ION VARTICM „TEII SÎNT SUMBRI LA CLUJ“

La începutul lunii august a.c., un comunicat al Biroului de presă al Primăriei clujene anunţa că urmează „relocarea“ arborilor de pe străzile Universităţii şi Kogălniceanu şi plantarea altora noi în loc. Spre satisfacţia mea, clujenii şi-au ieşit la timp din apatia toridă a verii şi au adresat imediat o petiţie către Primărie. Petiţionarii – 5.672 de semnatari – au considerat că ideea relocării arborilor de pe aceste străzi este „(încă) o dovadă de lipsă de responsabilitate a autorităţilor locale atunci cînd vine vorba de protejarea patrimoniului natural al oraşului“. În continuare, petiţia are următoarea argumentare ecologică: „Arborii maturi şi cei în vîrstă, dar încă sănătoşi, din acest oraş fac parte din patrimoniul său natural, care se cere conservat. Aceştia nu numai că oxigenează oraşul, ci îl şi înfrumuseţează. Teii de pe strada Kogălniceanu au ajuns o veritabilă emblemă a Clujului şi a Universităţii «Babeş-Bolyai»“. Totodată, după cum se subliniază în petiţie, „Înlocuirea arborilor vechi cu arbori tineri este o practică problematică, la care administraţia oraşului recurge din ce în ce mai des, în mod de cele mai multe ori nejustificat. Arborii tineri nu au cum să producă aceeaşi cantitate de oxigen ca cei maturi, nici nu au coroane la fel de bogate, care să asigure umbra necesară pe timp de vară. În plus, din cauza schimbărilor climatice şi a proastei gestionări a spaţiilor verzi, foarte mulţi dintre arborii noi plantaţi nu se prind sau se usucă într-un an, doi, după plantare. Prin urmare, ar trebui depuse toate eforturile pentru prezervarea arborilor existenţi deja în oraş şi plantarea altora noi PE LÎNGĂ, NU ÎN LOCUL celor vechi“.

• Faţada Universităţii clujene, fără „teii sumbri“ de azi…

Petiţia aceasta, afişele civice ad-hoc, îndreptate împotriva deciziei relocării copacilor (adică, mai pe şleau spus, a uciderii lor), protestele stradale, „lanţurile“ umane în jurul arborilor rămaşi în picioare de pe strada Universităţii (căci o parte dintre ei deja dispăruseră!) au avut efectul scontat. Primarul Emil Boc a organizat de urgenţă o întîlnire la care au participat reprezentanţii petiţionarilor şi aceia ai firmei de arhitectură care se ocupă de reamenajarea acestor străzi. În urma discuţiilor, evident furtunoase, în 25 august a.c., a fost comunicată decizia Primăriei clujene prin care s-a hotărît ca arborii de pe strada Universităţii – cîţi au rămas, repet – să fie păstraţi pe locul în care se află, precizîndu-se totodată că nu există intenţia de a fi atinşi aceia de pe strada Kogălniceanu.

