IULIAN BOLDEA, VOCILE MEMORIEI

În romanul Voci la distanţă (Polirom, 2023), Gabriela Adameşteanu expune secvenţe de istorie şi de timp, într-un discurs narativ în care fragmentul şi întregul, predispoziţia obiectivităţii şi jocul de oglinzi al proiecţiilor subiective se regăsesc într-un echilibru constant. Textul înregistrează, în acelaşi timp, itinerariul rememorărilor personajului central care, prin recursul la resursele anamnezei îşi analizează statutul, rolul social, dinamica existenţială, împărţită între profesie şi familie, în contextul unei istorii tulburate şi tulburătoare. Supravieţuirea şi comunicarea sunt teme recurente, Anda Dragomir, medic, fiind surprinsă într-un desen delicat, ferm, convingător: „O femeie mărunţică, pe care menopauza a mai uscat-o, în loc s-o umple de rotunjimi moi, aşa cum face de obicei. Doar pielea foarte albă a feţei, lăsată un pic la gât şi încreţită în jurul ochilor de un albastru marin, la fel de neobişnuit ca şi silueta, spune ceva despre vârsta ei.“ O altă eroină, Letiţia Arcan, fostă Branea, figură emblematică pentru trilogia epică a Gabrielei Adameşteanu (Drumul egal al fiecărei zile, Provizorat şi Fontana di Trevi) e o prezenţă sporadică, aluzivă, deşi nu lipsită de relevanţă. Compoziţional, romanul Voci la distanţă se distinge prin echilibru şi simetrie, fiind alcătuit din două părţi (Ţara urşilor şi Folderul Andei), fiecare având douăsprezece capitole, într-o dispunere textuală în care se întâlnesc observaţia, introspecţia şi anamneza, într-un flux şi reflux al conştiinţei ce se caută pe sine, în labirintul traumatizant al unei lumi aluvionare, fragmentare, cu sensuri camuflate. Relieful scriiturii urmează, de fapt, vocile la distanţă ale memoriei, seducătoare şi rizomatice, mai ales atunci când evocă tranziţia de la dictatură la democraţie, cu inserţia brutală a ideologiilor istoriei în sfera privată şi cu fascinaţia turbulentă a mass-media („Totul s-a schimbat în acea noapte din decembrie.“). Castelul e un spaţiu simbolic, în care experienţa scrisului devine revelatoare promisiune a memoriei sinelui reliefând un trecut traumatic (bătăi, dispariţia fratelui geamăn, infidelităţile primului soţ, moartea mamei, boala, înstrăinarea şi emigrarea copiilor). Fluxul subiectivităţilor se profilează pe fundalul pandemiei, solitudinea Andei din vila de la munte amorsând un rol de actor, spectator şi martor al propriului destin. Sub zodia izolării, ţinuta corporală a celorlalţi se transformă în registrul fantomatic al vocilor la distanţă, prin intermediul reţelelor şi platformelor de socializare. Depărtarea expune pe ecranul amintirii aluviuni de traume, confruntări şi eşecuri, siluetele celor apropiaţi preschimbându-se la rândul lor în voci, prin care se remarcă uzura, atenuarea reliefului lucrurilor şi al trăirilor, redimensionările memoriei conducând la un fel de diluare afectivă: „Pe măsură ce îmbătrâneşti, cred că ai observat şi tu, Letiţia, capacitatea de suferinţă se uzează, durerile, emoţiile nu mai sunt la fel de intense şi trec mai repede.“ De altfel, Viaţa începe de mai multe ori, titlul ultimului capitol, e emblematic pentru trecerea şi petrecerea anilor şi a destinelor, pentru înşiruirea de evenimente efemere, semnificativă şi eternă reîntoarcere.

În prima parte a romanului, fluxul narativ pare eterogen, cu voci amestecate, scene disparate, fragmente risipite în dinamica textului, autoarea restituind ambianţa claustrantă a pandemiei, cu dezinformări, culpe, evenimente şi ştiri ce se precipită într-un ritm derutant, în contrast cu monotonia celor aflaţi în izolare. Solitudinea Andei este, de altfel, alimentată cu zvonuri, ştiri alarmiste, dialoguri şi reverberaţii afective, de judecăţi şi prejudecăţi contrariante, datorate mentalităţii eroinei, cu background alimentat de experienţa comunismului.

