ANA PARASCHIVESCU, NORA, POVESTEA ŞI LEGENDA

Să vorbeşti cu Nora, să o întâlneşti e ca şi cum te-ai întâlni cu poezia pe stradă, ca şi cum ar deveni tangibilă. Aşa este Nora Iuga în realitate, un poem. Mi-a scris o dedicaţie pe cartea ei apărută în 2021 la C.D.P.L., „Marea păcăleală“: „Ana, te implor, îţi ordon! Urmează-ţi Poezia, e tot ce ai mai bun!“. Cuvintele au rămas, persuasive, pe o carte, martore ale unei fidelităţi de o viaţă faţă de limbajul poetic. O generozitate extraordinară o animă. Trăirea nefalsificată se observă uşor. Simplă este orice interacţiune cu Nora Iuga, mai complicată este abordarea poeziei sale, care, datorită izolării impuse de vârstă sau pandemie, evoluează şi se perfecţionează de la o carte la alta, dar nu prin adoptarea unui anumit stil, ci prin ea însăşi, autoepurare.

N-am scris până acum despre penultima carte de poezie a Norei Iuga, „Marea păcăleală“, din cauza influenţelor. Până acum, deoarece mi-am dat seama că mă înşel (sau Nora a reuşit să mă păcălească), nu influenţele sunt importante, cititorul nu e supus unui test de inteligenţă şi memorie, de a descoperi cui aparţine un vers, de unde vine, ci important e întregul, construcţia poetică în sine contează, nervul. „Marea păcăleală“ induce în eroare încă de la titlu. Nu este nicio păcăleală, este un mare adevăr, Nora este poezie. 92 de ani nu se distilează, curg în versuri. Mărturiseşte că se trezeşte cântând versuri de Eminescu sau recitând în gând din creaţiile lui sau ale altora, că îi are în carne şi în sânge. Este adevărul căutat de fiecare, datul autenticităţii. Există o aparentă infantilitate în volum care complică, o intenţie de a împiedica descifrarea. Poezia trebuie lăsată să curgă, trebuie gustată, e rafinament.

Apariţia, anul acesta, la Editura Nemira, a volumului „Fetiţa strigă-n pahar“ poate da impresia că „fetiţa cu o mie de riduri“ s-a mutat într-o altă carte, un ecou perpetuu, coagulând limpezimea poeziei. O altă lume creşte în jurul fetiţei, rămase mereu copil, speriat, dar vesel, cristalizându-şi temerile în ţipăt captat, recipient de urat, de băut medicamente, de transformare, începută cu vinul devenit sânge, încheiată cu sunetul rămas sunet. Tot Nora vorbeşte şi despre un strigăt de bucurie, despre o dragoste veche şi împlinită, care continuă în blocul-vapor din Titan. O singurătate absolută o ocroteşte şi îi dă glas. Până unde se aude? Până acolo unde sunt oameni, oameni necunoscuţi care o iubesc pe Nora şi o ascultă fascinaţi. Ea vine dintr-o altă lume, dintr-o poveste din care au rămas amintiri, pe care spiritul ei ludic le amalgamează şi înfăptuieşte un limbaj poetic singular, o curgere neaşteptată de ştiut în neştiutul spre care, invariabil, ne îndreptăm. Confesiunea are în cazul Norei Iuga o altă dimensiune. Trecutul ei nu este aici, n-ai nicio şansă să-l pipăi şi să zici că este. Trecutul ei e în biblioteci, e pe tot felul de site-uri cu diferite arhive şi e un loc în care se întoarce sau care se întoarce, ea trăieşte acolo şi ne duce acolo cu uşurinţă. „ la etajul 10“ este o astfel de translocare în timp, se poate spune printr-un calambur (dar ce mai este un calambur astăzi?) că în doi timpi suntem în două timpuri. Prima strofă înfăţişează spaţiul, geamul etajului 10 şi devine pretext pentru următoarele două strofe. Trecerea în revistă a generaţiilor, legătura dintre ele este specialitatea lui Ion Pillat. Nora Iuga rescrie povestea, ascunzând sentimentul tragic sub obrocul unei naivităţi jucate. Toate blondele seamănă blondei mame a scriitoarei. Asocierea culorilor, simple avertismente de interdicţie şi permisiune, este de o simplitate cuceritoare. Atracţia, feminitatea este exprimată prin cizmele roşii. Ea aşteaptă invitaţia bărbatului care trece pe verde, când i se permite. O lume de reguli din care nu lipseşte arcuşul, pentru că tatăl Norei Iuga a fost violoncelist, foarte simplu. Dar remarca, repetată în final de o dureroasă şi poetică imagine („ori arcuşul tatii/ spulberă zăpada“) are o clară încărcătură erotică. Se adaugă versurile anterioare „vântu duce-n gură/ o fustiţă ruptă“ cu tot pustiul lor, cu sugestia puternică a unui fapt reprobabil, dureros, imposibil de uitat, care ne întoarce în punctul de plecare, al nedumeririi, de ce s-ar urca cineva pe geam la etajul 10 şi ce ar vedea cineva de acolo de sus. O posibilă cădere, un posibil pericol, o gaură de vierme care te transportă în timp.