În timpul polemicii care a avut loc între petiţionari şi reprezentanţii firmei de arhitectură, conducătorul proiectului, arhitectul Arnold Macalik, a lansat o memorabilă acuză la adresa arborilor de pe strada Kogălniceanu: „Teii sînt sumbri la Cluj“. Dacă luăm în sine această afirmaţie, de o expresivitate involuntară, ea pare un vers inspirat. I-ar fi plăcut şi lui Mateiu Caragiale, acela din Remember. Numai că, să nu ne lăsăm înşelaţi, enunţul acesta nu e deloc poetic, ci unul tehnic, ce trebuie decriptat. Strada Kogălniceanu este cea mai frumoasă stradă a Clujului şi e imaginea aproape arhetipală a oraşului. Aceasta prin armonia dintre arhitectura universitară monumentală şi teii magnifici, ajunşi ei înşişi la o dimensiune monumentală. Aşa-zisul „vers“ al arhitectului peisagist Macalik vrea să sugereze, de fapt, că teii aceştia maiestuoşi, cu coroanele lor uriaşe, ar trebui să fie relocaţi, întrucît, chipurile, obturează o parte din faţada frontală a clădirii Universităţii clujene. (Nu întîmplător, la intersecţia dintre strada Universităţii şi strada Kogălniceanu, în locul arborilor în toată firea, au fost plantaţi nişte copăcei care arată doar ca o butaforie naturală, în contrast ridicol cu monumentalul clădirii universitare.) Am spus mai sus că enunţul acesta trebuie să fie decriptat. Iată de ce. În stadiul actual, pe această stradă a dispărut decuparea precisă dintre trotuare şi carosabil, ştergîndu-se contururile care evidenţiau şi clădirile, şi arborii care dădeau un farmec aparte străzii. În acest fel, la faţada frontală a Universităţii se întinde acum un fel de platou deşertic de piatră, ca în urma unei iradieri nucleare. Pentru că nu avem de-a face, în realitate, cu o reamenajare stradală, ci cu o regresare înspre anii ’70-’90 ai secolului al XIX-lea, cînd, în faţa Universităţii, nu se găsea absolut nici un arbore. În aceeaşi idee, a fost transformată poziţionarea în spaţiu a grupului statuar al Şcolii Ardelene. Statuia lui Ladea a rămas pe loc, dar, ca să fim în ton cu formulele tehnice folosite de arhitecţi şi autorităţi, soclul ei a fost „relocat“ şi grupul statuar stă acum direct pe blestematele dale, dînd impresia unui lucru neterminat. Frustrat de soclul său şi, deci, piticit, grupul statuar al Şcolii Ardelene şi-a pierdut ţinuta, ajungînd să fie în discordanţă flagrantă cu teiul uriaş şi cu colţul monumental de clădire unde este aşezat. A devenit la fel de insignifiant ca stîlpul publicitar ce se afla pe acel loc pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea. În cel mai bun caz, avem de-a face aici cu o gravă confuzie estetică dintre arta statuară monumentală şi statuile postmoderne de azi. Poţi întîlni acum pe multe străzi ale oraşelor europene cîte o personalitate de bronz, care stă pe o bancă şi alături de care te poţi aşeza şi tu, sau te poţi întîlni cu aceiaşi oameni iluştri de bronz, amestecaţi printre trecători în carne şi oase. Nu e deloc, însă, cazul acestui grup statuar, care, evident, nu a fost proiectat de Ladea într-o asemenea manieră plastică. Aşa că e cu totul de mirare că Comisia zonală a monumentelor a aprobat, apatică, această desfigurare a poziţionării în spaţiu a grupului statuar. Trebuie să observ că arhitecţii din perioada cea mai rea, a anilor ’50, au dat dovadă de mult mai mult gust artistic atunci cînd au materializat un fals istoric foarte reuşit. Adică, atunci cînd graţioasa statuie a Sfîntului Gheorghe din Piaţa Păcii – unde ajunsese în total contrast cu clădirile staliniste construite în locul căsuţelor de altădată – a fost mutată în faţa Bisericii Reformate de la capătul străzii Kogălniceanu. Dovadă a acestui transplant arhitectural reuşit e faptul că, ulterior, Blaga i-a dedicat un splendid poem: Colţ medieval la Cluj: 1570. Două versuri de acolo mi se par astăzi potrivite în alt sens decît în acela gîndit de poet: „Oamenii privesc nedumeriţi la statuia/ Sfîntului Gheorghe, care încă n-a învins bălaurul“. La fel de nedumeriţi putem să privim astăzi statuia Şcolii Ardelene rămasă fără soclu şi pustiul de dale denivelat, dezolant, care desfigurează acum cea mai frumoasă stradă clujeană. Farmecul oarecum misterios al străzii Kogălniceanu a fost „relocat“ cu succes.