Partea a doua, Folderul Andei, e o îmbinare de naraţiune şi metanaraţiune, căci Anda vrea să îi trimită Letiţiei o poveste pentru cartea ei, asumându-şi statutul scriitoarei, conştientă de forţa şi limitele cuvântului. Se instaurează, astfel, un proces discursiv în care prezentul e pus în umbră de trecut, faptul de acum stând în cumpănă cu relieful amintirilor, subiect de reflecţie şi de purificare afectivă. Evocarea epocii comuniste, a copilăriei, adolescenţei şi maturităţii nu eludează dificultăţile şi interdicţiile, dar nici imaginea familiei, cu un tată brutal şi indiferent: ,,Cu cât îmbătrânesc, abia îmi mai aduc aminte cât de mândru era de mine, dar n‑am uitat groaza care mă cuprindea când îi vedeam faţa încruntată şi ştiam ce urmează. Şi mă tot întreb cum a putut un bărbat inteligent şi educat ca el să bată un copil, şi mai ales o fetiţă, cu cureaua.“ Există în roman şi o pasiune a divagării, a digresiunilor, prin care atenţia la detaliu se risipeşte într-o vocaţie a alăturărilor şi diseminărilor de nuclee narative, prin care conştiinţa coagulează scene şi voci disparate, îndrumându-le spre conglomeratul anamnetic al destinului personal. Are dreptate Sanda Cordoş: Voci la distanţă este „un puternic roman de familie“, ce ne oferă şansa „de a descoperi sau asuma vocile noastre dinăuntru ori pe cele esenţiale (pentru noi) din afară, din lumea dezlănţuită“, scriitoarea posedând „harul de a crea armonia universului artistic“.

E aproape de la sine înţeles că şi acest roman, ca şi cele dinainte, nu este doar al memoriei sau al identităţii, ci şi al actualităţii, al istoriei, într-un amalgam al destinelor, evenimentelor şi registrelor temporale, cum observă Al. Cistelecan: „Pînza actualităţii e tot mereu spartă şi prin spărturile ei se revarsă memoria opulentă – şi adesea traumatizată – a personajelor, în incursiuni cît spontane, oarecum necontrolate (la modul vag proustian), cît organizate ca evocări structurate ale destinelor şi evenimentelor care le-au marcat. Fiecare cădere în trecut, fie că e făcută din cioburi risipite de-a lungul naraţiunii, fie că acoperă, mai sistematic, spaţiul unor capitole, devine o autentică reconstituire socială, cu detalii de atmosferă atît de concrete şi pregnante încît memorialele devin de-a dreptul efervescent reconstitutive.“ Istoria refăcută de memoria Andei e o glisare între prezent şi trecut, un mozaic cu margini incerte, cu însingurări şi aluviuni de vorbe şi trăiri, cu monologuri şi reconstituiri evocatoare, în care scriitura e condusă spre rafinamentul introspecţiei şi spre revelaţiile melancolice ale solitudinii. Alternanţele temporale, tranziţiile afective, reverberaţiile nostalgice minimale sau tranziţiile dinspre notaţie spre confesiune se contopesc în discursul epic evocator, impregnat de oralitate, cu relief afectiv şi pregnanţă referenţială.

Reprezentând cu acuitate şi tuşe minimaliste portrete, caractere, biografii, Gabriela Adameşteanu reface arhitectura halucinantă a trecutului, prin cadenţa unor confesiuni din ale căror meandre rezultă destine şi identităţi încrustate în peisajul unei istorii declinante. Partitura personajelor e diversă şi eterogenă, într-o mixtură de ficţiune (Liviu, Delia, Petru, Ramona, Daniel, familia Moraru) şi realitate (Nicu Ceauşescu, Marian Munteanu). Voci la distanţă e un roman „plin de spărturi temporale şi alcătuit din taclale“, însă, chiar dacă „taclalele se întind în toate părţile“, e vorba de „romanul unei singure voci.“ (Al. Cistelecan). E o „meditaţie narativă despre puterea Istoriei de a schimba vieţile omeneşti“ (Carmen Muşat), un text de autentică ţinută epică, în care memoria, eul, trecutul se intersectează, pe firul unei scriituri sobre, ferme, subtile şi expresive.