SONIA ELVIREANU, MARIAN DRĂGHICI, UN POET SINGULAR

Marian Drăghici se singularizează în lirica contemporană prin tentativa îndrăzneaţă de-a scrie Cartea vieţii sale, mereu reluată, şlefuită, pentru a prinde în poem iluminarea, asemenea lui Brâncuşi zborul păsării în sculpturile sale, urmând astfel îndemnul lui Stéphane Mallarmé: „A învinge ar însemna a compune, în sfârşit, Opera, Cartea – unica – a triumfa, deci, asupra fatalităţilor şi legilor lumii, asupra a tot ce gândirea nu poate supune imperiului ei, asupra Hazardului“. [Scrisoare către Verlaine (1885), citată de J. Royère în cartea sa, Mallarmé].“

În 2022 îi apare în Italia antologia bilingvă italiano-română illimitato/ de necuprins în traducerea poetului, criticului şi traducătorului Giuliano Ladolfi într-o armonioasă alcătuire poematică ce cuprinde în mare parte poemele din antologia lumină, încet (2013), un minim de versuri din volumul păhăruţul (2019), poeme noi, publicate în reviste, şi inedite. Excelent critic literar, Giuliano Ladolfi intuieşte în creaţia lui Marian Drăghici o prefacere radicală în conştiinţa acestuia prin intermediul artei şi dramei sale existenţiale, receptând cartea drept „mărturia unei graduale «metanoia»“.

Structurarea cărţii dezvăluie calea urmată de poet, de la sacrul estetic la cel religios, de la iubirea pentru poezie la iubirea de Dumnezeu, de la intuirea prezenţei divine în om la activarea arhetipului divinităţii în minte şi inimă, de la poezia va salva lumea, la credinţa va mântui omul prin renaşterea sa în duh, îndumnezeire, pe calea ascetică de la om la sfânt.

Poezia şi iubirea sunt pentru Marian Drăghici forme de experimentare a iluminării, trepte spre metanoia anunţată de chiar titlul antologiei anterioare, lumină, încet. Trăirea isihastă graţie harului dobândit prin rugăciune, pe urmele Sfinţilor Părinţi, de liniştire interioară prin comuniune cu Hristos, e mărturisită în poemul motanul faustic. poveste de iarnă neterminată.

Antologia illimitato/ de necuprins se deschide cu poemul la început, amintind de cuvintele din Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu“. Poetul caută cuvântul iluminat prin care se revelă divinitatea, urma „sâmburelui de îngeritate“ din om, legătura cu Dumnezeu.

Întreaga sa existenţă poetică se justifică prin căutarea neîncetată „a pâlpâirii lui Dumnezeu“ în om. Cum harul poetic e de esenţă divină, poetul îşi asumă acest dar ca un fel de apostolat, îşi dezvăluie de la început calea spirituală spre descoperirea divinităţii şi conectarea la sacrul religios: „Acum, cartea asta e lucrul nelimitat/nedefinit/ pe care îngerul se aşeza în om, să cânte la armonica roşie/ când îl vizita./ Mai exact, o fotografie neclară, o hartă imperfectă a acelui loc./ „Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos…“// Logic urma care rămase în locul acela bătătorit în om,/ după plecarea intempestivă a îngerului,/ e poezia.// Lucrarea mea de o viaţă: să fac fotografia, marea fotografie –/ în fapt, să prezerv un sâmbure de îngeritate/ înainte de a se şterge cu totul din memoria locului / urma pâlpâirii lui Dumnezeu în om“ (la început).

Pe acest fir se alcătuieşte noua sa antologie între iubirea sa pentru poezie şi iubirea de Dumnezeu, contopind în ea drama sa, a fiinţei umane. Poetul îşi mărturiseşte în final convertirea, lepădându-se de vanitatea lumească: „de-acum, singurul premiu pe care l-aş primi cu bucurie/ (dar cine să mi-l dea tocmai mie!)/ este să fiu la bătrâneţe nebun după Hristos/ cum eram la tinereţe nebun după poezie“ (premiu).

