DUMITRU ŢEPENEAG, FRAGMENT DE ROMAN

• Foto: Sarah Moon

Stătea în pat cu plapuma trasă până sub bărbie. Nu dormea. Lumina zilei se strecura printre jaluzele şi se îmblânzea graţie perdelelor. Se trezise de cel puţin un sfert de oră, dar nu se îndura să se dea jos din pat. Sub cămaşa de noapte, îşi pipăia abdomenul destul de flasc şi mai încolo părul de pe pubis. Nu coborî mâna mai jos. Se stăpâni şi se întoarse pe-o parte. Scoase un picior de sub plapumă şi-şi privi fără entuziasm laba cam butucănoasă care i se părea din ce în ce mai disgraţioasă. Nu reuşea să se obişnuiască. Poate că e din cauza pantofilor, iar de când poartă cizme parcă e şi mai rău. Totuşi explicaţia asta nu i se părea suficientă. Şi oricum nu schimba cu nimic realitatea.

Îşi retrase piciorul sub plapumă şi se răsuci pe partea cealaltă, către peretele acoperit cu o scoarţă pe care o cumpărase nu de mult. Îi plăcuse încâlceala desenelor ţesute acolo; nu avea caracterul abstract al covoarelor obişnuite şi nici simetria motivelor, ceea ce îi îngăduia să-şi închipuie tot felul de imagini, să le vadă, chiar dacă apoi dispăreau şi nu le mai regăsea decât după multe zile, din întâmplare. De pildă, zburătoarea aceea cu aripile larg desfăcute care semăna cu un vultur: era ţesută cu fir galben şi verde şi nu rămânea vizibilă decât câteva clipe; se tranforma în altceva sau pur şi simplu dispărea. Ceva mai încolo, un şarpe roşiatic se încolăcea în jurul unui arbust, un fel de copac care se înălţa fără crengi vizibile, ramurile i le puteai doar bănui sau, mai bine zis, inventa cu privirea; se opreau într-o porţiune albastră întretăiată de fire roz sau, mai precis, portocalii, culorile variau, privirea ei, care încă nu se obişnuise, obosea şi atunci ochii i se închideau, trăgea să doarmă.

Era timpul să se scoale, să nu întârzie şi ea ca George. E adevărat, el întârzia mai tot timpul, cel puţin de două ori pe săptămână. Petrache, şeful, aproape că se obişnuise, îl certa tot mai puţin. Îl ironiza din când în când, propunând tot felul de explicaţii din ce în ce mai bizare şi mai hazlii pentru întârzierile lui. Toţi râdeau. Râdea şi George.

Era îndrăgostită de el? Sau dragostea s-a manifestat mai întâi în acel vis fantastic şi în acelaşi timp coerent? Când s-a trezit, îl avea bine întipărit în minte. Zile întregi l-a târât după ea.

Scriu de zor, şi nu ştiu foarte bine despre ce este vorba.

Sigur, e un vis…

Acum că s-a trezit, ar fi timpul să se ducă la baie, să se îmbrace şi să plece la serviciu. Oricum, nu avea prea mult de mers. Dacă nu plouă, e chiar plăcut.

Iar eu trebuie să născocesc un vis.

În noaptea aceea, şi-a acoperit cu un pardesiu cămaşa de noapte şi a ieşit aşa, desculţă, în stradă. Nu era nimeni. Ba da, pe celălalt trotuar, un bătrân cerşetor se strecura tiptil pe lângă zidurile caselor. Îl ştia. De mult bântuia prin cartier. Îi pusese deja în palmă câteva monezi. El nu mulţumea niciodată. Nici nu se oprea când întindea palma. Îşi încetinea mersul, paşii îi erau tot mai mici, şi nu-l privea pe cel care se apropiase de el, cu câteva monezi în mână.

Nu era frig. Mai exact spus: ea nu simţea în noaptea aceea frigul. Nici măcar la tălpile picioarelor goale. Poate pentru că de fapt nu păşea. Plutea. Se lăsa purtată de un curent de aer călduţ şi nu foarte puternic. Era agreabil. Înainta aşa către linia de tramvai.

Mai treceau tramvaie la ora asta?

Dar de ce se gândeşte la tramvaie. N-are nevoie. Oricum înainta mult mai repede decât un tramvai.

Ca să ajungă unde?

