ŞTEFAN AUG. DOINAŞ CĂTRE RADU STANCA

[1]

Dragă Radule,

Aseară, evoluatul tău paj Radu Enescu şi-a serbat aniversarea. Cum evenimentul cădea într-o perioadă de acută fericire sentimentală (vezi: Titi Barna, licenţiată în geografie, cu teza: Aprovizionarea cu lapte a Oraşului Oradea Mare), îndrăgostitul ne-a invitat acasă la el. Este drept că au lipsit Negoiţescu (din motive personale secrete, dar cunoscute de toată lumea!) şi Sîrbu (eliminat din Cerc în urma plebiscitului memorabil de la Todoran, precum şi datorită purtării ulterioare a lui Gary); totuşi am izbutit să ne distrăm bine. Personal, am chiar satisfacţia de a mă fi „grizat“, după expresia eufemistică a lui Radu Iencica.

Seara a debutat, în plin Cluj, prin goana după Nego, care însă, bănuind că-l vom căuta să-l luăm cu forţa, a fugit de-acasă. Se afirmă insistent prin oraş (şi umbrela diplomatică de a doua zi a confirmat aceste zvonuri) că ar umbla să înjghebeze o grupare politică, precum şi să preia conducerea unui mare cotidian. În momentul cînd să intrăm, am găsit de cuviinţă să luăm sărbătoritului Enescu un cadou tradiţional; de aceea am recurs la priceperea în zarzavaturi a unui turc, de profesie fructar, care ne-a vîndut, cu multă căldură şi înţelegere tinerească, un castravete, un ardei, un pepene, un cartof, o piersică, o pară, un măr, o caisă etc. (Mai tîrziu, castravetele şi ardeiul au constituit condimentul frust al gustărilor oferite de amfitrion!) Intrăm buluc, cu cadoul şi cu fratele lui Regman, inginerul (care e un tip subţire, totuşi!). Cotruş cu Iencica se aflau deja la gazdă şi evaluaseră tăria ţuicii, fără a cădea de acord. La propunerea mea, şi pentru a recupera suma de 1000 lei pe care, de căciulă, am jertfit-o pentru sus-numitul cadou – natură moartă –, s-a colectat de la Cotruş 3000 lei şi de la Iencica 3000 lei (aşa încît, după ce am împărţit aceşti 6000 lei, nu eram în pierdere decît teoretic). A! Pardon: nu am împărţit între noi aceşti bani, deoarece, după cum vei vedea imediat, a trebuit să-i cheltuim pentru ţigări, marca Arghir. Casa lui Enescu e foarte drăguţă. „– Iată, zic eu intrînd, Cercul e în cadrul sobru şi ideologic pe care-l merită. Priviţi! (şi arăt portretul tatălui lui Enescu (Am aflat ulterior că nu era vater Enescu.) Aici e portretul lui E. Lovinescu, maestrul tînărului nostru maestru Negoiţescu!“ „– Iar aici (ia Deliu vorba din zbor, arătînd un tip şic, cu mutră de reclamă pentru briantină), aici e Vladimir Streinu.“ Pe urmă atacăm gustarea care, în mod imprudent, se afla aşezată pe bufet, la îndemîna primului venit (deci Cotruş). Dar nu trece decît un sfert de ceas şi Iencica, avînd prilejul de a verifica concret, ceea ce miopia nu-i permisese pînă atunci, se apropie foarte grav şi-mi spune: „– Mă, dar ăsta nu e Lovinescu!“, fapt care îndelung a prilejuit izbucniri hilare.

