NICHITA DANILOV, FASCINANTA LUME A BIOIMPRIMANTELOR ŞI HAOSUL DIN NOI

Domeniul biochimiei ne deschide încetul cu încetul porţile spre o lume imaterială, vecină într-un fel, atât cu Infernul, cât şi cu Paradisul sau mai degrabă Purgatoriul lui Dante. Căci Purgatoriul e un spaţiu de trecere. De suferinţă, dar şi de purificare. Pe uşa Purgatoriului nu scrie „Lăsaţi orice speranţă, voi cei care intraţi“. Aici nu există nici o inscripţie, există însă speranţă şi împăcare cu propria ta soartă.

În cazul universului constituit prin bioimprimare există multe speranţe şi multe aşteptări mai mult sau mai puţin deşarte.

Despre ce e vorba?

E vorba despre ultimele cercetări şi rezultate obţinute în laborator plecând de la prelevarea de ţesuturi animale, vegetale sau umane pentru obţinerea cărnii, poate şi a vegetaţiei, de ce nu?, artificiale, în funcţie de necesitate, de opţiuni, de anumite preferinţe şi tabieturi în materie de hrană, ale fiecăruia din noi.

Deşi am navigat citind mai multe materiale legate de această temă, nu am reuşit să înţeleg prea bine cum se poate obţine prin înmulţirea celulară carnea sintetică, asemănătoare întru totul cu cea naturală. Presupun că această carne e fabricată prin intermediul unei bio-imprimante de înaltă performanţă tehnologică.

Din câte am înţeles, bioimprimarea se bazează pe structurarea spaţială a celulelor vii şi a altor produse biologice prin suprapunerea şi asamblarea lor în vederea creării şi creşterii unor ţesuturi noi folosite în prezent atât în industria farmacocinetică, cât şi în medicina regenerativă. Bioimprimarea e un domeniu fascinant, e interferenţa dintre medicină, informatică şi inginerie genetică.

Materia vie creată pe cale artificială a fost imprimată iniţial pornind de la celule stem, în prezent însă poate fi obţinută, după cum afirmă unele surse, din oricare alt ţesut. Imprimarea se face prin intermediul unor picături de cerneală biologică ce se derulează depunându-se asemeni unor valuri de stofă succesive având ca rezultat final un nou ţesut biologic proiectat şi materializat în trei dimensiuni.

Pentru a produce cerneală biologică, necesară producerii organelor, se folosesc celulele stem cultivate în laborator (este nevoie de milioane dintre ele pentru a crea un milimetru pătrat de ţesut), celule care sunt suspendate într-un mediu modificabil aflat la temperatura camerei. Suportul pe care este imprimată ţesătura este colagenul, responsabil de coeziunea ţesuturilor; colagenul se comportă exact ca hârtia unei imprimante obişnuite de birou.

La ora actuală se lucrează şi cu înlocuitori şi stimulatori pentru crearea ţesuturilor biologice; materia vie celulară fiind imprimată în nenumărate laboratoare din întreaga lume. Bioprintarea 3D e utilizată azi pentru producerea şi transplantul mai multor ţesuturi, inclusiv piele multistrat, oase, grefe vasculare, proteze traheale, ţesuturi cardiace şi stomatologice, cartilaje, testicule, ovule, spermatozoizi sau mameloane. Tipărirea organelor complexe, desigur, presupune o muncă migăloasă. Deocamdată rezultatele nu sunt cele aşteptate. Deşi au fost create organe precum inimă, pancreas, ficat, cercetătorii nu au ajuns la un rezultat mulţumitor. Deocamdată, specialiştii au folosit cu succes bioprintarea pentru a produce ovare de şoarece. Aici rezultatele sunt mai mult decât promiţătoare: şoarecii sterili implantaţi cu ovare artificiale au reuşit să fie fecundaţi, să ovuleze, să nască şi să hrănească descendenţi sănătoşi din toate punctele de vedere, inclusiv emoţional. În curând însă, cercetătorii speră să creeze ovare umane, care să poată fi transferate atât bărbaţilor dornici să simtă pe pielea lor travaliul gravidităţii, cât şi unor animale care să devină mame surogat. Se lucrează şi la creare unor marsupii multifuncţionale unde să ecluzeze atât embrionii umani, cât embrionii unor vieţuitoare încrucişate cu alte regnuri. Rezultatele unor astfel de cercetări, se înţelege de la sine, au rămas şi vor rămâne încă mult timp secrete.