Marian Drăghici face din poezia sa o formă de cunoaştere ontică şi metafizică, justificându-şi astfel existenţa de poet. De la refuzul cuvântului de-a se aşterne pe pagina albă, până la vertijul viziunilor sale, cuvintele curg în poeme despre poezie, iubire, suferinţă, moarte, divinitate, renaştere, în jocul rafinat al imaginarului poetic trecut prin subtile straturi existenţiale şi livreşti. Astfel, se deschid ferestre succesive spre necuprinsul iluminat de cunoaştere, spre iniţieri multiple dobândite de poet prin experimentări şi lecturi.

Confesiunea lucidă reţine esenţa experienţelor sale dramatice: maleficul terifiant proiectat de subconştient în oniric, moartea tinerei soţii după o suferinţă atroce, singurătatea, pustiul sufletesc, alcoolul, interogarea divinităţii, descoperirea sensului suferinţei, invocarea divinităţii, aspiraţia de-a accede la Ierusalimul ceresc, convertirea.

Poetul supravieţuieşte multiplelor forme de moarte prin crezul în artă şi divinitate. Memoria afectivă se împleteşte cu memoria culturală, substratul livresc al liricii lui Marian Drăghici, format spiritual la sursa marii literaturi universale şi române. Lecturile sale iradiază în palimpsestul textului poetic. Referinţele literare, mitologice, religioase, picturale, psihanalitice sunt precise, diluate ori topite în text. Prevalează în poemele sale autenticitatea trăirilor, experinţa personală, exprimarea lor diversificându-se metaforic şi vizionar.

Cititorul e invitat să descopere simultan complexitatea unei poezii în care orizontul se extinde de la interioritatea poetului la exterioritatea socială, de la realitatea fizică la cea metafizică, de la experienţa individuală la cea colectivă, de la conştient la inconştient. O poezie elegiacă, mistică, psalmică, ermetică, de o stranie frumuseţe, cu evident nerv sarcastic când e vorba de social.

Poetul scrie o viaţă întreagă în interiorul aceloraşi obsesii, închizându-se în mitul său personal. Poezia sa gravitează în cercuri pe o spirală în jurul unui nucleu orfic, în variante ale motivelor recurente. Aparent, lirica lui Marian Drăghici se închide asupra experienţei sale, într-o reluare a nucleelor tematice, cu dublu rol. Pe de-o parte, creează un mod de lucru specific în poezie, asumat cu luciditate, pe de altă parte, permite nuanţarea, deschiderea spre o sferă mai largă a cunoaşterii şi autocunoaşterii: de la sine spre celălalt, de la laic la sacru, de la real la metafizic.

Metaforele recurente, care îi dezvăluie obsesiile, operează în interiorul poemelor ca o marcă poetică recognoscibilă precum semnătura pictorului pe un tablou. Recunoşti astfel poetul în variantele poemelor sale şi ai simultan o senzaţie ciudată că îi cunoşti poezia, dar că nu ai descifrat-o, că e încă o enigmă pentru tine, că te afli iar, ca la primul contact cu poezia sa, în aceeaşi etapă iniţiatică. Versurile nu şi-au pierdut prospeţimea, ca şi cum vechiul s-ar regenera neîncetat absorbit într-o formă nouă. Eşti ca în faţa unei case cu două intrări, una te introduce într-un spaţiu familiar, cealaltă te scoate în afara lui, într-o zonă de penumbră unde nu mai recunoşti lucrurile.

Nucleul creaţiei lui Marian Drăghici e orfic, generat de moartea tinerei şi iubitei sale soţii după o îndelungată suferinţă. Sunt cele mai frumoase şi autentice poeme de iubire ce sublimează sentimentul şi pot sta oricând alături de acelea din lirica universală: „poate că totuşi există/ ceva mai real decât neantul domnule Beckett/ iubirea unei femei ce nu mai este/ (moartea nu ne-a despărţit, nici uitarea)/ şi de care deodată ţi se face dor, la modul că/ ai pleca de pe pământ// ai pleca de pe pământ/ dar încă nu e timpul./ destul să spui, poate-n curând am să-ţi văd faţa,iubito/ cum de-atâtea ori am privit moartea în faţă/ sau mă rog, din profil/ în zilele cu dum-dum ale revoltei flanând pe străzi/ în speranţa că am să te regăsesc/ da, am să te regăsesc/ undeva departe în seara de după moarte/ lângă un foc mic de vreascuri, lângă izvor// absolut ferită de oameni,/ absolut ferită de fiare,/ numai cu licărul stelelor deasupra şi în mişcări/ cu graţia goliciunii originare.“ (ceva mai real decât neantul)

