ŞTEFAN MELANCU, READUCEREA ÎN ACTUALITATEA LITERARĂ A DANEI DUMITRIU

Impunându-se încă de la primul său volum de nuvele, Migraţii, 1971, urmat de romanul Masa zarafului (1972), Dana Dumitriu aparţine generaţiei de scriitori care debutau editorial ca prozatori în jurul anului ‘70 din secolul trecut, alături de autori precum Augustin Buzura, Nicolae Breban, Constantin Ţoiu, George Bălăiţă sau Gabriela Adameşteanu, având în plus faţă de aceştia un exerciţiu critic de „evidentă fineţe“ (pentru a relua una dintre sublinierile făcute de Nicolae Manolescu în cronica de întâmpinare, din Contemporanul, la volumul de debut), susţinut şi exersat în cele mai importante reviste de cultură ale vremii şi ilustrat repede şi într-un mod exemplar prin eseul programatic Ambasadorii sau despre realismul psihologic, din 1976. Urmau, într-un timp scurt, comprimat în febrilitatea scrisului (între 1977-1986), încă patru romane (Duminica mironosiţelor, Întoarcerea lui Pascal, Sărbătorile răbdării, trilogia Prinţul Ghica) şi o monografie (Introducere în opera lui C.A. Rosetti), toate conturând portretul unui critic şi al unui prozator tânăr încă şi prefigurând un traseu scriitoricesc de execepţie. Dispariţia sa însă neaşteptată (în 1987), avea să-i fractureze nu doar destinul vieţii, ci şi pe acela al operei, după anii ‘90 Dana Dumitriu intrând într-o nemeritată uitare – la nivelul reeditării operei (doar Prinţul Ghica fiind reeditat, în 1997, la Editura Albatros) şi, implicit, la cel al evaluării literare. Imboldul de a o readuce în actualitatea îi aparţine Lianei Cozea, critic şi istoric literar remarcabil, prin monografia Dana Dumitriu. Portretul unei doamne, publicată în urmă cu mai bine de douăzeci de ani (în 2000, la Editura Paralela 45, cu o postafaţă de Nicolae Manolescu), ediţie reluată în 2022 (an în care dispărea şi autoarea monografiei) la Editura Cartea Românească/ Grupul Editorial ART, în colecţia Monografii. Demersul Lianei Cozea din anul 2000 se înscria în preocuparea sa constantă de a gândi şi de a impune la noi paradigma unei literaturi feminine, sintagmă căreia s-a străduit să-i găsească o semantică argumentată printr-o anume estetică specifică scriiturii doamnelor, asumându-şi astfel, cu bună ştiinţă, discuţii/ dezbaterii deseori contradictorii, vizavi de o discriminare pozitivă, s-a spus între altele, privind literatura de gen. Fără a intra în amănunte legate de o astfel de problematică, nefiind cazul aici, un lucru este însă cert pentru exerciţiul critic al Lianei Cozea: în majoritatea lor, cărţile sale vizează literatura scriitoarele, axate pe autoare ale literaturii interbelice şi contemporane, cu o preferinţa aparte, între autoarele interbelice, pentru Hortensia Papadat-Bengescu – căreia îi dedică studiul din 2002, Exerciţii de admiraţie şi reproş. Hortensia Papadat-Bengescu şi, dintre prozatoarele contemporane, pentru Dana Dumitriu. Firul roşu ce leagă cele două nume ţine cumva de destinul operei pe care îl au astăzi cele două scriitoare, aşezat într-o marginalizare neîntemeiată – autoarea ciclului Hallipilor nemaifăcând de ani buni obiectul problematicelor programe şcolare liceale, iar Dana Dumitriu fiind aproape lăsată în uitare, având în vedere lipsa reeditării cărţilor sale, cu excepţia amintită, de la sfârşitul anilor ‘90, şi deopotrivă a evaluării sale literare – cu o excepţie şi aici, e adevărat, una substanţială, cea din Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură a lui Nicolae Manolescu, din 2008, apărută la Editura Paralela 45.