Există la ora actuală astfel de laboratoare de cercetare în diverse puncte de pe glob. Marile state ale lumii se întrec între ele, făcând noi şi noi descoperiri, care de care mai spectaculoase. Bineînţeles că şi spionajul biocibernetic e în floare. În sensul că ceea ce descoperă azi cercetătorii japonezi sau chinezi, mâine ajunge pe masa serviciilor secrete americane, englezeşti sau ruseşti. Legat de acest domeniu, nici un secret nu poate fi păstrat mult timp. Ceea ce e, într-un fel, dacă stăm să ne gândim mai bine, în folosul umanităţii.

Experienţele se fac la nivelul solului, la nivelul subsolului, în laboratoarele amenajate în peşteri neumblate, se fac şi în largul oceanelor pe navele ancorate la mare depărtare de ţărm, dar şi în adâncul oceanelor, la sute şi mii de metri adâncime, se fac la ecuator, la temperaturi destul de ridicate, precum şi la cei doi poli, le temperaturi coborâte mult sub zero grade, după cum se fac şi în spaţiu, în cadrul unor programe secrete, în care sunt implicaţi sateliţii ce orbitează în jurul pământului, sau în presupusese laboratoare amplasate pe Marte şi le lună…

În urma experimentelor secrete, astăzi se fabrică, desigur la o scară redusă, urechi bionice, ochi, rinichi, plămâni şi anumite părţi din creier.

Ţesuturile tipărite au deocamdată o viaţă scurtă de ordinul zilelor sau al orelor. Curând însă se vor obţine ţesuturi imprimate a cărora viaţă va fi de ordinul zecilor, sutelor, sau miilor de ani, sfidând legile fizicii şi eternitatea. În acest sens, experienţele făcute pe salamandre şi meduze au dat rezultate mulţumitoare.

Deocamdată s-au obţinut rezultate mulţumitoare pentru creare rinichilor artificiali. După încercări nenumărate, cercetătorii au obţinut rinichi sintetici, asemănători întru totul rinichilor umani, dar de mărimea unor unghii. Ei însă speră ca să obţină în curând rinichi de orice formă şi mărime, inclusiv de rinichi de mărimea unei girafe sau a unui elefant.

Dintre toate organele corpului uman se pare că urechea e cel mai uşor de printat. Urechea externă nu e altceva decât un simplu cartilaj nevascularizat. În cadrul procesului de multiplicare, un rol important îl joacă pregătirea celulelor stem, care sunt ţinute preţ de câteva zile în condiţii speciale. Apoi aceste celule sunt întinse pe o placă până când se constată că gradul lor de aderenţă e unul ridicat. Pe suprafaţa plăcii, celule se înmulţesc cu uşurinţă. Celule nu sunt altceva decât cerneala de tipar ce se injectează în imprimanta 3D umplută cu colagen, după care, se toarnă matriţa urechii proiectate pe computer. De la pornirea imprimantei e nevoie de circa două ore pentru ca urechea să prindă viaţă. Conform informaţiilor venite de la specialişti, cererea de urechi sintetice la clinicile de specialitate a crescut în fiecare an şi asta pe de o parte din pricina unor maladiile ce trebuie tratate, pe de altă parte din pricina faptului că mulţi oameni au urechi uşor deformate pe care le înlocuiesc cu altele ce corespund standardului lor de frumuseţe.

Spre deosebire de urechi, nasurile, desigur, sunt mai greu de reprodus. Şi asta fiindcă nasul e un organ complex, care comunică printr-un adevărat labirint de canale având diametre isnignifiante cu laringele, cu urechea internă şi cu globii oculari, ba chiar, după cum lasă să se înţeleagă însuşi Gogol în celebra sa povestire, şi cu psihicul uman. Dar cine are nevoie să reproducă nasul în întregime? Aceasta se întâmplă doar în caz de accident grav, dar şi atunci mai rămân nişte ţesuturi, care pot fi refăcute în întregime de oftalmologi. În rest, mai toţi ce apelează la chirurgia plastică se mulţumesc să-şi schimbe doar cartilagiile. Or cartilagiile se produc uşor.