După o anumită perioadă de timp, în care gustarea s-a epuizat, iar vinul a început să ia locul ţuicii, în mijlocul „frescelor“ poetice pe care vărul tău Dominic le împrăştia prin toată sala, de bine de rău cerchiştii se găseau grupaţi. Tudor Bogdan, care în ultimul timp excelase în pornografii, vulgarităţi şi violenţe, asculta la radio o conferinţă despre box, singurul raion în care este de un amatorism mai evoluat. Fratele lui, inginerul, părea a nu se simţi tocmai bine, observînd discrepanţa intelectuală extraordinară care separă, între limitele aceleiaşi bune familii româneşti, fraţi ca Ionel şi Cornel; cu toate acestea, nimic rău n-a spus despre ţeasta lui Tudor Bogdan, însă nici nu mai era nevoie! Regman făcea pe detectivul supraveghind – însă fără folos –, prăjiturile, cărora eu le cam dădeam tîrcoale. Cotruş şi Iencica, prieteni buni, îşi făceau confidenţe asupra nefericitelor lor iubiri, directivate, major, la Bucureşti. Din cînd în cînd, Regman satirul-bătrîn, cum i se mai spune recent, punea la încercare perspicacitatea de identificare poetică a lui Cotruş, citîndu-i poezii din autorii români. Numai datorită acestei îndeletniciri ne-a fost dat uluitorul prilej de a fi martori la o confuzie făcută între Ion Barbu şi Densuşianu; în felul acesta, prestigiul memoriei cotruşiene este definitiv atins şi rănit. Apucăturile practice ale lui Todoran (care de cîtva timp este îndrăgostit!) au culminat cu dechiderea unui debit portativ de tutun, vînzînd, la speculă, între camarazi de condei şi călimară, una ţigaretă cu preţul de 200 lei, ceea ce este o neruşinare. Regman s-a oferit să-i dea puţintel din nasul lui. Deliu Petroiu medita asupra tezei sale de licenţă; vei vedea mai jos rezultatul acestor meditaţii. Puiu Stanca recita, la ora 11.15, a treisprezecea poezie, dedicată, după epuizarea tipilor din Cerc, lui Lucian Blaga – pentru ca apoi să se retragă pentru a concepe „Fresca Cenaclului (?) de la Enescu“, poezie kilometrică, puternică, în care se cîntau prezentele năzbîtii. Eu reciteam limpidele „Stihuri pentru Nuni“ pe care vărul tău le scrisese pentru cea mai nouă şi mai distinsă a mea iubire din Cluj. Cred că-ţi voi trimite o copie a respectivei opere. Enescu, sărmanul!, el se resemna, văzînd cele ce se petreceau! La un moment dat, pe spatele lui Todoran apare o firmă: „Dohány áruda“ – „Tutungerie“, jignind grav pe vînzător. Regman, foarte dramatic, chestionează pe Cotruş: „Cotruş, tu de ce mă dispreţuieşti pe mine?“, chestionare de prisos şi naivă, întrucît fiecare din Cerc ştie cam ce anume îşi interzice existenţialistul să guste din prezenţa-condiment a subtilului „trăsăturist“. Totuşi, acesta nu-şi pierde firea; căci peste cîteva clipe, cumpărînd ţigări de 300 lei, şi dînd o bancnotă de 500, îi spune, condescendent, dar şi grav, proaspătului băcan: „Păstrează restul, garçon!“. Din nefericire, un acordeon se afla în cameră, la care T. Bogdan avea să exerciteze un ceas „Tatăl nostru“, şi la care acuma Puiu Stanca tocmai cînta acompaniat de propria sa voce şi pantomimă: „O, Veturia, tu eşti viaţa mea“… Preţiosul (?) Deliu angajînd într-o discuţie savantă pe inefabilul Iencica, de drept cuvînt a strigat la ei. T. Bogdan, insultîndu-i grav, în graiul lui ales, neobişnuit cu asemenea termeni tehnici: „– Snobiştilor! Snobiştilor!…“. Chiar şi Regman, care se ocupă de filologie (vezi examenul de capacitate) a concedat că adăugirea ismică din coada cuvîntului este o particularitate a limbajului lui Bogdan, care acuma se pune în curent cu termenii care provin din limbile străine, dar care n-a ajuns încă la cuvîntul „snob“. Aşa încît a fost scuzat şi, prin prezenta, imortalizat. Talentele de mim ale lui Iencica s-au desfăşurat apoi graţios. Eu am ţinut un discurs pentru sărbătoritul Enescu, în care am relevat importanţa faptului de a fi în amor cu o greco-catolică (fapt extraordinar, întrucît deschide dintr-o dată alte perspective, scăpate din dogmatismul penibilei ortodoxii, pline de misiunea imperialistă a papalităţii). Stanca a citit „Fresca“ precum şi alte cîteva zeci de poezii, toate dedicate, pînă ce Regman a sărit fript: „Mă, tu ce crezi, că ne duci în felul ăsta, dedicîndu-ne fiecăruia cîte una?!“. A fost o greşală bineînţeles, întrucît Dominic şi-a închis, brusc, ambele „shak-notes“-uri, făcînd pe mortul, iar mai tîrziu alcătuid o misivă logodnicei sale, la care am fost obligaţi să ne dăm concursul, semnînd şi plastografiind, în tradiţional peisaj moral social-democrat, semnăturile cîtorva somităţi urbane din loc, pentru a epata pe tînăra victimă. Chiar şi tu ai fost semnat de către unul. Complexe ciudate şi adînci n-au încetat a ieşi la iveală: ale lui Todoran (relativ la faptul că eu l-aş urî şi l-aş dispreţui!), ale lui Iencica (relativ la „şeptarii“ Cercului!), ale lui Deliu (relativ la artele minore!), ale lui Enescu (relativ la minore!), ale lui T. Bogan (relativ la arte!). S-au cîntat romanţe şi discutat axiologia artelor minore. Deliu propune diviziunea: arte majore, arte minore, arte reproductive, activităţi artistice. Regman vrea unirea ultimelor două. Etc. În sfîrşit, am ciocnit pentru tine, ţi-am recitat (pe rînd, fiecare o strofă) „Corydon“, apoi „De-aş fi rege“. Şi, bineînţeles, fiecare a luat „Revista Cercului Literar“, şi, într-o hărmălaie de nedescris, şi-a citit articolul propriu, entuziasmîndu-se şi blestemînd colaborările celorlalţi. La toate astea au contribuit vinul, şampania, cafeaua neagră şi lichiorul matinal.