„packardul şi hiena“ este un colaj de frânturi de versuri şi tonuri poetice, vechi obsesii lirice ale Norei Iuga prin amintirea căreia se mai aude motorul acestui vechi Packard al copilăriei, când, împreună cu părinţii, a trebuit să plece din Germania, să se repatrieze din calea războiului. Începutul „Lacustrei“ îşi lasă amprenta asupra poeziei, accentuând singurătatea prin groaza lătratului de hienă, paznica Packardului, presimţind moartea, aşteptând-o, îndemnând-o de la spate. Apoi Eminescu cu ecoul din vorbele lui Cătălin, „tu eşti copilă“. Ana Kelemen a lui Mihai Beniuc. Ţărmul străin al lui Ion Minulescu. Puţin Sorescu pe final într-o reasamblare insolită cu Ion Barbu. Nişte cântece de lume. Şi dorinţa de a folosi un program special care să identifice fiecare posibilă influenţă. Toate aceste reutilizări ale textelor au continuitate din volumul „Marea păcăleală“, doar că, nu mai există nicio ezitare, litera poetei s-a perfecţionat, iar jocul a câştigat, vuietul se linişteşte în paharul fetiţei, care îl acoperă cu mâna ei micuţă şi îl păstrează, cu aromă cu tot, cel puţin un timp, un timp al ei. În poezia următoare, „dincolo de uşă“, se reia lătratul, dar e al unui câine, deci mai blând, însă asociat cu sirenele ambulanţelor, al salvării sau al morţii, în egală măsură. În spatele uşii este televizorul, companionul Norei Iuga de vara până iarna şi tot aşa. „pescarul japonez“ îmi aminteşte de admiraţia Norei pentru filmul japonez, pentru romanul japonez, de diferenţierea dintre Mishima şi Kawabata. Ei, răsărind odată cu soarele, pe care Nora îl salută în fiecare dimineaţă, gata să moară tocmai la ceremonia ceaiului. Apoi „la etajul 10“, urmată de „auzi cum latră“ şi Nora Iuga ne întoarce la hienele, auzite acum de Feodor Mihailovici. O poezie de dragoste întrezărită şi uitată în „ţipătul amazoanelor“, alte hiene forţând limitele „în jurul maşinii de scris“, locul lor predestinat, care le transformă din himeră în realitate. Cât de simplă ar fi dragostea dacă ai putea să vorbeşti simplu despre ea, cât de simplu ar fi fost, chiar fizic vorbind, a fost? Să fie.

În general, verde şi roşu sunt cele două culori ale volumului. Uneori, sunt poezii consecutive în care apar când una, când alta, când împreună, rar alături de galben sau gri, sau altceva. Vitalitatea celor două are, în aceeaşi măsură de puternică, şi o conotaţie rea, verdele e venin, otravă, roşul, nebunie, violenţă. Energia lor are şi un gust amar, pe care Nora Iuga îl trasează în tuşe precise, iar, ca fineţe, asemănătoare pânzelor de păianjen. Adesea, notează faptul divers, aparent inofensiv. „fetiţa strigă în pahar“ are forţa femeii, ea ştie să construiască din imagine, din sunet o realitate crudă, dar şi ironică sau hâtră. Suntem înconjuraţi încă de naturalism, nu e totul de joacă, nu s-a psihologizat totul, nu e totul corect sau incorect poetic, e doar poetic, gingaş sinonim cu dur. Sunt şi poeme mai lungi în care dicteul este evident, dar şi ideea străluceşte orgolioasă. Războiul de lângă noi e spus într-o avalanşă de cuvinte, un vis urât care trebuie povestit în contextul altor războaie, al altor accese de tuse, pentru că Nora nu ar vrea niciodată să fie o poetă angajată, în niciuna din marile bătălii ale secolului. Ea vine dintr-un secol în care se scria cu bucurie, se trăia, se citea, se vorbea. Scriitorii erau nişte oameni care simţeau bucuria de a fi. Azi, Nora Iuga le reproşează indiferenţa, polarizările, deriva. Poeta simte o lipsă de empatie a confraţilor, o explică ca fiind de înţeles când „joci în prelungiri“. Dar poezia se recunoaşte: „aici e-o piatră/ nici un munte nu-i aparţine// aici e un peşte/ nici o mare nu-i aparţine// între cer şi pământ// numai drum“. „deschid ochii“: Nora Iuga.