MIRELA NAGÂŢ, MANTRA ÎNNOIRII

Tânărul poet Ioan Coroamă, din ultimul val autohton, propune prin volumul său de debut, Colectiva (Editura OMG, Alba Iulia, 2022, 78 de p.), un proiect poetic scrupulos articulat, cu două paliere: o viziune ontică şi socială, hrănită cu lecturi filosofice, vizibile la tot pasul, şi o trudnică şi interesantă căutare formală. Să le luăm pe rând.

Mai întâi evidenţa că vocea poetică pusă în scenă lasă în urmă biografismul cu care ne-a obişnuit douămiismul, puţine sunt detaliile conjuncturale care s-o individualizeze, poate un anume energetism al viziunii, care-i trădează tinereţea, în proiecţiile începutului de drum: „şi vreau ca-n viaţă să iubesc,/şi-apoi să fiu iubit, fără s-apară/ dezbinarea dintre mine şi oricine/ vrea să-mi poarte grija“, poate fulgurante localizări ale capitalismului postcomunist sălbatic: „Am fost născut în timpuri vestigiale,/ Ani copilăriţi prin deşeuri ale industriei, […]// Acum, când trec pe lângă Palas/ Străjerii industriei mă înghit,/ Centre comerciale, corporaţii interminabile“. În rest nimic intim, nimic din gama senzorialului, ci doar desfăşurarea unor scenarii de problematizare intelectuală. Dragostea însăşi, aşa cum se vede din poemul care deschide volumul, coregrafiază mai degrabă întâlnirea, simbioza cu celălalt („dar cine-mi eşti tu mie aş fi vrut să ştiu, aş fi vrut/ ca o dragoste să o rezolve pe cealaltă, să o tămăduiască“), maximul expresiei erotice fiind invocarea mâinilor „care învaţă să se cuprindă“.

Pe mai multe pagini volumul se animă din expunerea unei anumite forţe vitaliste, căci eroul liric, râvnind la „intensitate-n trăire“, apare ca principiu generator în existenţa celorlalţi, taumaturg („aşteaptă-mă şi lasă-mă să te aştept/ să-ţi fierb rănile şi să-ţi pun proteze-n/ loc de oxigen, nimic la schimb nu-ţi cer“), emiţător de energie, care-şi foloseşte „mâinile pe post de cremene“ şi „contaminează“ cu palmele „exteriorul/ cu energia optimismului de interior“, încredinţat că „orice om îşi poate activa optimismul de interior/ dacă vrea/ să se lase pe sine în favoarea celor dragi“. Autointitulat „om de producţie“, el tinde spre ipostaza împlinirii prin celălalt: „să ajung prin tine să fiu producţia, jocul care/ produce viaţă şi iubire,/ căci eu prin tine/ mă iubesc pe mine“.

Atingem astfel miezul viziunii poetului, forjate la intersecţia filozofiei lui Deleuze şi Guattari cu buddhismul şi creştinismul, configurând omul ca fiinţă „interactivă“, structurată prin multiplicitatea relaţiilor sale. Nu o entitate solidă, de sine stătătoare, ci una definită prin capacitatea de a-i afecta pe ceilalţi şi de a fi afectată. De aici colectiva din titlu, activând ideea de comunitate: „noi cei care“ sau „Prietenii mei, colectivele lor“ (reşapând forma substantivală ieşită din uz, care desemna cooperativa agricolă din timpul comunismului), şi o anumită retorică ultragiată când interacţiunea dorită e ratată, materializată într-o poză retro, romantică, a neînţelesului/neîmplinitului: „eu mă/ fericesc prin ce dau/ celuilalt, oferindu-mă spre salvarea sa ce-l scapă/ de tulburări şi devianţe,/ pe mine însă nu mă scapă nimeni de tulburări/ şi devianţe,/ pentru că nimeni nu se oferă să mă iubească mai întâi pe mine,/ să se ofere spre a mă salva, ca atunci când un frate/ simte că-i pregătit să moară pentru sora sa“. În acelaşi registru, într-un alt poem cu tonalităţi dezamăgite, când aşteptări nerezonabile de „iluminare“ nu primesc răspuns, e schiţată astfel dilema interioară: „ajung să mă întreb unde să mă localizez: în sufletele celor dragi sau în propria rugăciune?/ pentru că pe mine nu vrea nimeni să mă îndrepte,/ să mă întrebe cine sunt, să-mi spună cine sunt/ şi să-mi arate cine sunt./ nu vreau decât iluminare prin două cuvinte/ sau printr-un singur cuvânt,/ de la viaţă“.