În tot acest timp Enescu a desfăşurat o strategie extraordinară, vrednică de marii conducători de oştiri ai Antichităţii, care consta în a plasa întotdeauna, alături de Cotruş, cel puţin trei scrumiere. Ei bine, n-o să mă crezi, însă îţi spun c-a fost zadarnic: pe covor, sub Cotruş se afla un munte de cenuşă.

Dragul meu, tot acum îţi trimit o scrisoare pe care, din lene, n-am expediat-o pînă în prezent. Voi mai reveni de la Cap. Alexa, unde te rog să-mi scrii. Pe de altă parte ţin să te anunţ solemn că, conform unei înţelegeri cu Mona (pe care te rog s-o anunţi că-mi ţin promisiunea făcută în vremea trecutelor noastre tinereţi) precum şi conform dorinţei mele de a te vedea şi îmbrăţişa – mă voi înfăţişa la Sibiu, la începutul lunii septembrie.

Pînă atunci, luînd din dragostea mea pentru tine o jumătate întreagă pentru a ţi-o exprima, sunt sigur – că tot întreagă, iar nu jumătate, va rămîne, precum se întîmplă cu cercetatele, deşi nu pe deplin înţelesele de către mine „numere transfinite“, caracteristice prin faptul că permit afirmaţia că o parte din infinit rămîne egală întotdeauna cu însuşi infinitul.

Te îmbrăţişez,

Ştefan Aug. Doinaş

Cluj, 12 iulie 1946

[2]

Dragă Radule,

Îmi pare bine că ai ajuns şi tu să te dedai unei abstinenţe literare, chiar dacă această abstinenţă ţi-a fost, într-o oarecare măsură, impusă. Sper ca în felul acesta să izbuteşti să mă înţelegi; deoarece, ceilalţi, alimentaţi din plin şi peste măsură cu o lectură înnebunită, care debordează în creaţii fluviale, au impresia că voita mea abstinenţă marchează începutul unei epoci fatale. Deşi pari a fi prea puţin dispus să discuţi despre chestiunea aceasta, revin totuşi, asigurîndu-te că nici „obsecviozităţile şi micile perfidii“, nici „candorile şi duioşiile meliflue“ nu vor reveni sub pana mea.

