ION BOGDAN LEFTER, TRILOGIA-„NEBUNIE“!

Cum am dat de înţeles în articolul precedent, trilogia lui Mircea Mihăieş, compusă din Ulysses, 732, O noapte cu Molly Bloom şi Finnegans Wake, 628, trebuie citită unitar, ca o explorare a pilonilor operei joyciene şi – de fapt – a personalităţii irlandezului. Cărţile pe care i le-a consacrat comentatorul său român au „decurs“ una din cealaltă: conform mărturisirilor exegetului, proiectul iniţial viza doar „piscul“ principal, Ulise, după care Mihăieş nu s-a mai putut opri: a continuat cu secvenţa despre Molly Bloom şi s-a ocupat şi de Finnegans Wake, într-o încercare de a înţelege cît mai cuprinzător gîndirea creatoare din care au ieşit cele două mari romane: excepţională, complexă, întortocheată, de-o profunzime cu echivalenţe rare.

Pe de-o parte – capodopera aflată „la vedere“, dificilă, „scandaloasă“, dar acceptată pînă la urmă, aclamată, validată; de cealaltă – pandantul abscons, aparent ininteligibil, de fapt decriptabil cu mari eforturi şi doar parţial, nu din cauză că autorul nu şi-ar fi stăpînit textul şi n-ar fi fost capabil să-l „limpezească“, ci pentru că aşa l-a conceput şi aşa l-a lucrat, ca „ţesătură“ aproape inextricabilă, supraîncărcată de sensuri împletite în conformitate cu alte logici decît cele ale cursivităţii şi-ale transparenţei.

Numerele din titlurile primului şi-al celui de-al treilea volum sînt ale paginilor din ediţiile princeps: 732 – Ulise, 628 – Finnegans Wake. Între ele, cu generic provocator – O noapte cu Molly Bloom: „dezmăţ“ exegetic cu un personaj fictiv. Toate trei componentele au în subtitlu Romanul… Recurenţa semnalează aspectul „epic“ al trilogiei, dacă nu strictamente „romanesc“, în orice caz ca masivă acumulare a „naraţiunii critice“. În cazul secvenţei mediane, …al unei femei pare o tautologie, totuşi salvată de infiltraţia ironică: deşi formularea ar indica o fiinţă oarecare, autorul ştie că noi, cititorii, ştim cine e ea, Penelopa lui Ulise–Leopold B. Pentru Finnegans Wake, Mihăieş a ales Romanul întunericului, al somnului, deci al absenţei la propriu a luminii, de la aţipire şi pînă la începutul trezirii, dar şi al obscurităţii categoriale, multiplu-figurative: etichetă plauzibil-explicativă. Cel mai „alb“ şi totodată cel mai intens-semnificant e subtitlul lui Ulysses, 732: Romanul romanului. La prima vedere, e anunţată „povestea“/ „povestirea“ metatextuală, comentariu şi totodată reconstituire epică: a firelor narative din „epopeea“ dublineză, ca şi a „şantierului de creaţie“, a biografiei autorului şi a împrejurărilor scrierii şi publicării, într-un mixaj discursiv de recuperare „totală“ a cărţii lui Joyce. Însă Mihăieş îşi asumă de la bun început evaluarea maximă, maximală a „piscului“ considerat de el – şi de alţii, nu neapărat de toată lumea! – deasupra tuturor celorlalte capodopere concurente, ceea ce înseamnă că scrie – de fapt – „romanul Romanului“ (permutînd majuscula şi minuscula): „naraţiune“/ „poveste“ a Etalonului, a „Celui mai cel…“ din istoria speciei. Dat fiind că subtitlurile încep oricum cu literă mare, o alternativă ar fi fost Romanul Romanului; sau, cu ambele variante juxtapuse, Romanul romanului/ Romanul Romanului (în spiritul irlandezului, care s-a dedat mereu la jocuri textuale – ce-i drept, cu „încrîncenarea“ şi a firii sale, şi a epocii, care şi-a avut şi pigmenţii veseli, dar esenţialmente ludică n-a fost…).