Poetul îşi reprimă durerea, dezvăluind golul sufletesc creat de absenţa iubitei, figurat printr-un arbore care tot creşte din inima sa până la cer, o scară spre cea de Dincolo: „Fără iubire sunt numai bun/ să crească din mine absenţa/ un arbore fastuos, mlădiu, până la cer.// – ca din inima morţilor/ – ca din inima morţilor! Acolo sus/ pe ramul de vârf te legeni tu goală/ în braţe cu oul primordial proaspăt scăpat/ din pasărea lui Char, spirituală.“

Şocul morţii e atât de intens, încât vocea poetului amuţeşte o vreme, substituită de vocea înstelată şi evanescenţa luminoasă a iubitei. Când şi-o regăseşte într-un târziu, se schimbă inspiraţia, tonalitatea lirică, structura, limbajul, atitudinea. Din elegiac, poetul devine persiflant, ironic, sarcastic, chiar şi în poemele focalizate pe actul creaţiei poetice, metapoemele, veritabile arte poetice.

Cum poezia autentică e de natură sacră, scrisul nu e decât transcriere imperfectă a poemului ascuns, invizibil, revelat în vis, o artă săracă în concepţia poetului. De aici şi starea de veghe pentru a surprinde clipa de graţie şi neputinţa de-a crea poemul visat într-un spasm letal. Fiecare poem scris e perceput ca o moarte simbolică pentru supravieţuirea cuvântului care ar trebui să fie iluminare şi mântuire.

Experienţa morţii în forme multiple (boală, suferinţă, deces, război, alcool), e filonul pe care se clădeşte poezia lui Marian Drăghici şi justifică însingurarea şi sentimentul exilului permanent, vieţuirea sa „cu exilaţii şi cu morţii“. Însă fiorul thanatic e depăşit prin renaştere într-o nouă lumină, a revelării treptate a lui Dumnezeu nu doar ca inspiraţie poetică, iubire de celălalt (soţia), dar mai ales ca trăire religioasă: „e vremea un cristal s-avem în minte –/ aşa îl văd eu pe Hristos –/ o absenţă plină de lacrimi/ care nu cad pe jos.// e timpul un cristal s-avem în inimi –/aşa îl simt eu pe Isus –/ o absenţă plină de lacrimi/ care se duc în sus.“ (lumină, încet, ultima variantă).

Descoperirea lui Dumnezeu echivalează pentru Jung cu reactivarea funcţiei religioase ce există ca arhetip în om, deci conectare la divin, regăsirea îngerului din fiinţa umană. Drumul supravieţuirii poetului e calea spirituală invocată în poemul ierusalim, una dramatică, fiindcă trece prin moarte, revoltă, neînţelegere, interogare, decădere, cercetare, experienţă mistică pentru înviere în duhul sfânt, trăire isihastă, comuniune cu divinitatea. De la copilul fascinat de cerul oglindit în apa heleşteului, la adolescentul terorizat de un spirit malefic, la fumătorul melancolic şi însingurat, de la solitarul şi înstrăinatul Harrum la poetul revoltat de declinul societăţii, de la scribul mortificat de neputinţă până la misticul iluminat e calea înălţării spirituale, apropierii treptate de Dumnezeu, renaşterii prin credinţă autentică. Tragismul existenţei umane e învins prin renaştere în spirit, graţie harului dobândit prin rugăciune continuă, înfăptuind astfel metanoia poetului.

Ediţia bilingvă illimitato/ de necuprins e creasta de vârf a liricii lui Marian Drăghici, traducerea în limba lui Dante o impune în circuitul universal.