Ascensiunea ta teologică ascunde în ea cheia abstinenţei mele, căci, dacă ea lămureşte pentru ce, în acel timp cît ai stat la Păltiniş n-ai binevoit să scrii nimic (după cum îmi relatează scrisoarea ta) – ea lămureşte, şi numai puţin, oricare abstinenţă. Eu nu mă mir deloc că Meister Eckhart sau Toma din Aquino au reuşit să te captiveze şi să te împiedece de la tabietul literar de toate zilele; însă în acelaşi timp am pretenţia să mi se concedeze că pot fi şi eu captivat, de pildă de Malebranche, Spinoza, Leibniz, şi chiar de, în special, filosofia lor matematică. Pretenţia mea o găsesc cu atît mai firească, cu cît universul dintre tine şi cea mai nouă pasiune a ta (mistica creştină) se găseşte cu mult mai mult problematic, decît acordul dintre mine şi spiritul filosofiei oricărei ştiinţe. Temperamentul tău şi formaţia ta, pe care cu ochi foarte limpede o consider încheiată aproape, nu vor permite niciodată să guşti adecvat pe amintiţii, decît cel mult dintr-un oarecare estetism; şi probabil vei ajunge, în jurnalul tău, să faci comentarii teribile, precum prietenul nostru Negoiţescu: „Kant – ce savoare indicibilă“!?! În timp ce, trebuie să recunoşti, situaţia se prezintă cu totul altfel în ceea ce mă priveşte. La jumătatea formaţiei mele, cu un gust în stare încă de foarte pitoreşti gafe, şi corupt de succesul ieftin al unui metaforism demn de o zonă tropicală – eu eram obligat să fac un popas, şi încă la o oază dintre cele mai sobre. Faptul că gustarea rece şi băutura limpede mi-au plăcut cred că nu poate îngrijora pe prietenii mei; mai curînd ar fi putut fi îngrijoraţi dacă nu m-aş fi oprit la o asemenea lectură şi studiu, ci mi-aş fi găsit plăceri în unele speculaţii mai hazardate, care să complice şi mai mult un orizont intelectual încă obscur, deoarece infant. Ceea ce fac eu însă este exact ceea ce pretinde idealul către care m-am angajat; ţi se va părea poate riscantă această afirmaţie, dar nu e totuşi. Se spune că nu trebuie să mă dedau nici unei ocupaţii care împiedică dezvoltarea mea ca poet; de acord! Ştiu şi eu că trebuie să… „perseverez în fiinţă“; însă nu pot persevera într-un lucru şi într-o situaţie pînă ce nu-i cunosc limitele şi miezurile. Pentru această operă de lămurire (ca să mă exprim eufemistic!) a mea însumi, afirm că Descartes mi-i mult mai necesar decît Plutarch, şi-mi va fi mult mai fecund. Eu nu spun că voi versifica Discursul metodei; din contră, s-ar putea ca teme din Plutarch să revină sub pana mea, şi cu succes; însă Descartes e o lectură absolut necesară pentru mine (observă sublinierea, şi observă că nu pledez aici pentru punctul comun al educaţiei filosofice, al intelectualului vopsit cu filosofie, ci numai pentru ceea ce mi se conjugă!), în timp ce Plutarch este o ocazie pentru o poezie oarecare.

Există însă obiecţia puternică, în care Negoiţescu a aflat sprijinul lui Jacquier, ca o părere de specialist: aceea că nu sunt matematician, şi că deci nu înţeleg noţiunile matematice. Obiecţia cade însă îndată ce facem o elementară distincţie, între noţiunile acestei ştiinţe şi între limbajul ei de un simbolism care înspăimîntă pe pseudointelectual. Este adevărat că în felul în care matematicile se fac de către matematicieni, ele sunt o expresie criptică, de nerezolvat pînă ce nu ţi-ai însuşit tehnica necesară. Dar noţiunile ei sunt noţiuni perfect inteligibile, absolut de domeniul ştiinţei sau filosofiei elementare. Mai mult încă: dificultatea filosofiei matematice vine nu atît din cauza filiaţiilor tehnice urmărite de la un matematician la altul, cît din faptul că noţiunile matematice sunt manevrate de un filosof, şi în felul acesta problematizate. Se ştie că pentru un student în matematici, numărul (ca să iau noţiunea cea mai elementară) nu reprezintă nimic, decît un simplu semn, şi nu poate constitui un obiect de studiu, decît după ce-l angrenează într-o expresie complexă, după ce-l „vîră“ în limbajul matematic – în timp ce un student în filosofie va sonda exact în punctele care sunt mai adînci; ultimul e mult mai indicat pentru lecturi de filosofia matematicei decît primul. De altfel, adevărul istoric că marii matematicieni, care au inventat, care au creat noţiunile matematice, au fost şi mari filosofi probează că un om preocupat de filosofie se poate întotdeauna întîlni cu matematicile, fără a poseda tehnica lor, în momentul în care se întreabă asupra unor concepte care au aparţinut cîndva exclusiv filosofiei.

Îţi mărturisec că, într-adevăr, nu am înţeles din cartea lui Brunschvicg acele capitole care priveau descoperirea calculului infinitezimal, la contemporanii lui Leibniz; restul este întru totul inteligibil pentru mine, şi aceasta fără nici o parte de iluzie.

Nu ştiu, fireşte, dacă voi scrie o poezie geometrică, ca o directă consecinţă a lecturii din Spinoza; sau din contră, după o cură de acut raţionalism, cîteodată dogmatic, nu voi ajunge un poet mistic. De altfel, n-are nici o importanţă. Ştiu însă, simt că această lectură, acest studiu, îmi va fi de folos. Am impresia, de altfel, că nici din marii scriitori ai omenirii nu înveţi atît cutare sau cutare victorie asupra materiei, pe care s-o poţi repeta la rîndul tău, cît (dacă eşti sincer cu tine şi liber faţă de ei) avîntul, curajul care-ţi trebuie pentru asemenea biruinţe. Acelaşi lucru ţi-l oferă un studiu de filosofie. Cît despre mine, dacă nu aş rămîne decît cu entuziasmul încercat în faţa geometriilor noneuclidiene (cărora, fireşte, nu le cunosc decît principiile şi justificarea lor), încă n-aş fi lipsit de o mare certitudine, elementară pentru drumul unui poet: universul se pretează întotdeauna construcţiilor, schemelor spirituale pe care le inventează omul. Lasă-mă să preţuiesc această convingere, că miracolul e întotdeauna posibil, chiar dacă am cîştigat-o prima dată cu ajutorul filosofiei raţionaliste şi nu cu ajutorul intuiţiei aplicate direct asupra capodoperelor; pentru că, nu te îndoi, de aci de unde mă aflu, drumul către ele e mult mai uşor şi mai firesc decît drumul invers.