Diferitele organe ale corpului uman se pot printa folosind atât ţesuturi vii, cât şi ţesuturi provenite de la cadavre. Şi faptul acesta aduce noi speranţe omenirii, deschizând cercetătorilor noi perspective de crearea organelor pentru viitor. Astfel că mulţi dintre ei visează cu ochii deschişi să-şi deschidă cabinete şi laboratoare proiectate sub formă de sfere şi dotate cu cele mai moderne aparate în preajma cimitirelor, astfel încât să poată folosi trupurile neînsufleţite ale decedaţilor drept materie primă pentru regenerarea diferitelor organe ale corpului uman. Închipuiţi-vă, de pildă, că pe lângă cruci sau pietre funerare pe mormintele noastre sau ale urmaşilor noştri vor creşte nu flori, ci urechi, ochi, dinţi, rinichi, cartilagii pentru nasuri şi, bineînţeles, inimi. Într-un viitor destul de apropiat, când resursele de materii prime vor fi din ce în ce mai puţine, orice părticică de materie va fi reciclată. Probabil că atunci laboratoarele de cercetare de pe Terra vor arăta ca nişte solarii de legume în interiorul cărora însă vor creşte în loc de gogoşari sau roşii diverse organe umane. Stratul din care îşi vor trage seva printurile pentru organe va fi tot colagenul, dar şi diverse ţesuturi provenite atât de la pacienţi vii, cât şi de la trupurile bine conservate sau aflate într-un stadiu incipient de descompunere ale decedaţilor. Priveliştea pe care o vor oferi aceste sere de organe va fi într-adevăr minunată. Iluminate de leduri în interior, ele vor crea privitorului senzaţia de irealitate.

În prezent, costul unei imprimate bio se ridică la sute de mii de dolari. Va veni însă şi timpul când preţul acestor aparate va fi accesibil tuturor, astfel că aproape fiecare om va avea la dispoziţie o astfel de imprimantă, prin intermediul căreia să-şi poată multiplica singur organele afectate de boli sau de trecerea timpului.

Trebuie să fim conştienţi că această industrie e abia la începuturile ei şi că actualele imprimante ce par a fi extrem de sofisticate, vor apărea în ochii viitoarelor generaţii ca nişte utilaje rudimentare, asemănătoare, ca să fac o comparaţie, cu vechile linotipuri din tipografii, ce turnau litere de plumb, faţă de printurile de acum.

Nu ştiu câţi mai ştiu de linotipuri. Eu însă le cunosc de vremea când lucram corector cu jumătate de normă la Convorbiri literare, cealaltă jumătate o ocupa poetul Emil Brumaru. Noi aveam datoria de a duce paginile cu corecturile făcute la tipografie şi a aduce de acolo pagini corectate de către linotipişti. Lucram cot la cot cu zeţarii într-un mediu toxic, cu mult plumb. Eram intoxicaţi cu substanţe ce emanau elemente radioactive, din pricina cărora aveam mereu depresii şi halucinaţii. Neuronii noştri fuseseră afectaţi. Trebuia să bem mult lapte şi să luăm pastile de iod. Noi însă ne mulţumeam să bem cafea şi, bineînţeles, votcă, aşezaţi pe lădiţe, pe ciment sau pe imensele suluri de hârtie tipografică, alături de linotipişti. Nimeni nu ne-a atenţionat că munca noastră e periculoasă. Eram încadraţi la categoria fără risc. Ar fi trebuit, conform legislaţiei în vigoare, să beneficiem de aceleaşi drepturi ca şi tipografii şi să ieşim la pensie ceva mai devreme. În loc să câştigăm vechime, noi am pierdut. Căci am fost încadraţi doar cu o jumătate de normă, astfel că în loc de şapte ani cât am lucrat acolo, în cărţile noastre de muncă au fost trecuţi doar trei jumate. Cât despre salariu, ce să mai vorbim. Salariile noastre erau şi ele reduse la jumătate.

Dar să nu ne pierdem în amănunte şi să revenim la subiectul de la care am plecat. La imprimante şi producerea de ţesuturi şi organe.

Faţă de imprimantele de acum, linotipurile arătau ca nişte animale preistorice ce emanau în preajmă vapori pestilenţiali de zinc şi plumb.

În astfel de mediu ne-am petrecut cei mai frumoşi ani din tinereţea noastră.

Trebuie să subliniem faptul că producţia de organe imprimate se află abia la începuturile ei, în ceea ce priveşte obţinerea de carne artificială, aici rezultatele sunt de-a dreptul spectaculoase, ca de altfel, şi implicaţiile etice, morale şi sociale legate de acest proces.

