CONSTANTIN CUBLEŞAN, „O STARE METAFIZICĂ“

Grăbit sau doar melancolic privind în jur, la lumea care-l înconjoară, Alexandru Ovidiu Vintilă scrie o poezie de notaţie percutantă, ce vine din tocmai trăirea febrilă a actualităţii imediate: „Toate luminile oraşului/ cu o sută de mii de locuitori/ în capăt// în noaptea asta/ e vânt// ninge mărunt şi se aud clopotele/ de la «trei clopote»// oamenii egali/ se privesc egal// e o împăcare decisivă/ în peisajul urban şi nici nu ştii/ pe ce lume trăieşti“ (Şi nici nu ştii…). E o stare contemplativă, de meditaţie oarecum neliniştită, în toate poemele ce alcătuiesc cuprinsul recentului său volum, Iglu (Editura Eikon, Bucureşti, 2022). Titlul simbolic, fireşte, sugerează tocmai această frecventare poetică a existenţei într-un perimetru de glacial sau doar marcat de un frig funciar: „Din nou/ soarele/ se dezmeticeşte opac pe caldarâm// în frig/ şi în văzduh// peste umbrele unor blocuri în pantă/ chipuri amestecate// păsările noastre de gheaţă (…) păsări de gheaţă zboară/ sau stau în genunchi// se uită la tine// nevăzute şi ireale// zâmbesc/ zâmbesc genuin“ (Păsările noastre de gheaţă).

Poetul a renunţat, cel puţin parţial, la practicarea unui lirism cerebral, formal experimental, cum se înfăţişa, în bună parte, în volumele anterioare. De data aceasta e o conştiinţă a prezentului, un receptor al realităţilor din ambianţa imediată, de aceea notaţiile sunt nu atât fugare, spontane, cât exprimând o emoţie a clipei trăite în dinamica unui eveniment personal, cu implicaţii generalizatoare ce au echivalenţe în meditaţia lirică: „pe sub pământ/ stau oameni cu/ bune intenţii/ şi fiecare are câte o mică/ istorie// şi ei au mâncat pâine şi au băut vin/ şi au avut neveste frumoase// şi ei au iubit cu ochii strânşi/ au muncit îndelung să sape/ o mare groapă comună// au fost întrebaţi:/ ce aţi făcut în ţara voastră?/ Pentru o gură de aer, ce-aţi face?“ (La litera P redeveneam pohet). Starea emoţională trimite la o reflecţie metafizică asupra relaţiei individului cu materialitatea la care se raportează („e o stare metafizică/ deasupra urbei la o masă de piatră/ stă un om de piatră care bea/ dintr-o ceaşcă de piatră“ – ***). Lumea universală, totul e împietrit şi îşi revelează prezenţa în anotimpuri friguroase („imaginea acelei dimineţi/ răvăşitoare de iarnă// e o aducere aminte verticală/ a unei orizontale care ne întristează:// sunt oameni şi oameni// însă abia/ de se mai vede cerul“ – Abia de se mai vede cerul). Discursul metaforizat, lapidar, e sincopat, în versuri ce par a se desprinde din fluxul acestuia, marcând astfel o anume dinamică în acumularea momentelor de pură reflexivitate. Structura prozodică sugerează tocmai această sinteză ideatică alcătuită din segmente ale receptării impresiei emoţionale: „Imaginea unei picături de ploaie/ scurgându-se/ lent/ şi apăsat// ascetul/ se află la prima cafea din zi// în ianuarie dimineaţa e un ger/ de crapă pietrele// un soare invizibil precum o insectă de fier// curând/ teona/ peste casele mici/ cerul va agoniza// (până şi zeii)// melania vorbea în limba germană:// iarna aceasta/ mâine va fi tot frig// regimul democrat din ziua de ieri// în douăzeci şi patru de ore/ de la un timp/ vulnerabilitatea în vremuri irespirabile/ ridică brusc semne de întrebare// într-o altă ţară/ anotimpul rece e cald// şi e adevărat că adevărul/ adevărat nu există“ (O insectă de fier).

Confesiv şi mărturisitor, versul devine adesea o autentică profesiune de credinţă: „spun doar ce îmi e îngăduit să spun,/ în mine e toată luciditatea/ mea şi din senin visez// şi gustul visului meu e amar“ (Sfinte Sisoe), iar revelaţia fiinţării în perimetrul patriei („patria mea/ din fire şi fibre sintetice“ – Drumul cel bun) devine aproape o patetică rugăciune: „Aliniate perfect sunt căile, Doamne! (…) Şi după mulţimea îndurărilor Tale/ mare şi-e încă mila// Duhul Tău/ ne va smeri/ ne vom nevoi/ în viaţa vieţilor/ noastre (…) Vom pleca alături de îngerii noştri fără nume/ cu tramvaiul// şi vom/ silabisi/ în minte/ cuvinte// altele (…) odată/ am fost/ obosit/ foarte obosit/ şi vorbele îmi erau limpezi/ foarte limpezi// am înghiţit în sec şi am mers mai departe// (atât de coerent)// Doamne// pe zăpada de celuloză// murdară“ (Sunt păsări). Notaţiile primesc, prin metafora observaţiei, calitatea cugetării aforistice: „nicio femeie oricât de frumoasă/ nu e mai frumoasă ca viaţa,/ doar îţi închipui“ (O binemeritată zi). Conotaţiile sunt însă adesea ironice („Câtă naturaleţe/ în salutul/ femeii tinere// şi câtă şansă/ să stai în faţa unui rinocer// să îl priveşti de aproape/ să te ridici la nivelul înalt/ al aşteptărilor lui// şi să te laşi dus/ de gânduri“ (Câtă naturaleţe) sau melancolice ale unui contemplativ pastelist (de ocazie): „marţi seara sau joi/ prima oară după şase luni/ am respirat/ iarăşi/ aerul mării negre// mirosul/ dulceag/ de stătut/ al algelor// în aprilie deja înfloriseră merii// ceea ce înseamnă că realitatea se configurează atonal/ între patru pereţi“ (Şi strigătul…).

Ancorarea în actualitate e una polemică, în expresie directă, având forţă şi luciditate, dincolo de o anume tentă evocatoare raportată la un azi deprimant: „Aşteptam să irumpă o nouă epocă de aur/ o bizarerie specifică şi un atribut/ al fricii de-a nu/ ne mai întoarce din drum// era o vreme a vrajbei şi mă simţeam ocult/ în zilele mele lungi stăteam prăbuşit/ (din stradă/ toate străluceau/ în lumină// o apă a curs/ ore în şir/ de la vărsare spre izvor)// aşteptam să irumpă o nouă epocă de aur“ (Epoca de aur).

Încadrat perfect în ceea ce se numeşte postmodernism, Alexandru Ovidiu Vintilă e un poet al marcatelor contraste, între experimentalul abstract, meditativ filosofic şi atitudinea fermă a unei conştiinţe lucide în actualitatea socială receptată, totuşi, într-o perspectivă metafizică revelantă.