DAN GULEA, CURSELE UNUI „FOTBALIST“

Chiar Traian Ştef se autodesemnează „fotbalist“, cu necesarele ghilimele, atunci când vorbeşte despre întâmplătoarea întâlnire, la începuturile aventurii sale intelectuale, cu Noica („la o nuntă unde oficia ca naş“), undeva în anii 1970, cel care i-a propus, înţelegem, să ia parte la programul de antrenare a tinerilor, pentru a găsi acel geniu care va fi existând în mod cert la un milion de locuitori; oferta este oarecum refuzată, iar faptele se lasă aşadar reconstituite din eliptica, aforistica afirmaţie a autorului: „Am rămas să mă antrenez singur“. Pe care o face în deschiderea unui volum de eseuri despre Odiseea, conceput illo tempore, şi publicat abia la începutul anilor 2000, Despre calitatea umană, cu traversări ale literaturii şi ale exegezei literare despre Ulise sau Odysseus, „cel cuprins de mânie“, aşa cum i s-ar traduce numele; se observă astfel două constante ale scrisului: Ulise şi călătoria, agrementate până mai peste marginile hybrisului. Astfel, poetul a fost mereu atent la drumul poeziei, la evoluţia ei, ce se poate constitui în naraţiune, cu personaje şi puncte culminante; o natură ambivalentă, lizibilă cumva în debutul din Călătoria de ucenic (Biblioteca „Familia“, 1993), care se deschide avangardist cu notaţia numărului paginii drept titlu al poemului – şi care a continuat cu eseuri intitulate Despre mistificare (1998) sau Omeneasca şi ticăloasa prostie (2019). Opera poetică (prefaţă de Al. Cistelecan, Editura Rocart, Băbana, 2022, 354 p.), a treia antologie a lui Traian Ştef, exprimă aceste trăsături. Nu întâmplător, modelele sunt eposul lui Dimov (despre care a scris o monografie didactică, în colaborare), şi cel al lui Budai-Deleanu, ce a determinat o Povestire a „Ţiganiadei“ (2010), „traducere“ în proză cu unele noi personaje şi decoruri ale comentatorilor din subsol, ale aventurilor din „poematiconul eroico-comic“. Motivul nu este dorinţa de a construi, cât mai degrabă opusul ei, a deconstrui – şi se observă această natură duală din argumentul prefaţator: „Ţiganiada […] reprezintă acea nebunie a întemeierii care ne cutremură mereu poate nu numai pe noi, românii.“ Uneori, alterări ale acestei dualităţi, cum este povestirea „eseisticopoematică“, Orbul şi dintele de aur (2002); şi o reverenţă: literatura antică, felul în care se raportează lumea noastră (poetică), de ieri şi de azi, la modelele multimilenare.

Reprezentative sunt Epistolele către Alexandros (2004) imaginate de surghiunitul Ovid, care dă glas şi imagine unor personaje dintr-o urbe uitată, de la marginea imperiului, Varadinum Felix, antica Oradea, condusă de oamenii zilei precum Ayatolachos, Tiran Pentikostales, păstori ai poporului şi ai poeţilor şi scriitorilor – între care se prenumără Proletcultus, Cajvanos („mehenghiul“, trimitere la magistrul Luca Piţu – dar şi atribut al lui Ulise), Simitis („vânosul“, pesemne numele unui coleric, ceva critic), „un clopotar nevrednic“, Ion, „din a lui Orphaeus viţă“, dar şi Ana Dochiana şi Blagus.

Foarte atent la profilul poetului român, din care nu poate lipsi aşadar lectura lui Ovidiu, nu poate lipsi Deleanu, „marele ardelean“, şi nici „finul Dimov al naşului Claus“ (desemnări din Epopeea şobolanului Louse, 2018) – Traian Ştef cântăreşte literatura clasică; motivele pot fi diverse – de pildă motivul şobolanului: „Dacă nu ai fost niciodată şobolan/ dă-o-ncolo de poezie/ Că nu se scrie în cap/ Ci se scrie în nişte canale“. În amintita Epopee vedem viaţa, lumea din perspectiva şobolanului, cu trecerile de rigoare prin Batrahomiomahia şi prin alte locuri comune poetice, transformarea acestuia în alte fiinţe din aceeaşi zonă a inomabilului, cu o largă evoluţie romantică (Cântecul puricelului). De la modelele clasice, se ajunge în actualitatea lui Teleormanicus, unde se desfăşoară o luptă a păduchelui cu puricele pentru corpul Laviniei: „Realitatea a intrat cu toţi porii/ În poem“. Finalul nu lasă prea multe de sperat: „Ne trezim în această realitate/ În această foşgăială besmetică/ […] Mari struţocămile ocupă intersecţiile/ Schimbă legile/ Circulaţiei“. Aşadar, o constantă a mitologicului şi a aspectelor legendare, coborâte în lumea înconjurătoare, de formaţie imanentă, se regăseşte la intervale regulate în diferite volume, cu aceleaşi preocupări: definirea poeziei, a eului, „personificarea“ stărilor, a sentimentelor, definirea tipurilor umane, de poeţi, de artişti – la modul generic: „Sandalele de fier, călcâiul vulnerabil,/ O mână ce n-o spală pe cealaltă,/ Un ochi mai cătrănit şi unul mai amabil…“ („Cum se tocesc sandalele-mi de fier“, în Sacoul demodat, 2021).