Singura problemă care a mai rămas de rezolvat pentru a trece la producţia de serie sunt doar costurile. În prezent, costul cărnii imprimate în laborator e destul de pipărat. În curând însă, odată cu lărgirea cererii şi a trecerii la producţie de masă, lucrurile se vor schimba profund.

Carnea artificială creată în laborator poate fi obţinută, după cum am spus, nu din celule stem, ci din ţesuturi. E suficient să ţi se prevaleze un centimetru pătrat de epidermă – unii zic că în locul epidermei pot fi folosite firele de păr sau bucăţelele de unghii sau picăturile de sânge –, sau poate chiar mai puţin pentru ca să obţii un ţesut viu cu amprenta ta. Desigur, pentru a fi comestibil, micul eşantion preluat din tine va fi altoit cu un alt ţesut preluat de la un porc, de la o vacă sau de vreo pasăre măiastră. Ajuns în acest stadiu, oarecum incipient, industria cărnii sintetice deschide posibilităţi nebănuite. În sensul că se pot face permutări şi combinaţii din cele mai diverse, preluând probe atât de la om, cât şi de la animale sau chiar de la plante. Bucătăria viitorului va fi fastuoasă. La fel se va întâmpla şi cu industria ospitalieră.

De pildă, te vei putea duce la restaurant şi comanda o porţie de friptură cu amprenta Brad Pitt sau Angelina Jolie. Sau Brad Pitt şi Angelina Jolie aflaţi într-un amestec inefabil. Desigur că amprenta lui Brad Pitt se va suprapune peste un ţesut suculent de vacă olandeză sau va fi produs nu din carne de vită, ci dintr-un ţesut de crocodil sau de insectă. Vă daţi seama: stai frumos la masă într-un local select, bei şampanie, asculţi orchestra în surdină, şi-l savurezi pe Brad Pitt. Sau pe frumoasa Angelina. Eventual, în timp ce mânuieşti tacâmurile, te uiţi şi la un film care-i are ca protagonişti. Sau, ca să nu fie masa prea monotonă şi să creezi un contrast, te uiţi la un film cu Charles Chaplin, la Luminile oraşului sau la Goana după aur, unde apare o scenă de canibalism, plină de umor amar, în care Charlot savurează nişte şireturi de ghete în loc de macaroane, visând cum comeseanul lui bărbos se transformă în cocoş.

Desigur, pentru a-l savura pe Brad Pitt la un local va trebui să scoţi ceva bani din portmoneu. Carnea Brad Pitt va exista pe piaţă, dar la un preţ la care doar cei foarte bogaţi vor putea avea acces. Dar nu vă fie teamă, vor exista şi tombole, şi dacă nu veţi avea suficient capital ca să-l devoraţi pe Brad Pitt, poate veţi avea norocul să câştigaţi la tombolă o cină romantică la un restaurant de lux, unde vi se va servi o fleică marca Brad Pitt, plutind în sosul Angelina Jolie sau, de ce nu, Julia Roberts.

Căi nebănuite de răzbunare se deschid şi în lumea literară. Un scriitor nemulţumit, să zicem de un critic literar, va putea degusta din carnea criticului, combinând-o cu cea de turturică asortată cu pilaf de orez sau cu o lingură de iahnie de fasole, produse tot pe bioimprimantă.

Marile vedete vor scoate o groază de bani din toată nebunia asta.

Dar în afară de vedete, oricine poate deveni protagonist. De pildă, ai o vecină care ţi-a căzut cu tronc, în loc s-o curtezi, aducându-i în fiecare dimineaţă flori proaspete la uşă, însoţite de un bileţel de amor, sau s-o claxonezi din maşină, trecând de la romantism la fandoseală adolescentină, faci rost de un fir de păr, apoi îţi prepari singur la imprimantă o bucată de carne pentru grătar cu amprenta doamnei, după care deschizi televizorul, destupi o sticlă de vin, şi îţi spui, zâmbind pe sub mustaţă, că iată, n-a trebuit să-mi bat prea mult capul ca să-i vin de hac.

Gândiţi-vă şi la o altă secvenţă, în care doi îndrăgostiţi se devorează între ei, ospătându-se unul din carnea celuilalt. Bineînţeles nu pot lipsi aici acordurile de pian şi sticlele desfundate de şampanie şi dopurile fumegânde ce sar până-n tavan.

