ION BOGDAN LEFTER, ESCALADAREA „PISCULUI“ JOYCE

Ulysses, 732. Romanul romanului (2016), O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei (2019), Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului (2021, toate la Editura Polirom): trilogia joyciană a lui Mircea Mihăieş (la care trimit în continuare cu siglele: U, MB şi FW). 1009 + 503 + 874 = 2.386 de pagini (cu tot cu sumare şi bibliografii) în formatul un pic mai lat şi cu cîţiva centimetri mai înalt decît cel al cărţilor obişnuite, A5, sau, în evidenţa proprie, „peste 2.900 de pagini-standard“ (MB, p. 7).

O trilogie sau o carte în trei părţi de-o anvergură şi de-o complexitate cu totul şi cu totul ieşite din comun, uimitoare şi ca opţiune, şi ca formulă.

Argumente:

Opţiunea pentru James Joyce a unui autor cu serii întregi de cărţi de alt tip nu era previzibilă. E-adevărat că Mihăieş se ocupase şi de William Faulkner, alt prozator dificil al modernităţii, şi-şi onorase obligaţiile bibliografice universitare cu celelalte două culegeri despre proza victoriană şi despre literatura anglo-americană „atlantică“, însă cărţile despre detectivul Marlowe şi despre căpitanul de vas Corto Maltese, faimoase personaje populare, şi despre muzicienii Leonard Cohen şi Ilie Stepan se îndreptaseră către subiecte de larg acces. Volumele cu tematici socio-politice nu anticipau nici ele cotitura joyciană. Acum, Mihăieş se întoarce în zonele periculoase ale modernităţii „elitiste“ şi atacă piscul cel mai înalt, modernistul cel mai dificil dintre dificili.

Şochează şi dimensiunile întreprinderii, „probabil una dintre cele mai ample dedicate de un singur autor creaţiei lui James Joyce“ (FW, p. 7). Nu există termeni comparabili în critica românească. Cine ştie care va fi fiind situaţiunea pe alte meridiane?!… La noi, nici măcar Niculae Gheran, care şi-a consacrat mare parte din viaţa profesională editării lui Liviu Rebreanu şi glosselor pe marginea biografiei şi operei aceluia, n-a atins o asemenea bornă kilometrică (nu pun la socoteală aparatele de note ale ediţiei critice). Eminescologii cei mai tenaci au scris ani şi decenii despre poet, însă nu prea cred să fi ajuns careva la aproape 3.000 de pagini. Cărţile despre Bacovia publicate de Constantin Călin cu începere din 1999, devotatul său cercetător băcăuan, însumează „doar“ circa 2.000, mult sub performanţa lui Mihăieş, obţinută – pe deasupra – într-un timp mult mai scurt, „într-o perioadă de zece ani“ (FW, Ibid.).

E limpede că şantierul trilogiei a presupus o mare mobilizare. Nu doar textul rezultat stă mărturie, ci şi documentarea, listele bibliografice de cîteva sute de titluri: ediţii joyciene, studii biografice şi de interpretare critică, polemici de presă, ca şi surse complementare, de la lexicoane şi cercetări tematice generale la texte ale altor scriitori relevanţi din epocă, monografii despre ei ş.a.m.d. Autorii serioşi se pun la punct cu „stadiul cercetării“ indiferent de subiectele pe care şi le aleg, însă avem aici considerabil mai mult decît atît, Mihăieş dovedindu-se un veritabil erudit în materie de „joyceologie“, escaladată pînă la o cotă rar atinsă. Terminologie potrivită, căci ne aflăm în faţa unei opere ultra-sofisticate, uneori pînă la limita indescifrabilului şi-a incomprehensibilului, drept care lecturii – cum notează exegetul român al irlandezului – „trebuie să-i premeargă o pregătire teoretică şi practică: nu porneşti la ascensiunea unui pisc despre care se spune că e inabordabil fără un echipament potrivit şi fără să fi dobîndit o condiţie fizică acceptabilă“ (FW, p. 11).