Oprindu-ne asupra monografiei dedicate operei Danei Dumitriu, trebuie spus că aceasta îi oferea Lianei Cozea, la graniţa anului 2000, toate datele unui scriitor de primă linie a anilor ‘70-’80 dintr-o epocă abia apusă. Certifică acest lucru chiar şi o fugară privire asupra fişei de autor, ilustrând, până la dispariţia sa, o receptare în unele cazuri chiar cu entuaziasm de către nume grele ale criticii (între aceştia, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Mircea Iorgulescu, Alex Ştefănescu sau Gheorghe Grigurcu). Mai mult, la puţin timp după dispariţie, Dana Dumitriu îşi găsea un loc de referinţă în sinteza pe care Eugen Simion i-o rezervă în Scriitori români de azi, IV (1989), notându-i, între altele, calităţi deosebite ale prozei („surprinzător de bine scrise“, „intelectualizantă, eseistică“, iar Prinţul Ghica fiind „un substanţial roman de moravuri, printre cele mai bune scrise la noi pe o temă istorică“). Odată cu anii ‘90 însă Dana Dumitriu intră într-un suprinzător con de umbră, cumva în răspăr faţă de receptarea pe care a avut-o în perioada în care s-a manifestat, exemplar, ca scriitoare. Tocmai în această linie a unei recuperări întemeiate valoric se înscrie întregul demers al Lianei Cozea, fapt subliniat din chiar primele rânduri ale monografiei, mizând pe o înţelegerea adecvată a „personajului Dana Dumitriu“ a cărei cheie de înţelegere „se află în chiar cărţile scrise de ea “ şi în convingerea indubitabilă că avem în faţă un scriitor „de prim rang“. În consens cu preambul monografiei, în paginile care urmează este ilustrată biografia personajului literar Dana Dumitriu (trimiterile la viaţa scriitoarei fiind strict minimale), odată cu configurarea portretului operei, urmărind criteriul cronologic al apariţiilor editoriale în ceea ce ţine de proză, cu aşezarea în ultima parte a eseisticii şi criticii literare, într-o stilistică descriptiv-analitică şi punctând pentru fiecare dintre titluri ideile-forte şi concluzii integratoare: „zonele obscure ale sufletulului femeii“ din volumul de debut Migraţii; circumscrierea primului roman, Masa zarafului (1972), într-un „veritabil exerciţiu de virtuozitate“ utilizând „talentul de analist în pagini de atentă obervarea a contradicţiilor sufleteşti“; paradoxul pus „la temelia construcţiei romaneşti“ în Duminica mironosiţelor (1977); viziunea „comic-ludică“ proiectată în Sărbătorile răbdării (1980); simetria „explicită“ prezentă în construcţia trilogiei Prinţul Ghica (1982-1986, „un minunat roman de atmosferă, un roman psihologic de mare subtilitate, dar şi un roman politic al puterii“; convingerea că Ambasadorii…„sunt, aproape în totalitate, o exemplificare a ideilor sale“ din construcţiile narative, alături de faptul că în monografia Introducerea în opera lui C.A. Rosetti (1984) Dana Dumitriu probează capacitatea „de a sintetiza şi sistematiza“; în sfârşit, analiza foiletonisticii, unde Dana Dumitriu „surprinde printr-un profesionalism vădit“.

În acelaşi spirit al valorii, un portret al operei Danei Dumitriu – alături de cel uman, cu tuşe de o reală afecţiune – îl conţine inclusiv postfaţa lui Nicolae Manolescu, subliniind (odată cu faptul că monografia este un un studiu „temeinic, interesant şi bine scris“), situarea actuală a Danei Dumitriu („Face parte dintre autorii rareori menţionaţi, aproape uitaţi astăzi. Pe nedrept.“) şi câteva linii constitutive ale operei, cu referire la talentul şi inteligenţa scriiturii (Dana Dumitriu fiind în acest sens „neasemuită cu numeroşi confraţi din epocă, mai des citaţi, dar nu neapărat pe drept“), la preferinţa pentru Sărbătorile răbdării (romanul cel mai „autentic“ al scriitoarei) sau la importanţa eseului Ambasadorii…, o operă „majoră“ inclusiv „a criticii noastre“. Sunt, în postfaţă, şi câteva sugestii vizând elaborarea monografiei, folosite doar parţial de Liana Cozea – la fel cum, pentru ediţia de faţă, putea găsi sublinieri, pe care le-ar fi putut prelua şi dezvolta, în analiza făcută operei Danei Dumitriu de către Nicolae Manolescu în Istoria critică… din 2008. Dicolo de aceste ultime aspecte, trebuie remarcat că monografia Lianei Cozea se constituie într-o pledoarie pentru o recuperare valorică a operei Danei Dumitriu în spaţiul evaluării literare actuale. O recuperare pe deplin meritată, dar care încă se lasă aşteptată. O soluţie ce ar putea susţine un astfel de demers credem că ar putea fi o serie integrală de autor, care să-i aducă opera în spaţiul lecturilor actualizate şi, tocmai prin aceasta, al evaluărilor/diagnozelor critice ale momentului. Altfel, autoarea remarcabilului Prinţul Ghica şi al celorlalte romane (aşezate în linia celui „mai radical roman psihologic“ scris, la noi, în anii ‘70 – Nicolae Manolescu, Istoria critică…), ca şi al excepţionalului eseu aplicat realismului psihologic, va continua să rămână, într-adevăr pe nedrept, doar în orizontul aşteptărilor.