Şi cu asta, procesul absenţei mele din cîmpul literar poate fi încheiat, dacă vrei tu. Am furnizat un fel de pledoarie ultimă a apărării, nu atît pentru că mă ştiam vinovat, cît pentru faptul că mă durea falsa pledoarie a lui Negoiţescu. Îţi datorez, în special ţie, bucuria de a putea asculta opinia indicată a unui prieten; de aceea, aş vrea s-o aflu pe a ta, exprimată pe faţă, nu în aforisme glumeţe, care – desigur – puteau fi luate în serios, însă care, tocmai din cauza acestei ambiguităţi, nu puteau avea o justă interpretare; ceea ce, nu mă îndoiesc, viitoarea ta scrisoare o va avea.

Mă bucur că abstinenţa ta literară nu concordă cu o altă abstinenţă, în sensul propriu al acestui cuvînt. Precum în treburile literare, şi aici pasivismul meu a întrecut pasivismul tău; este, de fapt, lenea mea obişnuită, care-şi interzice orice voluptate de dragul unei absolute libertăţi pe care nu vrea s-o jertfească nici o clipă. Cele două „foarte izbutite fiinţe“ care te-au delectat la Sibiu par a nu fi, totuşi, întru totul izbutite, odată ce s-au mulţumit numai cu acea parte din tine care te nemulţumeşte.

Voi avea prilejul, după cum ţi-am spus, în septembrie, să văd ruina Sibiului; pînă atunci, ocroteşte de pasul profanilor acele locuri care ar mai putea aminti timpurile glorioase ale prieteniei noastre. Mi-ar face plăcere dacă la data de 10 septembrie ar mai veni în vechiul burg careva dintre cerchiştii clujeni. Anunţă-i tu, dacă ai prilejul.

Euphorion va apare curînd, după cîte cunosc eu împrejurările ultime din Cluj; trimite încă ceva, deoarece mi se pare că n-ai la Nego decît cele 4 balade mai vechi.

Nu mi-ai răspuns la intenţia mea de a tipări un dicţionar de rime; în orice caz, eu m-am apucat de lucru, şi am intrat în material destul de bine şi adînc, deşi, fireşte, sunt la liniile generale şi încă nu m-am apucat de ocupaţia cea mai plicticoasă. Pot să te anunţ însă că în anul acesta îl voi da gata. De asemenea sper să-ţi mai dau indicaţii asupra acestei îndeletniciri care nu este lipsită de satisfacţii interesante, ocazionate de accidentele lingvistice. În afară de acest dicţionar, nu intenţionez să lucrez nimic în acest an; deşi, mai mult ca oricînd, mă simt animat de pasiuni noi şi vrăjit de idei fecunde.

Aştept însă alte anotimpuri. Căci acum, mai puţin între pepeni, cît într-adevăr între cîrduri de gîşte bete de caniculă, în mijlocul unui sat leşinat şi plin de praf ca marea de pînzele luminii, cu auzul turburat de zgomote de tractoare şi batoze, copleşit de bobul uriaş şi clar al unei recolte legendare – aştept ora tîrzie de seară, răcoroasă, fără a fi umedă din păcate, în care floarea soarelui îşi întoarce capul pe ceilaţi muşchi ai sveltului gît; şi abia atunci ies pe uliţă, cu creierul vîjîind de planuri şi atît de ocupat cu vîrtelniţa de idei, încît toate facultăţile şi operaţiile mintale vitale au coborît din el, devenind simple acte reflexe; încît ridic automat piciorul, şi trec şanţul mascat de întunerec cu o promptitudine care a devenit o virtute localizată în genunchi – după cum cu o mînă, în care am convertit întreaga memorie la simple palpaţii, regăsesc arborii de odinioară, crescuţi şi duri; şi astfel, contînd că odată întreg acest sentimentalism nu va mai fi decît o greutate, o febră musculară a gleznei, aştept limpezirea fiinţei mele; şi cînd intru, după miezul nopţii, cîinele latră limpede şi tace brusc, sigur că în momentul acela sunt mai liniştit decît somnul care mă aşteaptă…