Sună telefonul. S-a ridicat din pat şi s-a repezit să răspundă. L-a dus la ureche, dar nu auzea nimic.

– Alo! Alo! Cine e la telefon?

Nu era nimeni la telefon, ori nu se manifesta, telefonase doar ca să-i audă vocea…

– Ai o voce melodioasă, de cântăreaţă de operă, i-a spus el într-o zi.

I-a rămas în minte complimentul bărbatului şi era desigur măgulită.

Chiar dacă era mai degrabă o glumă… Oricum ar fi, acum că s-a trezit, era timpul să se ducă la baie, să se spele, să se îmbrace şi să plece la serviciu.

Se uită la ceas: avea tot timpul. De ce să se grăbească. Îşi domoli pasul. Nu mai avea de mers decât vreo două sute de metri. Poate nici atât. Iată că se vede deja poarta.

A împins-o încet şi s-a strecurat înăuntru fără ca Ilie, portarul imobilului, s-o vadă. Sau poate c-o văzuse… Ora de vârf, când intră toată lumea, trecuse. Ilie citea acum ziarul. A lăsat expre poarta deschisă, mai exact spus întredeschisă, ca să nu fie deranjat. Iar acum se preface că n-o vede. Nu, să nu exagerăm…Poate că într-adevăr n-a auzit geamătul porţii, nici paşii aceia mărunţi, până la scară.

Se opri. Nu era oboseala, iar treptele astea le urcase de atâtea şi-atâtea ori. Dar visul îi revenise în minte. Brutal.

Tramvaiul era foarte frumos. Proaspăt vopsit în dungi galbene şi verzi, părea o omidă uriaşă strălucind în soare. A ezitat câteva clipe, apoi s-a urcat. Tramvaiul se oprise brusc. Pentru ea? Pentru amândoi… Un bărbat cu pălăria trasă până pe sprâncene zăcea ghemuit pe un scaun. Nu i se vedea bine chipul, trebuia să te apropii de el, parcă avea o mustaţă…

Adevărul e că nu erau singuri. Nu mă gândesc la conductor, mai ales că, în zilele noastre, unele tramvaie nu au nevoie să le conducă cineva ca să străbată oraşul. Încolăcit pe bara transversală, deasupra pălăriei bărbatului, atârna capul unui şarpe. Deci nu erau numai ei doi în tramvai.

Şi pe urmă?

Acum, după ce s-a urcat – nici ea nu ştia de ce – trebuia să coboare. Bărbatul ghemuit pe un scaun ceva mai încolo, sub privirea ei, s-a mişcat brusc ca şi cum ar fi vrut să se scoale. Ţinea în continuare ochii închişi? Ori poate c-o privea printre gene… Tramvaiul îşi continua cursa pe şine. Nici gând să se oprească. Atunci cum să coboare?

Nu ştia ce să facă. Nu, nu-i era frică. Să se ducă să-i vorbească vatmanului… Oricum, cineva conducea tramvaiul şi-l oprise drept în faţa ei. Exista deci un vatman.

Nu pot s-o las aşa: în faţa treptelor, ezitând să le urce, cuprinsă de vis, incapabilă să ia o hotărâre. Trebuie să decid eu în locul ei, doar eu sunt autorul. Nu trebuia s-o las să se urce în tramvai. Ce dacă s-a oprit în faţa ei.

Oare era George, omul ghemuit pe scaunul din tramvai? Parcă

George nu avea mustaţă. Nu-i grav, mustaţa creşte repede.

În câteva zile…

– Vino cu mine, i-a spus el ridicându-se.

Atunci ea l-a recunoscut. Era într-adevăr George, colegul de birou.

– Unde?

– Sunt invitat la o nuntă. Nu vreau să mă duc singur.

Tramvaiul i-a lăsat undeva la marginea oraşului. A oprit în faţa unei grădini. S-au dat jos. În mijlocul grădinii, ospăţul era în toi. În capul mesei, mirele şi mireasa se ţineau de mână şi surâdeau. George şi Magda şi-au găsit un loc între o domnişoară grasă şi parfumată şi un domn foarte grav care, la un moment dat, se ridică în picioare şi ţinu, cu un pahar în mână, un mic discurs: Suntem adunaţi, azi, pentru a sărbători un eveniment, ca să zic aşa, destul de rar în viaţa unui om. Vreau să spun că ar trebui să fie chiar unic…

Îl ascultau din ce în ce mai puţini meseni. Cei mai mulţi discutau între ei, glumeau, se hlizeau. Cel mai atent era mirele care surâdea şi dădea aprobator din cap. Oratorul i se adresa acum direct: …şi mă uit la această tânără pereche îmbujorată de emoţie şi-mi permit să le spun – prin unirea voastră, dragii mei, se perpetuează omenirea. Glasul îi tremura.

