Mircea Moţ, Cu Luare Aminte

Cu volumul Luare aminte (Editura Rocart, 2022), Liviu Ioan Stoiciu lasă impresia, până la un punct, că fixează reperele propriului imaginar, printr-o poezie cu tonalităţi grave, majore, în care criza existenţială şi orizontul fiinţei contează într-un spectacol plin de rafinament, pentru care autorul apelează la o discursivitate atent controlată, ce se intersectează cu momente de reflecţie, fără a ocoli secvenţe confesive ori marcate de accente ludice şi de fantast.

La Liviu Ioan Stoiciu, fiinţa stă sub semnul unei implacabile coborâri, ca posibilă replică dată blagianei boli intrate în lume, pe care nici măcar limbajul nu poate să o tempereze. Este, în fond, o ieşire şi o coborâre din condiţia umană, care transformă oamenii în lucruri: „Să vorbim, să vorbim, în loc să aţipim/ în ceas de amiază – în dezacord cu noi înşine,/ în dezacord unii/ cu alţii. Lipsiţi de însemnătate… Coborând,/ coborând, devenim lucruri. (Coborând). Oamenii „de modă veche“ îşi trăiesc pe deplin bucuriile şi „nici nu ştiu când se scurg în/ pământ încetul cu încetul“(Oameni de modă veche), înainte de a li se arăta o altă lumină decât cea din orizontul uman al graiului, metaforica „lumină negrăită“. Poetul insistă asupra coborârii şi a trecerii: „Doamne, cum mai trece omul! Dacă stă bine şi/ se gândeşte, mai are de trăit un pic, după/ care va fi uitat pe drum…“. Nu lipsesc adânci revelaţii, absolut notabile: „E/ convins că el se află în toate câte există,/ reunind începutul cu sfârşitul, şi i se dă dreptate. Dacă/ moare el, dispare fiecare/ lucru – de aceea tremură toate de frică, întru totul/ supuse, stau sub lovitura/ lui“. (O bestie).

Marcată de inautenticitatea şi de inconsistenţa propriei existenţe, în absenţa unor autentice repere, traiectoria fiinţei este încărcată de „amănunte“, menite să-i asigure o relativă bucurie. Individul se iluzionează că trăieşte cu satisfacţia unui triumf asupra realului, amăgindu-se cu un pact cu divinul. Totul cu convingerea că este încă bine fixat în întreg: „Adună, chiştoace de ţigări fără filtru de pe jos/ să le îngroape în grădiniţă, la azil,/ în faţa ferestrei camerei lui, din care vor creşte/ zambile şi lalele, îi plac atât, că se teme să nu-şi piardă/ minţile. Se bucură de fiecare amănunt al/ zilei de azi. Dă firimituri de pâine la vrăbii, la ieşirea/ din metrou. Face ce vrea, nimic nu-l mai/ atinge, are încheiată o convenţie în mintea sa cu Dumnezeu,/ unul, care are înfăţişarea din icoana de hîrtie“ (Restul).

Gesturile reţin atenţia prin faptul că declanşează o sonoritate destul de stridentă pentru a alina suferinţa individului ajuns la o limită dincolo de care se bănuieşte nefiinţa. Secvenţa semnificativă este decupată cu siguranţă şi fixată atent într-un limbaj ce nu ocoleşte simbolul de sorginte şaizecistă: „Mă duc să calc melcii/ uscaţi de pe mal, să-i auzi cum pârâie – sunt/ cu nemiluita, fiecare cochilie, strivită parcă îmi scoate din/ inimă gândurile rele. Tu eşti/ pasărea aceea neagră, cu o libelulă uriaşă în cioc?“ (Recunosc). Sonoritatea nu este doar certitudine a existenţei, ci, în egală măsură, un semn al morţii: „Totul nu/ e rămas decât un fâşâit. Îmi fâşâie totul în memorie. Ştii/ fâşâitul acela auzit când calci apăsat pe/ straturile groase de frunze,/ intrat în pădure şi le răscoleşti cu piciorul? Nu e/ fâşâitul morţii?“ (Un fâşâit). Omul este urmărit de aceeaşi sonoritate concretizată, în alt poem, prin bubuiturile venite din interiorul său, totul sub semnul resemnării pe care drumul o ipostaziază sugestiv: „Din 2005 nu mai aud decât/ nişte bubuituri ciudate dinăuntru. Sunt/ nemulţumit şi nefericit. Nu mai vreau să ştiu ce mi/ se întâmplă, nici de ce. Mi se pare normal/ să merg mai departe pe drumul meu, care ba se dilată,/ ba se contractă, emoţional, se confundă, nu contează“ (Răsună o voce feminină în mine).