Te îmbrăţişez cu drag,

Al tău,

Ştefan Aug. Doinaş

Caporal Alexa, 29 iulie 1946

[3]

Dragă Radule,

Nu mai reiau colocviul asupra lecturilor mele; ar fi de altfel şi de prisos, deoarece am intuit în prietenii mei o ostilitate pronunţată, care, în cel mai bun caz, va părăsi terenul disputei, dar nu va renunţa deloc la argumentele unilaterale pe care le aduce. Cît despre discrepanţa care se evidenţiază în legătura, cu aparenţă necesitantă, pe care am stabilit-o între lectură şi asceza literară – îmi dau eu însumi seama că această asceză nu este numai o interdicţie pe care mi-am impus-o voluntar (deşi aici se află, fără nici o îndoială, punctul de plecare şi greutatea esenţială), ci corespunde în acelaşi timp structuralei mele lenevii, imposibil de clătinat cu ajutorul unei voinţe inexistente – care de-abia aşteaptă un motiv extern pentru a-şi justifica delăsarea, inactivitatea. Concluzia aceasta mi s-a impus, ca o evidenţă, în urma unui efort pe care am încercat să-l fac şi care a eşuat în modul cel mai lamentabil, din lipsă de avînt susţinut. Astfel, cred că bănuieşti că scrisoarea ta m-a prins într-un moment de criză, şi că aş fi dorit-o ceva mai insistentă, atît prin ton, cît şi în extensiune.

Mă uimeşte, dar nu peste măsură, rătăcirea lui Cotruş de-a lungul urbelor ex- şi actualmente universitare. Lunganul acesta face un singur lucru toată viaţa lui: rătăceşte fără încetare şi fără a-şi justifica intenţia, de-a lungul ţării, de-a lungul lecturilor, fără să poposească suficient pentru a-şi cultiva noi prietenii, ci rămînînd doar cu bucuria de a le descoperi pe cele vechi, de sub decrepitudinea unui oraş medieval, cu turnuri năpădite de plictis, sau de sub decrepitudinea unei coperte (dacă tomul mai are copertă!) pe care a morfolit-o săptămîni de zile între degetele sale nicotinizate, cu aspect de pergament. De aceea, în pofida noţiunii de rătăcire, omul în sine e un statornic, un eleat; prieteniile lui sunt întotdeauna aceleaşi, după cum şi fixaţia lui erotică va fi, cred, veşnică. La o atît de prodigioasă memorie, situaţia aceasta pare întrucîtva firească, prin faptul că poate furniza, din lăuntrul ei, întotdeauna, suficientă realitate (dacă realitatea constă în elementul sensibil particular, care pulsează) pentru a nu mai căuta realităţile care ar mai putea să se ofere. Într-un anumit fel, viaţa lui Cotruş este încheiată. Ea se poate cel mult repeta, între aceleaşi maluri, ca un lac buruienos cu acelaşi număr de molecule de apă, creîndu-şi etaje, subetaje, şi organizîndu-şi, pentru sărbătoarea unui moment sentimental, o lume de viziuni suspendate, legate cu liane trainice, dar nu mai puţin iluzorii. Comunică acestui utopist, din parte-mi, cele mai sincere salutaţiuni şi disecţia pe viu de mai sus. Şi spune-i că încă n-am auzit nimic despre Lichi.

Vorbeşti despre veşti de la Cluj, fără a da însă destule lămuriri. Observ, în acelaşi timp, că nu aminteşti absolut defel despre Euphorion, ceea ce nu pare să însemneze că e pe cale de apariţie. Eu încă nu am luat contactul cu cei rămaşi în Cluj, o voi face în curînd şi cred că primul vizat va fi vărul tău, pentru care am, de altfel, şi unele însărcinări prozaice. Nu ştiu care sunt interesele cerchiste comune pentru care lucrează cu atîta asiduitate Nego; de asemenea, tot în ton negativ, recepţionez entuziasmul tău, credulitatea referitoare la modul în care amintitul ar duce sau conduce tratativele care ne privesc pe toţi. Atîta timp cît discută, tratează cu oameni, cu autori de fapte, nu cu autori de cărţi literare, Nego nu-mi inspiră nici o încredere. Ochiul lui nu vede just şi mintea nu ştie să aprecieze adecvat. Cazul „admirabilului om de acţiune“ Ivan, liberalul timorat, îmi este suficient pentru a nu manifesta nici un optimism cînd e vorba despre modul în care Negoiţescu ar fi capabil să se tîrguiască cu oamenii. Prietenul nostru nu e destul de bine fixat în grădina zoologică şi cam confundă animalele cu care are de-a face. S-ar putea totuşi să izbutească; pentru că, dacă nu e indicat ci chiar primejdios să iei un cîine rîios drept leopard, nu mai puţin adevărat că această confuzie poate cauza cîteodată minuni. Unde mai pui ipoteza inversă, care ar permite lui Negoiţescu nişte realizări extraordinare. Iată de ce, eu sper, dar cu inima strînsă.