Tot pentru amuzament, poţi face o combinaţie apetisantă între ţesutul sustras de la vecină sau Brad Pitt, combinându-l cu un eşantion preluat de la un pechinez sau un pitbull terrier. Sau de la un ţesut extras de la o pisică. Dacă vei dori ca pe farfuria ta fleica pe care atunci când o mănânci să mârâie sau să latre, ea va mârâi sau va lătra. Dacă vei dori să miaune, va mieuna.

Bioimprimanta îţi poate oferi ocazia să plăteşti poliţele unor prieteni, unor rudele, colegi de serviciu sau simple cunoştinţe ce te-au călcat pe bombeu, făcându-te să te simţi nu tocmai în largul tău. Le reproduci eşantioanele extrase din ţesuturi la bioimprimantă şi îi pui apoi la rotisor.

Lucrurile însă nu se opresc aici. Unii cercetători, luaţi de val, au mers mult mai departe, depăşind limitele posibilului şi chiar ale imposibilului.

Legată însă de carnea artificială se pune însă o problemă de ordin moral. Proliferarea cărnii pe bază de ţesuturi umane, chiar dacă acestea poartă amprenta marilor vedete, poate trezi în noi instinctul canibalic.

Consumând o astfel de carne redevenim, la nivel mental, antropofagi. Luând în calcul această ipoteză, unii specialişti şi-au potolit entuziasmul iniţial faţă de o astfel de industrie, devenind destul de prudenţi. Alţii însă merg cu cercetările mult mai departe, încercând să suplinească hrana propriu-zisă prin stimularea unor centri nervoşi care să creeze iluzia saţietăţii.

În fond, am putea să ne asigurăm hrana prin intermediul unor stimuli. Să ne hrănim cu un fel de holograme, cu iluzii optice create în creier.

În Dicţionarul imposibilului, Didier van Cauwelaert afirmă că există şi miracole tehnice, avansând ideea că înşişi specialiştii de la Vatican se folosesc de diferite tehnici magice pentru a produce materiale şi miracole în serie.

Plecând de la nunta din Cana sau de la miracolul înmulţirii pâinilor şi peştilor, autorul se opreşte la un eveniment insolit ce s-a produs în Spania, pe 29 ianuarie 1929, la Casa Sfântului Iosif de Olivenza, o instituţie caritabilă, în care aproximativ cincizeci de copii din familii sărace primeau gratuit hrană. Din pricina retragerii unui furnizor, la bucătăria lăcaşului nu s-a găsit decât o cantitate de 750 de grame de orez. Bucătăreasa nu-şi pierde însă cumpătul, ci invocând numele unui făcător de minuni al locului, mort de câteva veacuri, pune orezul al fiert. Orezul fierbe umplând toată oala, iar când bucătăreasa deşartă conţinutul constată că de pe fundul oalei continuă să izvorască orez crud, care fierbe treptat şi umple iarăşi conţinutul oalei. Mirajul durează două ore neîntrerupte, în faţa zecilor de martori strânşi la bucătărie ca la balamuc. „Şaizeci de copii au fost hrăniţi în ziua aceea – spune autorul – plus o sută de adulţi din localitate. Pe la orele 17, când toată lumea e sătulă, preotul care nu părăsise nici o clipă bucătăria strigă aragazului: Stop! Şi imediat, ne asigură martorii, pe fundul primei oale, au încetat să mai apară alte boabe de orez.“

O comisie papală formată din specialişti în domeniul cerealelor, al trucajelor şi al iluzionismului a analizat fenomenul, ajungând la concluzia că nu a avut loc nici un fel de înşelătorie şi că a avut loc, într-adevăr, un miracol. Drept care făcătorul de minuni invocat de femeie a fost canonizat, ce-i drept mai târziu, în 1975, de Sfântul Scaun, dar ceva din aura lor, devenind fapte banale. Miracolele înmulţirii hranei îşi vor pierde încetul cu încetul câte ceva din aura lor de mister, devenind fapte banale.

Într-un viitor ce bate la uşă, imprimantele ne vor înmulţi hrana, producând-o aproape din nimic.

Poate că iluzia va fi hrana noastră cea de toate zilele. Ne vom hrăni doar cu magie. Cu lumina şi cu bezna ce izvorăsc din noi. Mergând pe această cale, vom ajunge să trăim asemenea îngerilor ce stau în preajma Creatorului, hrănindu-se cu razele de lumină siderală ce izvorăsc neîncetat de pe chipul lui. Sau poate, de ce nu, o să ne hrănim cu întunericul, cu bezna primordială din care se adapă cetele de demoni ce se învârt în jurul imaginii lui Lucifer.