Neobişnuit e şi decupajul. Marile cărţi beneficiază de atenţia specială a comentatorilor şi apar adeseori în colecţii editoriale speciale, acompaniate de comentarii adresate cu precădere publicului şcolar. Alegerea lui Ulise şi a lui Finnegans Wake s-ar justifica, aşadar. În acelaşi timp, o perspectivă analitică atît de cuprinzătoare n-avea cum să nu se sprijine pe o cunoaştere nu doar extinsă, ci de-a dreptul „enciclopedică“ a operei integrale, încît ar fi fost logică o abordare panoramică. Şi totuşi, vor fi doar menţionate, nu aşezate sub lupa analizei Dublinezii (Dubliners, titlu tradus la noi perifrastic, deci infidel, ca Oameni din Dublin de Frida Papadache, în 1966, reluat de Radu Paraschivescu în 2012, cu ediţii ulterioare ale ambelor versiuni), Un portret al artistului ca tînăr (A Portrait of the Artist as a Young Man, şi el echivalat mai „literar“ şi fără articolul nehotărît, important pentru statutul relativ al operaţiunii: Portret al artistului în tinereţe, în versiunea Fridei Papadache din 1969 şi Portret al artistului la tinereţe, varianta Antoanetei Ralian din 2012, de asemenea reluate) şi Eroul Stephen (Stephen Hero), textul editat postum, anticipare nefinalizată a primului roman joycian. O justificare pentru interpretarea integrată o constituie şi faptul că predecesoarele celor două cărţi de vîrf fac parte din ţesătura ansamblului: Joyce a lucrat tot cu toposul Dublinului şi cu „geamănul“ său ficţional, Stephen Dedalus, sugerînd astfel, încă dinainte de Ulise, o (re)construcţie textuală a oraşului-labirint. Folosise numele şi ca pseudonim la publicarea în presă a primelor povestiri, apoi îl transferase protagonistului din Eroul Stephen/ Un portret… şi l-a preluat finalmente în romanul său emblematic.

Şi mai spectaculoasă apare decizia de construcţie a tripticului: între cele două volume masive consacrate lui Ulise şi lui Finnegans Wake, de cîte circa 900-1.000 de pagini fiecare, e intercalată secvenţa mai „suplă“, cam jumătate din celelalte (totuşi de 500 de pagini!), despre Molly Bloom. O prelungire a explorării capodoperei, deci tot un metatext la Ulise, dar cu o dimensiune mai pronunţat-ficţională, de reconstituire după carte a figurii lui Molly, soţia protagonistului Leopold, „Penelopa“ sa, cu completări, deducţii, speculaţii nu doar exegetice, ci şi narative. Opţiune favorizată de viziunea şi de scriitura primului şi-ale celui de-al treilea „volet“…

…, de asemenea uimitoare nu pentru că nu l-am fi ştiut pe Mihăieş autor cu abilităţi stilistice variate şi cu înclinaţii către scenarizarea prozastică a eseisticii, cît în relaţie cu subiectele, cu subiectul Joyce. Deşi perfect „echipat“ şi „antrenat“ pentru escaladarea savantă a „piscului“, el merge înainte pe linia criticii sale „literaturizante“, plusînd în ambele planuri: în concepţie, ideile sînt şi mai ingenioase, savantlîcul – şi mai doct (sau cum se poate formula încît erudiţia să urce la un grad de comparaţie superlativ fără să sune tautologic…), demonstraţiile – şi mai spectaculoase; iar scriitura convoacă un lexic încă mai bogat decît în cărţile sale anterioare, frazarea e din ce în ce mai sofisticată, nu o dată euforică, „înaripată“, alegerea „versanţilor“ pentru „ascensiuni“ – de-a dreptul mai încîntător-imaginativă!

 

 

 

(În limba lui Joyce:

To be continued…)