Nu vii la Cluj? Ei bine, iată vestea cea mai rea, după părerea mea. Înţeleg că trebuie să termini cura la Păltiniş, şi că această cură o vei face în toamnă (deoarece, la jumătatea lui sept[embrie], voi fi eu la Sibiu şi te pretind acolo neapărat); aceasta nu însemnează însă că, după aceea, nu poţi veni cu noi. Nu găsesc deloc fericită ideea de a merge la Bucureşti. Fireşte, eventualitatea aceasta a fost pentru noi toţi o şansă cultivată cu plăcere, însă abia după ce vom conveni cu toţii, şi deci ne vom organiza un plan de campanie. Pe cînd tu, iată: ai de gînd să ne laşi brusc şi să sari într-un eleşteu, care poate fi foarte rece, prea rece pentru tine. Insist să te gîndeşti bine şi să iei hotărîrea de-a veni la Cluj, cel puţin pînă în primăvara viitoare. Atunci, fiecare dintre noi va fi mai în măsură să se ocupe de propria-i mutare. Căci, sper că şi tu doreşti să ne vezi mereu (cel puţin atîta timp cît independenţa ne permite) împreună! Nu cred că la Bucureşti tratamentul tău se poate face cu mai multe şanse de reuşită; admit totuşi că, aşa cum momentan văd eu situaţia, s-ar putea ca să existe, pentru tine, în Capitală, mai multe avantaje; însă acestea sunt atît de labile, atît de schimbătoare, încît curajul de a renunţa la Cluj necesită o argumentare serioasă, lipsită de echivocuri. Personal, nu te-aş lăsa să te desparţi de noi, oricîtă greutate ar avea argumentele tale; fireşte, opinia mea este plină de alte considerente decît poate avea o minte care judecă fără sentimentalisme şi deci fără prejudecăţi. Toamna aceasta ne-ar da prilejul să ne întîlnim la Cluj, de astă dată toţi, într-o formaţie deplină, să ne comunicăm îndeaproape speranţele şi mai ales interdicţiile pe care ni le opune timpul de faţă; nu pentru puţini, întîlnirea ar putea fi salutară, avînd în vedere fireştile oscilaţii la care sunt înclinaţi; pentru aceasta însă e nevoie de prezenţa ta. O seamă dintre membrii Cercului nici nu te cunosc, iar ceilalţi te cunosc prea bine ca să nu te dorească aproape. Aşa încît, vezi şi judecă omeneşte şi la modul cerchist.

Regret că nu lucrezi nimic, ci te mulţumeşti doar cu intenţia de a parcurge noi tratate de teatrologie. Mi se pare că ai obosit şi te mulţumeşti să citeşti călătorii în jurul pămîntului, închipuindu-ţi că tu însuţi călătoreşti. Nu tot la fel se prezintă situaţia cu mine, care, orice-ai spune, am fost întodeauna, dacă nu un obosit, cel puţin un leneş patentat. În afară de lucrarea pe care am început-o şi care priveşte probleme, antipatice ţie, de matematici şi filosofia ştiinţei – mă văd avîntat spre lucruri pe care le credeam mai mult sau mai puţin smulse din preocupările mele contemporane; deoarece le-am găsit din nou, aproape la suprafaţa oglinzii mele interioare, mi-am propus să le examinez şi să le dau curs. Criza, de care aminteam mai sus, se referă aşadar la această tentativă de a mă integra din nou, printr-un efort riscant, în vechile mele activităţi poetice, în pofida hotărîrilor pe care le-am luat mai înainte. Să fi contribuit la aceasta îndemnurile voastre, precum şi răutatea, sugerată de Nego ca o eventualitate, că n-aş putea să scriu prentru că, pur şi simplu, nu… mai pot? Nu ştiu. Destul că această eventualitate pare să se ivească. Mărturisesc că sunt într-adevăr puţin anchilozat, nu mă pot mişca cu destulă agilitate, n-am supleţe. Mi-am dat seama de lucrul acesta încercînd să scriu nişte versuri. N-ar fi exclus, ca, pînă la urmă, să reuşesc, însă tentativa mă costă mai mult decît mă aşteptam. Pe de altă parte, am încercat să realizez vechea mea ambiţie: aceea de a scrie teatru, dar încă n-am izbutit să depăşesc actul al III-lea. Am impresia că se poate crea foarte uşor o capodoperă în teatru, dar cu condiţia prealabilă de a termina piesa. Or, eu, care mă împiedec la jumătatea sau la sfertul ei, nu cred să am mari şanse. Îmi închipui că trebuie să fii foarte fericit că poţi să iei oricînd prima versiune a unei piese proprii şi s-o lucrezi, după voinţă, combinînd, acum la o a doua sau a treia viziune, elementele, după o dialectică indicată de genul respectiv. Aşa încît, nu te întrista că nu lucrezi la ceva nou. A lucra veşnic la ceva nou devine, pînă la urmă, cel puţin un tic, dacă nu un blestem.

