ŞTEFAN MELANCU, JUDITH MÉSZÁROS ŞI DESPĂRŢIREA DE POEZIE

Judith Mészáros a publicat două volume de poezie, în primii ani de după 1990, Îngeriada (Ed. Eminescu, 1993) şi We all live in yellow submarine (Ed. Biblioteca Euphorion, 1994). Fire extrem de discretă, cu o prezenţă oarecum enigmatică (am în minte imaginea ei extrem de firavă fizic şi parcă incomodată de propria prezenţă, trecând fugitiv prin redacţia Apostrof-ului pentru a-şi dărui cele două volume la apariţia lor), după 1994 Judith Mészáros s-a retras efectiv din viaţa literară şi implicit din literatură. Tăcerea ei, sinonimă cu despărţirea de poezie şi încheind astfel o aventură poetică meteorică, a învăluit-o în legendă, lăsând loc unor diverse speculaţii de ordin biografic. După aproape treizeci de ani, întreaga ei poezie este adunată la un loc, cu titlul Îngeriada, Ed.Cartier, Chişinău, 2022. Ediţia este îngrijită de Claudiu Komartin, care, într-un preambul, încearcă să limpezească situaţia actuală în care s-ar afla Judith Mészáros şi cu convingerea că avem în faţă „o poetă unică în toată literatura noastră de după 1990, cu un destin contorsionat şi dramatic“. Volumele adunate în antologie (la care se adaugă, ca inedite, câteva poeme publicate în 2002, sub pseudonim, în România literară) sunt însoţite, aplicat, de o prefaţă semnată de Rita Chirian şi o postfaţă aparţinând Anastasiei Gavrilovici. Trebuie remarcat şi salutat faptul că ambele texte însoţitoare, ca şi notele îngrijitorului ediţiei, aparţin unor scriitori din generaţiile poetice mai noi, configurând câteva repere determinante în care se aşază universul liric al lui Judith Mészáros – alături de sublinierea surprizei de a ne afla în faţa unei poete excepţionale, prea puţin cunoscute după anul 2000 şi învăluite în uitare şi deopotrivă în legendă.

Tocmai de aceea, antologia de faţă poate avea cu adevărat meritul de a o readuce pe Judith Mészáros în actualitate. Una binemeritată, întrucât, dincolo de aura de legendă în care a intrat odată cu trecerea timpului, Judith Mészáros este într-adevăr o poetă cu totul aparte, scrisul ei ilustrând un univers liric autentic şi spectaculos atât la nivelul expresiei, cât şi în ceea ce ţine de conţinutul şi reprezentarea acestuia.