Apropo nu de titulaturile secundare, ci de cele principale: volumele prim şi terţ fac trimitere la romanele joyciene în englezeşte, deci nu la Ulise şi Veghea lui Finnegan (sau altă echivalare), ci la Ulysses şi Finnegans Wake, pe cînd modulul central, O noapte…, e-n româneşte. De interpretat – poate – din perspectiva unui autor scindat între meseria anglo-americanistică şi ocupaţia de critic şi eseist „de-al nostru“, în idiomul local. Statutul trilogiei preia tensiunea: subiectul şi anvergura operaţiunii sînt caracteristice profesioniştilor primei categorii, care scriu şi publică de cele mai multe ori în limba lui Shakespeare şi-a lui Joyce, pe cînd redactarea e pentru publicul intelectual autohton mai larg, căruia autorul i se adresează prin celelalte tipuri de cărţi pe care le semnează. Mihăieş recurge şi la „tehnicalităţi“ tipice cercetătorilor specializaţi, etalînd amintita bibliografie foarte bogată şi făcînd referinţe sistematice (e-adevărat că nu în note de subsol emfatice, ci mai discrete, în text, la închiderile de citate, cu trimiteri în maniera MLA ş.a.: numele de familie al autorului, anul de apariţie al „sursei“ şi, după „:“, numărul paginii de la care s-a făcut preluarea). Acestea fiind spuse, predominante rămîn abordarea subiectivă, speculativă ori jucăuşă, eminamente eseistică, şi frazarea „artistă“, greu traductibilă şi nu pentru circuitele academice. Dacă ar fi fost scrisă în englezeşte şi într-o manieră mai rigid-„savantă“, trilogia s-ar fi plasat direct pe orbita internaţională a „joyceologiei“. Profilul ei mixt explică şi faptul că, atunci cînd s-a pus problema unei traduceri, şi anume a primului volum, textul a trebuit redus la „doar o parte din el“, îmi imaginez că în urma unei reducţii a „luxurianţei“ sale stilistice, editorul cerîndu-i autorului să şi renunţe la episodul final, fictiv, „inadecvat“ într-o „cercetare“ de aspect universitar (informaţii dintr-un interviu acordat unui „site“ cultural: Mircea Mihăieş: „Joyce e un scriitor care te confiscă“, în Puterea a cincea, 16 iunie 2022). Niciun indiciu nu apare în text cum că e vorba despre o incendiere imaginată. Tot depănînd povestea lui Joyce şi-a marelui său roman, criticul-„prozator“ n-a mai crezut necesar să-şi recunoască farsa: a simţit-o ca făcînd efectiv parte din „naraţiunea“ pornită de la intenţii exegetice, transformată pe parcurs în simili-„literatură“, deci în text presupus-„de imaginaţie“.

O trilogie de peste 2.000 de pagini nu poate fi „recenzată“ decît într-un studiu care să urmărească pas cu pas întreaga desfăşurare. Scopul notaţiilor mele anglo-americanistice e altul: o schiţă de „cîmp“ profesional, nu analiza aprofundată a unor texte de specialitate. În descriere foarte sumară:

Ulysses, 732 cartografiază trei „geografii“ ale romanului sau derivate din el: „peninsula“ fictivă desenată pe harta Europei de biografia irlandezului şi-a personajelor sale; „arhipelagul“ celor 18 capitole/ episoade ale „odiseii“ dublineze; şi „insula“ de tip „magrittian“ a reacţiilor la ediţia Hans Walter Gabler a lui Ulise. Explicaţiile – în introducerea intitulată Cele trei geografii ale lui Ulysses (p. 9-11 etc.) şi, pe larg, în secţiunile corespunzătoare ale cărţii lui Mihăieş. I. Odiseea de hîrtie, urmăreşte Protoistoria: 1904-1913, a gestaţiei, Istoria: 1914-1921, a redactării, şi Post-istoria: Anul unu, a primelor etape ale receptării, ale admiraţiei şi-ale contestării, ale interdicţiei şi-ale trecerii pe la tribunal pentru acceptarea publicării, nu doar în imediat, ci pînă către 1936. Cu aventuri, peregrinări, întîlniri şi descoperiri, pînă la confruntările cu pudorile şi cu obtuzităţile epocii. II. Arhipelag hibernian procedează la o minuţioasă explorare a romanului, „insulă“ cu „insulă“, într-o lectură deopotrivă aplicată, sub lupe larg-măritoare, şi amplu-contextualizantă. Iar III. Ultimul război de zece ani. Turbulenta istorie a ediţiei Gabler reia povestea savantă a reconstituirii „arheologice“, „critice şi sinoptice“, a lui Ulise şi apoi reacţiile, polemicile, scandalurile, pînă la Abordaje, încăierări, împuşcături (titlu de capitol în stil Mihăieş, ca-n romanele de aventuri!) şi la incendierea – cum am văzut – fictivă a Librăriei pariziene „Shakespeare and Company“, editoarea iniţială a capodoperei lui Joyce. Final burlesc-„apocaliptic“!

O noapte cu Molly Bloom – secvenţă care „încearcă să înţeleagă felul în care funcţionează mintea unei femei“ (p. 9). Personaj-„evantai“, cu o multitudine de dimensiuni trecute în revistă.

Şi Finnegans Wake, 628, în care, cu metoda din primul volum, Mihăieş atacă Noaptea întunecată a textului (alt titlu de capitol), „onirospaţiile“, „onirocorpurile“ şi „oniromodelele“ lui Joyce, „nebunia“ ameţitoare a romanului, într-o doctă şi-n acelaşi timp savuroasă „veghe la Finnegans Wake“ (tot formulări ale exegetului român).

O „nebunie“ şi trilogia, fără „doar“ şi „poate“!…