Piesa despre care-ţi spun vrea să fie o comedie şi utilizează un truvai, cred, obişnuit în teatru. E vorba despre asemănarea izbitoare a doi tipi, dintre care unul dispare, obligînd pe celălalt la substituire. De aici o serie de scene, în care hazul poate fi invitat, şi care nu pot constitui cine ştie ce greutate. Ele ar fi de un comic de situaţie destul de ieftin, dacă n-ar fi contrapunctate de o serie de monologuri hamletiene ale eroului, care se întreabă, nu asupra problemei de „a fi sau a nu fi“, ci asupra aceleia de „a fi tu însuţi sau a fi altul“. Toată această filosofare trucată, la modul elegiac, vrea să-şi afle raţiunea dramatică nu în sine (deoarece tonul este pur şi simplu o parodie, o replică lipsită de tragic a lui Hamlet), ci în cascada de scene care-l obligă pe erou să uite orice problematică şi să acţioneze prompt. N-ar fi exclus, deşi manifest un optimism exagerat crezînd acest lucru posibil, să-ţi arăt manuscrisul complet, cînd voi merge la Sibiu. Repet: greutatea constă în a-l termina în prima versiune; a doua, a treia vin automat după aceea. În afară de aceasta, mai am cîteva idei scenice, care rămîn însă în vagă stare de intenţie de proiect.

În afara acestor ocupaţii obişnuite, mai izbutesc în fiecare zi a-mi dezmorţi membrele, jucînd foolball, pe marginea satului; un sport care angajează întreg corpul, făcîndu-l, după aceea, sub luna miraculos de clară, apt pentru reveria necesară unei duzine de împăraţi reformatori de tradiţii. Atunci, cîteodată, încerc şi eu melancolia ta referitoare la un trup pur şi un sîn feciorelnic. Deşi aceste vise nu mi se mai permit pe an ce trece; iar anul, blestematul încărcîndu-se cu preţuri noi şi cu fericiri visate, nu la sfîrşit, ci la mijlocul lui, aruncă lumină grea în fiecare zi, aşa încît pe zi ce trece nu mi se mai permite a visa la anul viitor. Toate bogăţiile strălucesc dinapoi; înaintea noastră, numai umbra proprie, martor al aspectului hîd cu care înspăimîntăm lumea. Trupul pur? Simplu joc de cuvinte. Ne mai rămîne eventualitatea, nu de a-l găsi, ci de a-l modela în preocupările noastre dintr-un păinjeniş poetic, într-o piesă nemuritoare la care visăm fiecare, şi pe care probabil n-o vom vedea reprezentată nicicînd. Sau dacă da, puritatea personagiului va îmbrăca trup disgraţios şi o voce prea caldă; în culise, vom vedea eroina scoţîndu-şi dantura, văietîndu-se de bătături. Şi vom suferi, văzînd că, odată creată forma purităţii, a sînului feciorelnic, nu se va afla materie care s-o umple. Şi abia după ce vom părăsi teatrul vom vedea că forma este ea însăşi vie, şi nu trebuie umplută cu nimic. Atunci, vom fi însă nebuni.

Nu fi zgîrcit cu mine, ci scrie-mi cît mai des.

Al tău,

Ştefan Aug. Doinaş

Caporal Alexa, 23 Aug. 1946

P.S. Te rog foarte mult anunţă pe Mona că, în septembrie, contrar promisiunilor, mi-i imposibil totuşi să mă deplasez la Sibiu; îi cer scuze, ca şi ţie de altfel. Voi fi, îndată după unu oct., la Cluj.

Doinaş

2 sept. 1946

Arhiva Radu & Doti Stanca

Transcriere şi colaţionare: Marta Petreu & Ion Vartic