Sigur, uneori se pot citi, pentru amatorii consumatori de ştiri, identificări ale perioadei claustrării de covid; pentru amatori de istorii literare, identificări ale dirijismului socio-literar: „Port liniştit un demodat sacou./ E-un semn că se-nchide iarăşi strada/ Şi mă întorc. Ascult cu spatele tirada/ Jandarmului. E lume multă pe platou“ (Port liniştit un demodat sacou).

În această lume cu inserţii epice, pe care poetul le scrutează permanent, există câteva teme şi idei care cuprind întregul univers; începuturile poematice labirintice ale eposului antic (Italo Calvino dixit), conform cărora au existat două Odisei: una fantastică, cu lotofagi, sirene şi polifemi – şi o alta realistă, epic-confortabilă, anterioară lui Homer, având o rezonanţă specială pentru autor, care oscilează permanent între aceste două modele de reprezentare a lumii: „Mă plimb tăcut, porcar în Odiseea“ din Sacoul demodat este un posibil răspuns la ciclul „Odiseu îşi cere calul înapoi“ din volumul de debut, care chestiona reprezentările: „Unde duceţi realitatea asta/ Am întrebat din prag/ O ducem la bun sfârşit/ Se auzi răspunsul“ (Înotând în propria lână). Şi dacă nu este un răspuns sau o corespondenţă, cel puţin preocuparea pentru un anumit nostos (reîntoarcere acasă, de la război) este o trăsătură a poeziei lui Traian Ştef, care poartă un dialog special cu tradiţia; aşa cum Ioan Petru Culianu vedea un semn al maledicţiunii novotestamentare în turma Sămădăului de la Moara cu noroc (într-o turmă de porci a alungat Iisus spiritul rău), iar alţi interpreţi vorbeau de atmosfera de saloon din clasica nuvelă, Traian Ştef studiază câteva însemne ale rătăcitorului din pusta ardeleană, evaluând natura umană – notamente a bărbatului, într-o poezie melancolică, fără iluzii despre transcendenţă.

Pe această canava se pot aşeza diferite siluete; „poemul care nu poate fi înţeles“ al lui Ion Mureşan ar putea avea un răspuns în Femeia în Roz (1997), „poem de dragoste care poate fi înţeles“; alteori drumul este parcurs „Cu Ion“, pentru că „avem aceiaşi prieteni şi acelaşi inamic“ (Cardul de credit, 2013) – deşi veghează „Lauda oţelului“: „Nici mama nici tata nu ne învaţă/ Să lăudăm/ Ne învaţă învăţătorul/ Să lăudăm cezarul/ Să lăudăm mătuşile darnice“ (în volumul Laus, 2015).

Cel mai recent volum, Sacoul demodat, din care am citat pe larg, este un volum de sonete şi de „cununi de sonete“ – serii de poeme care încep cu câte un vers din sonetul „titular“, ultimul vers fiind primul al următorului sonet – despre fapte şi obiecte ale banalului tulburător, dar şi ale naturii generale, filtrate livresc: „scaunul din inimă de stejar“, „sacoul demodat“, „lumea ca voinţă şi reprezentare a rădăcinilor agăţătoare“, „mersul cu trenul“, rezumat şi corespondenţă a unui întreg, constrângere şi exprimare nuanţată.

În acelaşi fel, Opera poetică din excelenta serie a lui Călin Vlasie poartă aceste tensiuni din scrisul lui Traian Ştef: epic – liric, banal – transcendent, impromptu – artizan, contemporan – clasic, antic; oricât de mult s-ar antologa, decupajul rămâne fatalmente parţial, sugerând prin absenţe, prin limite şi contrageri o imagine a întregii opere a poetului, riguroasă formal şi totodată verticalizantă, capabilă de mari introspecţii.