Deie Domnul să aveţi parte de fericire şi… să ne trăiască!

Mulţi ani trăiască! Mulţi ani trăiască! Laa muulţi ani!

George a vrut să spună şi el câteva cuvinte, dar n-a reuşit. Alţi meseni i-o luau înainte.

– Numai două vorbe…

– Haide odată! Dă-i drumul!

– Eşti mereu în întârziere…, i-a şoptit un bărbat care semăna cu Petrache.

George se urcă pe un scaun şi ridică braţul cu palma bine întinsă, degetele lipite, îndreptate în sus, ca şi cum ar fi vrut să le arate luna ce răsărise neaşteptată, deasupra nunţii. Mesenii îl priveau cu frunţile înălţate spre el, spre stele. Şi se simţea fericit. Ce rost avea să mai vorbească. Uitase tot ce-avea de gând să spună: şi introducerea şi citatele latineşti. Totul!

Doamnelor şi domnilor!

Magdei i se făcu milă şi încercă să-l ajute.

– Sărbătorim azi…, îi suflă ea. Haide, curaj!

Dar George rămase mut şi privea undeva departe în fundul grădinii. O clipă se făcu linişte deplină. Lacrimi începu să-i curgă pe obraji.

– E beat, nu vedeţi, e beat mort!, izbucni glasul unei femei. Şi cu vocea ei se uniră şi alte voci scandalizate sau doar amuzate.

– Duceţi-l la baie, să-şi revină sub duş. Daţi-l jos!

Îl apucară de pantaloni şi-l siliră să se aşeze din nou pe scaun. Magda îl mângâia pe creştetul capului.

– Linişteşte-te. Bea puţină apă. Nu e nici o nenorocire. Nici o ruşine!

De frica ploii probabil, desertul şi cafelele se serveau înăuntru, în casa spaţioasă care se vedea în fundul grădinii. Mulţi se ridicaseră şi se plimbau încolo şi încoace, să se dezmorţească. Mirii se sculară amândoi deodată şi, fără să rostească vreun cuvânt, începură să se înalţe încet şi neîntrerupt.

– Priviţi-i cum se înalţă. Vor să-şi ia zborul! A strigat George.

O cucoană în vârstă i-a replicat calmă:

– Nu-i nimic. Aşa trebuie…

Se desprinseseră binişor de la pământ: picioarele le ajungeau la înălţimea scaunelor, a spătarelor. Urcau solemn, cu chipurile împietrite, pe buze li se ivise un surâs straniu. Ea era mai palidă, ţinea pleoapele închise.

George, din ce în ce mai agitat, îi zgâlţâia pe cei din jurul lui.

– Uitaţi-vă acolo ce se întâmplă…

– Unde?

– Acolo, în capul mesei. Sărbătoriţii…

– Nu-i nimic, dragul meu. Nu-i grav…, i-a şoptit Magda.

– Păi nu vedeţi ce fac?

– Dumneata eşti puţin ameţit şi dai prea multă importanţă a tot ceea ce vezi, îi spuse un bărbat care semăna cu Petrache. Ori era chiar el…

George se îndepărtă de la masă ca să observe mai bine această înălţare. Urcau din ce în ce. Mireasa avea picioare frumoase, zvelte, cu glezna subţire. Pantofii ei, mici ca de păpuşă, păreau nişte jucării pe lângă încălţămintea mirelui. Se apropie de ei.

– Unde vă duceţi? Nu se uitau la el. Nu se uitau la nimeni. Se ţineau braţ la braţ, cu picioarele bine întinse. Mesenii se răspândiseră în toată grădina, mulţi intraseră în casă. Nimeni nu-i privea pe miri.

George a rămas ţintuit locului şi doar urmărea cu privirea înălţarea. Se ridicau parcă din ce în ce mai repede. Trecuseră de crestele copacilor, se vedeau tot mai mici, mai îndepărtaţi, sub razele subţiri ale lunii.