Pseudofabulă fără eroare

 

Simt în mine apropierea lui ca pe o arsură.

O inflamaţie reumatică anunţă dureroasa

venire a poemului.

 

Nu există remedii pentru articulaţiile sufletului.

Le laşi să-ţi deformeze încet metatarsul poetic,

calci plângând, cu podul plantar al metaforei prăbuşit

şi nu ştii dacă poemul care vine

te va ajuta să treci dincolo de durere.

 

Dar aşa e poezia, ca o beţie zdravănă,

durerile facerii trec doar cu versul cel bun.

 

Mi-a spus tata în vis:

Am păcălit moartea aproape doi ani cu goblenul,

Întâi cu Iisus, apoi cu Puterea credinţei.

Ţăranca lui Grigorescu nu are ochi nici acum

şi caierul e tot netors.

Tu spune-i cuvinte greşite.

 

Aşa am făcut. Venise, vicleana, cu chip de copil.

Eu am învăţat-o cu vorbele Gemei:

butăcărie, culcalator

tata taie lemne cu potorul,

mama închide uşa cu laya.

I-am spus şi cuvintele altor copii:

porgabaj, proastelină.

 

Iubiţi viaţa,

iubiţi adevărul,

iubiţi.

O vreme totul este posibil.

V-am lăsat o moarte dislexică.

 

Amin Amin

 

Mi-am luat un trup, zice fărâma de suflet-copil

şi cristalul se-nfige iute-ntr-o iubire.

Moartea lor e viaţa mea.

În jur creşte ţesătură nouă,

carne şi sânge în urzeală de oase,

cocon de lumină.

Taie adânc, trupul n-are scăpare.

Aşa începe sfârşitul, c-un imn nupţial,

poem ce-şi alege singur traseul.

 

Viaţa lui e moartea mea,

în gând, versul blând era altfel,

l-am ucis prin cuvinte, lamă şi glonţ.

Doar primul impuls a fost bun, restul, iluzie,

prăpastie în spatele lui, înainte neantul.

 

Să prinzi ideea, starea,

e trenul ce duce prin tine,

tu, gara cu o mie de linii,

ia-ţi un trup şi aruncă-te, muşcă ţărâna,

toate cavităţile umple-le,

moartea ta e viaţa vieţii.

 

Să laşi vorbă să te pună sub iarbă,

fără piatră sau cui, numai tu şi-un mesteacăn,

să fii trup curat, luminat,

să asculţi de sub glie rădăcinile lui,

să auzi căzând ploi de suflete noi.

E semn că iubirile încă topesc

Faguri pe calde morminte.

 

Mi-am luat un înger, zice trupul.

 

Versul cel bun vine-o singură dată

şi tu şlefuieşti un poem, semnându-ţi sfârşitul.

Ţi-a trecut prin minte să fugi,

să laşi în urmă neam de lustragii.

 

Nu vă mai văietaţi, scriitori de vagoane-ale tristeţii,

trenuri ale durerii şi milei, tăceţi!

Ţara nu mai are nevoie de noi,

Ţara nu ne mai vrea!

Moartea noastră e viaţa ei.

Ne-am făcut din cuvinte pomana de vii,

dăruind tuturor un poem.

Ne-au cântat parastas cronicarii.

 

Ce-am rodit noi şi cărţile noastre?

Am urcat către zei,

am ajuns la strămoşi?

Prindem din zbor păpădia de sens

şi-o zdrobim între file.

 

Cu degete ofilite mai scriem ferparul:

Aici a şezut şi a scris şi a plâns.

Restul este prisos, restul, cânt, înălţare.

Sensul cuvintelor a fost furat,

doar gândul e gol şi fără prihană.

 

Scriem urlând, scriem iubind, fără rost,

când noi suntem rostul,

legăm suflete unul de altul,

blânzi ca mieii, cu pahare în mâini,

măsurăm frigul de ieri şi de mâine,

în aşchii subţiri îl tăiem şi îl ştergem de ură.

Ca să scurgem a lumii durere, le înfigem adânc,

repetat, în trupul nostru din cuvinte şi foc.

Aşa trece spaima şi plânsul,

moartea noastră prelungă e viaţa lor.

 

Decantăm galbene, violete melancolii,

parcă aşa spuneau despre noi.

Tristeţile lor ne aştern umbrite paltoane.

 

Un Dumnezeu al poeţilor încă nu s-a ivit,

Către cine-azvârlim invectiva şi pumnul,

înspre cine scuipăm?

 

Moarte şi viaţă.

Viaţă şi moarte.

 

Mâna poetului se ofileşte, dar nu se usucă,

scrie pe cer cu sudalme de îngeri,

scrie în aer pe vagoane de dor.

 

Mai încingeţi jocul, o singură dată măcar,

Să aud Ţară, Ţară, vrem poeţi!

Pe cine?

Şi să ne-aleagă pe rând, noi să nu-i rupem rândurile.

 

Rost suntem şi cu rost aducem cuvinte:

Întinde mâna ta spre cer şi se va face întuneric în pământ

 

Mi-am luat un suflet, zice îngerul, şi s-au făcut carte.

 

Iată, locuinţa ta va fi un pământ mănos

şi ceru-ţi va trimite roua sa.

 

Pământul acela sunt eu,

un pământ nou, în care va locui neprihănirea