Această concepţie a existenţei în care fiecare se defineşte şi se modelează prin ceilalţi e cartografiată mai întâi la nivelul intim, al sensibilităţii, apoi ca dinamică socială. E punctul în care poetul îşi asumă temele postumaniste, ecologiste şi anticapitaliste. Pe urmele lui Guattari, integrează politica verde într-o aspiraţie de reînnoire mai largă, în sensul moralei şi al echităţii în pragmatica existenţială. Un poem ca patchworks surprinde sintetic nevoia acestei regenerări de proporţii: „suntem gunoi când ne prefacem că batem pasul/ înapoi/ dinspre noi vine programarea a ceea ce va veni/ înapoi spre noi,/ va veni gunoi/ dacă nu vom şti să forăm pentru luminare,/ pentru absorbţie, pentru răspândire/ şi simbioză“. Timbrul devine militant, iar versurile capată pe alocuri limpezime de sloganuri: „nu vreau să fac din bani un cer“ sau „meditez la relicva Pământului,/ Măreţia sa a devenit peste noapte afacere“. Antropocentrismul e dinamitat, întrebarea „dar cum să pot ieşi din om?“ configurează noul ecumenism inter-specii. Condiţia umană se vrea devansată: „aş vrea să fiu un simplu non-uman,/ animal însetat să/ contacteze fotoni transparenţi“, şi nu întotdeauna transgresarea e la îndemână: „nu mai trudesc […]/ să mă transpun cu gândul meu de om/ în clorofila pomilor./ […] am privit un stejar/ şi nu mi-a arătat cum să mă deschid,/ să fiu acaparat de tot ce mă-nconjoară,/ de tot ceea ce stă dedesubt sau deasupra,/ vreau să fiu prima floare şi ultima“.

În tot volumul face figură aparte un poem intitulat florile, înrudit cu formula Simonei Popescu din Cartea plantelor şi animalelor, tânărul poet neascunzându-şi de altfel, în varii declaraţii, admiraţia pentru cunoscuta autoare. Sonorităţile sunt ludice, fals naive, expresia capătă supleţe („devin o floare când te văd/ şi-mi cânţi mirare când mă vezi,/ devii o floare când mă vezi,/ suntem caise în livezi,/ petale alungite-n margini/ de grădini“), împrumutând chiar şi interpelările bo- nom-sapienţiale la adresa cititorilor, aşa cum le practică poeta în volumul deja citat. „Să ne udaţi, să ne hrăniţi de zor,/ căci astfel florile nu mor şi fiţi cuminţi,/ să v-ajutăm nici voi să nu muriţi“ în versiunea lui Ioan Coroamă dialoghează, s-ar zice, cu „Pune apă/ la rădăcina vieţii tale, măi om,/ că tu eşti ca un pom/ şi nu ştii, ehei, că vei şi înflori / dacă vrei. // Vrei?“ în varianta Simonei Popescu. Există însă o deosebire de substanţă, care ţine de perspectivă, în cazul lui Coroamă tot discursul fiind emis din interiorul condiţiei florale, şi nu din afară, din poziţia contemplaţiei.

Ce mai individualizază timbrul lui Ioan Coroamă sunt lipsa ironiei si a autoironiei şi familiaritatea cu metafizicul, în versurile poetului găsindu-şi locul, de pildă, sufletul, salvarea, fericirea, rugăciunea sau iluminarea. Eforturile de inovare formală sunt şi ele notabile. Dincolo de ceea ce e vizibil imediat, recursul la paralelism sintactic, intenţia unei ritmări a discursului prin repetarea unor versuri, sintagme, dincolo de un exerciţiu de reinterpretare a sonetului şi de rimele interioare, ceea ce frapează sunt încercările îndrăzneţe de forţare a limitelor limbajului, de violentare a normelor lexicale şi sintactice. Cu efecte insolite uneori, în formulări ca „să-ţi faci fericire singură“, „fiecare se lucrează pe sine/ fără să-i lucreze pe ceilalţi“, „Respir prietenii mei + colectivele lor“, alteori mai puţin izbutite, lăsând senzaţia unor simple neglijenţe gramaticale de felul acestora: „omul nu se va interesa niciodată asupra omului“ sau „Eu pot dovedi pe voi, dar voi/ mă puteţi dovedi pe mine?“. Influenţe se simt dinspre jargonul filosofic (de exemplu folosirea substantivelor în varianta lor nearticulată: „am clădit rezistenţă“, „e nevoie de părăsire“, „vreau să construim fericire“, în căutarea unui efect de generalitate şi impersonal), dar şi dinspre un fond mai vechi, cu sonorităţi religioase („Nu vom mai şti unde se ţine săvârşirea locului“ sau „de-a pururea de-a stânga şi de-a dreapta mişcării/ va sta tot mişcarea“). Iar pe alocuri versurile dense conceptual se ermetizează. Cert e că dincolo de opţiunile formale, ce lasă la iveală volumul Colectiva al lui Ioan Coroamă e o conştiinţă poetică integral formată, cu un imaginar propriu, obligatoriu de urmărit în traseul viitor.