrânii magi mătură curţile-n tăcere./ Iubitul mort creşte violet în primăvară/ se sparge în cioburi./ Acum el are trei ochi albaştri,/ o gură fără dinţi/ şi aripi de liliac./ Vrăjitoarele zâmbesc,/ vorbind pe limba mireselor“ (Urât. Singur şi violet). Recuzita imagistică e împrumutată din poezia absurdului, dar ilustrează întocmai halucinanta percepţie a lumii reale (cât poate fi de reală o astfel de realitate grotescă), în abianţa căreia îşi consumă existenţa („adulmec vacarmul curgător al vieţii“). E un peisaj decadent pe care şi-l asumă, ea însăşi poetizându-şi trăirile, rezonând astfel la provocările afectivităţii:„Într-o zi am intrat eu însămi în peştera trupului meu,/ stingheră şi cu părul zburlit pe cap de spaimă./ Mai întâi am păşit prin deşert,/ leii dormeu rezemaţi unii de alţii ca nişte catedrale,/ spinările lor erau aurore boreale (…) În peştera trupului meu se afla un eremit al nisipurilor,/ mort, neputrezit, cu mâinile împreunate pe piept/ şi cu faţa întoarsă spre răsărit (…) El stătea ca un fetus bătrân./ Îl priveam şi un glas de femeie nebună zvonea în minte strigând:/ Cine te-a născut între leii uitaţi ai lui Dumnezeu/ cine a sinţit cum arzi ca o torţă întoarsă pe dos?“ (Peştera).

Ruxandra Cesereanu se asimilează structurii universului în care fiinţează, poetizându-se pe sine în acest angrenaj mai mult oniric:„Părul lung îmi spânzură în aer ca nişte crengi şerpeşti,/ măruntaiele îmi sunt înfocate,/ chipul mi-e plin de furie şi de glorie,/ rugătoarele se-nchid în chilii de spaimă,/ dar eu am obosit şi-aş vrea să dorm/ o primăvară-ntreagă pe o insulă pustie (…) Vuietul dinăuntru e un munte scobit,/ aş vrea să-nvăţ într-o dimineaţă limba luminii./ C-o luntre de văduvă neagră ies din mine/ spre o văduvă albă care-aş putea fi tot eu“ (Tânără ernie).

Oraşul este un loc al dezasterelor („Moartea fierbinte iese din guri de canal“) în care moartea acaparează totul ca într-un spectacol terifiant („Înotăm în piscina morţii/ până se umple de alţi înotători“), dar salvarea vine, totuşi, din nevoia de viaţă: „Sunt lacomă de viaţă“. Poezia, căutată şi ivită din tenebrele realităţilor decadente, e tumultuoasă, ca o avalanşă devastatoare, răscolind nu doar impurităţile unei coabitării, oarecum destinale cu aceasta („am mai fost cândva în infern“), dar şi pasionalitatea descătuşării din matca morbidului, într-o patetică dorinţă de izbăvire de sine şi de devenire la viaţa pură: „Cântă, zeiţă, mânia aprinsă, am treizeci de ani/ şi sunt jivină asmuţită de pâcloşi Nostradami,/ nu mai sunt fecioară,/ nici în bărbat nu m-am preschimbat,/ tunelul dintre viaţă şi moarte a fost luminat (…) Am străbătut în genunchi drumurile şi răscrucile,/ genunchii mei erau două tălpi de copil debil,/ pentru păcătoasa în gând, cu buze vernil,/ în piept aveam lumină de-ntuneric şi lanterne de staniol (…) Ca o leoaică mă tăvălisem cândva în băltoaca-mi de viaţă,/ rătăcisem, bolborosisem şi avusesem coroniţă de ceaţă (…) până când alesul m-a aflat în a leoaicei zodie preafericită“ (Cântec de spurcăciune).

În lirica Ruxandrei Cesereanu se regăsesc decriptate, transfigurate într-o imagistică brutală, traumele umanităţii, ale condiţiei fiinţiale mizere, aflată într-un declin grotesc-apoteotic spre decăderea apocaliptică. Percepţia acestei lumi maculate este trăită visceral („la noapte voi dansa şapte ore/ pentru viaţa şi moartea mea cu hăţuri de catifea/ apoi pentru dragostea cu inele şi belele/ apoi pentru cuţitele tocite din măruntaiele îndoite/ apoi pentru spaimele trimise la naiba ştie cu viclenie (…) apoi pentru diavolul care face focuri mici în odaia de granit/ iar la sfârşit voi dansa pentru sângele răsturnat/ în troaca subpământeană a unui obiect zburător neidentificat/ puterea mea de distrugere şi de iubire e mare)“ (dansurile). Şi totuşi, există în această atitudine blastfemică o nevoie acută de purificare, de despuiere a tot ce-i maculează fiinţa şi fiinţarea, o nevoie de împăcare de sine în divinitate:„stau în pielea goală în faţa lui dumnezeu/ stau şi mă rog fiindcă nu mai am încotro/ stau în faţa lui dumnezeu ca o femeie singură/ fără veşminte fiindcă nu mai am cum să ascund ceva/ stau în pielea goală în faţa lui Dumnezeu/ stau şi mă rog rătăcesc cu mintea în gol/ mă rog rătăcesc mă rog/ stau în pielea goală în faţa lui dumnezeu/ şi mă închin nu mai ştiu/ bolborosesc şi stau în pielea goală în faţa lui dumnezeu/ mă rog fiindcă nu mai am încotro/ nu mai am unde să mă duc“ (umilinţele).

Vizionarismul absurd al acestei poetici este dedus dintr-un expresionism cu trimitere macabră; totul pare desprins dintr-un vis de coşmar, al lumii şi al poetei care trăieşte parcă ea însăşi într-o stare de stranietate onirică, frisonată de spaimele unei posibile deveniri a realităţii atroce a-tot-cuprinzătoare.