Singurătatea copleşitoare, dar şi inutilitatea propriei existenţe sunt mărturisite în accente grave, recurgându-se la întoarcerea la divin: „Limpezeşte-mă,/ Doamne! Că iubesc?/ Nu mă pot înfrâna. Oare, ce a fost de trecut, a trecut? Ce/ va fi de venit, va veni, doar că eu m-am ascuns/ de mine şi nu mă mai descopăr“ (Nu mă pot înfrâna). Lui Liviu Ioan Stoiciu nu-i poate scăpa „sfâşierea“ lăuntrică a unei fiinţe care nu numai că-şi recunoaşte inutilitatea, ci îşi mărturiseşte regretul că nu a reuşit să reţină, pe parcursul existenţei sale, tocmai esenţa realului. Limitele îi produc unei asemenea fiinţe suferinţa care nu se concretizează într-o elegie cu tot ce presupune aceasta. Poetul fixează totul sever în pelicula unui limbaj ce nu are nevoie de metafore şi de simboluri: „Am fost ultimul prost, nu/ m-am învrednicit niciodată destul să văd nevăzutul./ Chiar dacă asta nu mi-ar fi ajutat la nimic,/ aş fi ştiut. Acum sunt pregătit să mă îngrop cu totul în/ mine şi nu ştiu de ce mă grăbesc atât. Poate/ fiindcă n-am ajuns prea departe“ (A scris). Totul trimite spre condiţia fiinţei care nu mai primeşte nici un „semnal“ în permanenta sa rătăcire (care accentuează lipsa de aderenţă la real), însă nu printr-o baudelairiană pădure de simboluri, ci prin una a lucrurilor nesemnificative: „Trăieşte ca apucatul, nu mai primeşte nici un semnal,/ bâjbâie după ieşire, la vârsta lui ce-i mai/ trebuie să stea pe aici? Nu// găseşte odată ce caută, o tot ia pe căi ocolite, pe unde nu/ l-a purtat raţionamentul? S-a rătăcit/ prin această pădure a lucrurilor inutile, înmulţite în timp./ A părăsit atâtea dintre cele începute şi i-a/ încremenit de atâtea ori/ sufletul… S-a întâlnit şi cu acea creatură mare, cenuşie,/ care s-a ridicat de pe un câmp din apropiere şi/ s-a înălţat precum un elicopter,/ rotindu-se deasupra lui – avea ochii mari, rotunzi,/ strălucitori şi roşii, avea legătură cu/ strămoşii?! (Nimic nu e al lui). În faţa dispariţiei, ochiul înregistrează frumuseţea simplă a lumii („E o zi frumoasă, cu soare, regret/ că mă complac atâta cu mofturile mele din cap şi nu pot/ să mă bucur: unii copaci/ au înflorit în juru-mi, alţii abia îmbobocesc“), care declanşează amintirea, fără ca sentimentul erotic să revitalizeze fiinţa: „Privesc lung, de jos în sus, la macii de aici,/ înfloriţi, până se ofilesc:/ întâi îşi închid petalele senzuale, roşii-roşii,/ apoi se scofâlcesc, îmi amintesc de o parte din tine, ştii/ tu care. Purtătoare de lumină. La fel spinii, sunt/ claie peste grămadă, înfloriţi şi ei,/ au înmagazinate înţepăturile tale…“ (Recunosc).

Degradarea şi pierderea consistenţei fiinţei determină pierderea conştiinţei de sine, cu invocarea unui tu, care i se substituie: „Dar de când gândeşti tu în locul meu? Care tu? Cine eşti?/ Mereu dă din tulburare în panică“ (A ratat totul).

În asemenea ipostază fiind, se caută sacrul, dincolo de degradarea acestuia. Neîncredere şi atingerea cu degetul sub impulsul îndoielii amintesc tăgada din textul exemplar, în transcrierea unui poet optzecist: „se scurge pe un perete al bisericii/ ceva din piciorul unui sfânt, nu-i desluşeşti/ numele, te înalţi, întinzi cu degetul vopseaua, o miroşi,/ nu miroase a vopsea“ (Hărţuire). Tânjind după o semnificativă ieşire (fără să vorbească, arghezian, despre „marele ocol“ ori despre spaţiul împrejmuit în care paşte un mânz), omul apelează, în limitele modalităţii poetice care-l impune, la sacru, dar doreşte şi extincţia, firească sau provocată de el însuşi: „Îşi pune singur la gât briciul, ascuţit în fiecare zi pe/ cureaua specială lăsată de tatăl lui – îl/ apasă, apar picături de sânge, nu mai trebuie decât să/ tragă brusc mâna în dreapta şi s-ar deschide hăul“ (Mai mare ruşinea).

Luare aminte (semnificativ titlu pentru dimensiunea majoră a poeziei pe care o conţine) contează ca admirabilul volum al unui important şi profund poet.