Primul dintre volume, cel din 1993, capodopera autoarei, este structurat în trei cicluri, dense şi marcate de un discurs de mare forţă, incitând printr-un registru tematic şi stilistic variat. Cel dintâi dintre cicluri, Îngeriada, este alcătuit din 11 poeme (replică, poate, peste ani şi într-un alt registru, la elegiile stănesciene), proiectând, într-un ritm incantatoriu, un topos aşezat încă din debut sub semnul stranietăţii, insular, insomniac, descărnat de materialitate şi sub deriva timpului („insulă stranie/ ţărmuri albite-n nesomn/ schelet indescifrabil/ aruncat peste mările timpului“), sub semnul rătăcirii eului şi al unei iluzorii prezenţe angelice („rătăcesc/ izbindu-mă de îngeri înalţi/ incandescenţi/ răsfrânţi în fiecare strop de aer“), sub imperativul unei cunoaşteri poetice multiplicate („învaţă să respiri cu noi/ limbajul nostru simultan/ poliedric“), al trărilor sub semnul poeziei/ poemelor („eu mă hrăneam cu aceste poeme-cristale/ defilam în marş triumfal“), al unicităţii sub aura logosului poetic („învăţaţi să respiraţi cu mine/ cuvântul meu unic şi larg“), al recluziunii şi al înfrigurării („îmi creşteau solzi de uitare// se făcea din ce în ce mai frig“). Pe parcurs, imaginarul poetic se va stratifica plurivoc: cu plasarea din ce în ce mai pronunţată a morţii (temă dominantă) în interioritatea agonică a fiinţei poetice („strălucitoare şi mută/ moartea-mi râdea// şi nu se mai zbătea în mine cuvântul care fusesem// muream/ nemurind// încetasem/ de mult/ să mai vizez“); cu umbra întunericului, a uniformizării şi a căutării disperate a propriului eu existenţial, odată cu scindarea ironică a acestuia, într-o răsfrângere obsesivă a anihilării propriului chip şi al substituirilor cufundate în absolutul tăcerii – toate puse într-o expresie poetică surprinzătoare, de elegie a fiinţei, interogativă, profundă şi de o stranie frumuseţe poetică: „încerc să mă apar cu oglinda-nrămată dar vai!/ nu e chipul meu acolo, nu e nu e/ e doar o uşă trântită prin care/ a fugit îngerul/ şi nu mai pot să alerg într-acolo şi strig/ cine eşti, de ce mă laşi/ pradă tuturor nefiirilor de a fi de ce?/ eşti tu îngerul iubirea timpul/ sau eu care-am fost/ eşti?! – dar el tace/ tăcerea tăcând în tăcerea tăcerii“. Într-o astfel de configurare şi ritm se desfăşoară întregul imaginar poetic, cu includerea, în alte poeme: a visului ca spaţiu compensatoriu, însă la fel de iluzoriu, augmentând disconfortul existenţial, neliniştea, singurătatea, delirul trăirilor şi deriva/ dezintegrarea corporal-fiinţială (poemul 4); prăbuşirea lumii, îngheţul cuvintelor, dispariţia iubirii/erosului şi a anihilării oricărui vis de iubire (poemul 5), alături de imaginea unui iubit la fel de iluzoriu ca fiinţa poetică însăşi, sub o rugă nici ea dusă până la capăt („rămâi departe, / cât mai departe, depărtatule/ ca o rugă niciodată rostită până la capăt“); sau, sub semnul lui Rimbaud, din al cărui Un anotimp în infern, preia titlul poemului 7 (j’ecrivais des silences, des nuits/ je notais l’inexprimable, je fixais des Vertiges), cu relevarea unei înstrăinări definitive, sub asaltul unui real impropriu, determinând neantul inimii, „delirul fiirii“, golul ameninţător, cu alungarea logosului poetic devenit el însuşi unul desfigurat („frigos şi stelos scuturam/ din mine solzii cuvintelor“), exersând dispariţia oricărui afect („inima mea îşi exersa / propria moarte“), într-o agonie extremă („dar nu muream/ nu muream“) şi într-un vertij incomensurabil al propriului trup („acoperindu-mi trupul întreg cu plăgi/ mituri, semne, vârtejuri“). Cel de-al doilea ciclu, Ritualul primăverii, poartă drept motto versurile argheziene „le-am scris cu unghia pe tencuială/ pe un părete de firidă goală“ (alături de dedicaţia „domnului N.M., cu închinăciune“), aşezându-se într-o inflexiune a esteticii din Flori de mucigai, relevând organicul pervertit, împreună cu – pe urmele imaginarului barbian din ciclul său baladesc – ilustrarea unui univers populat de „lume pestriţă“, într-un veritabil bâlci existenţial, caricaturizat şi sub semenul „miazmei“ („Doamne, Doamne, ce miazmă“), finalul impunând însă acelaşi spectru al thanaticului („o, moarte,/ strânge-mă în braţe/ nu mă da/ acestor ştirbe guri/ râs răvăşit“) şi al evanescenţei („mă-nalţ/ mă subţiez/ sunt cer“). Versurile din partea finală, Noapte bună, Nino, trimit, prin dedicaţia pe care o poartă, la „nebunia“ unei istorii relativ recente, cea imediat de după 1989 („da, nebunia/ toată istoria ei înviată“), cu repere spaţial-umane recognoscibile în planul real, relevând o conştiinţă sub imperativul eticului, înfrântă însă şi aceasta (ca tot ce se perindă prin imaginarul poetic al lui Judith Mészáros) şi marcată, ca atare, de o neîncredere funciară („să nu crezi nimic din ce-ţi spun/ un spirit secătuit în sfânta lună-a lui marte/ hrănit cu tăişul vopsit al limbajului, cum altfel?“); dar şi cu prezenţa, în contrapondere, a unui eros cvasiprotector, fie şi cu o reprezentare firavă şi pusă într-un plan al trecutului consumat – ca în poemul 3 din acest ciclu, într-o configurare oarecum neobişnuită în imaginarul poetic al autoarei, impunând „blândeţea“ gesturilor, „îmbrăţişările“, senzualitatea difuză („întoarce-te în jurul umărului/ suflă-mi în faţă fum de ţigară/ o, râzi// mai adânca ta piele/ în timp ce eu mai cred c-aş trăi“).

În cel de-al doilea volum, We all live in yellow submarine, asistăm la o schimbare vizibilă de registru poetic. Mult restrâns ca dimensiune faţă de volumul precedent, discursul poetic îşi diminuează aici combustia, vizionarismul şi tumultul lexical, fragmentându-se odată cu estomparea imaginarului însuşi, ilustrând, mai degrabă un imbold al lui Judith Mészáros de a experimenta o nouă formulă poetică. Metafora din titlu (amintind cumva de celebra Corabia beată al lui Rimbaud, cu expulzarea însă a exotismului şi a dinamismului expresiei poetice), ilustrează un proces al dezumanizării dus la extremul mecanomorf, într-o aventură a imersiunii în absurdul existenţial. Fiinţa poetică se dezarticulează până la propria anulare, uitare, dispariţie în cele din urmă: „să dormi să dormi/ unica mea parte trează e uitarea“// (…) „sîngele uită în noi de-a-mpicioare, visează/ moartea scrie pe tabla lucioasă cu ea“.