ŞTEFAN MELANCU, MONICA LOVINESCU ŞI EST-ETICA ÎN FAŢA ISTORIEI

Anul Monica Lovinescu, marcând împlinirea a 100 de ani de la naşterea acesteia (19 noiembrie 1923), a fost celebrat printr-o serie de evenimente, puse în principal sub sigla Editurii Humanitas, cea care, de altfel, a iniţiat după anii ‘90 publicarea operei sale. Au fost astfel editate/reeditate în acest an o serie de scrieri ale Monicăi Lovinescu, pe care le amintesc aici: La apa Vavilonului, volumul de memorii structurat în cinci părţi, ce reface jurnalul autoarei din anii petrecuţi în România până în 1947, anul sosirii la Paris şi al începutului exilului său, cu adăugarea unor momente semnificative până în 1980; Jurnal esenţial. 1981-2002 (Ediţie de Cristina Cioabă, cu o prefaţă de Ioana Pârvulescu), alcătuit pe baza celor şase volume de Jurnal, apărute la aceeaşi editură între 2002 şi 2006, cu însemnări din perioada 1981-2000; O istorie a literaturii române pe unde scurte (Ediţie îngrijită şi prefaţă de Cristina Cioabă), reprezentând reluarea într-un singur volum a celor şase volume de cronici citite de-a lungul timpului la Europa liberă (apărute între 1990 şi 1996), precum şi cele din volumul Diagonale (2002) publicate, după 1990, în principal în România literară; Etica neuitării. Eseuri politico-istorice (Antologie şi prefaţă de Vladimir Tismăneanu); în sfârşit, Aici e Radio Europa Liberă. Cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, format carte şi CD, cu o prezentare de Cătălin Cioabă şi o selecţie reprezentativă a unor emisiuni radio, într-o suită de dialoguri de arhivă cu Mircea Eliade şi Eugen Ionescu şi de cronici radiofonice. Acestor evenimente editoriale li s-au alăturat, pe parcursul anului, lansări de carte, dialoguri şi dezbateri, articole publicate în principalele reviste de cultură, totul constituindu-se în ceea ce am putea numi oarecum izbânda postumă a acestei personalităţi cu totul de excepţie – cu iradieri multiple, în planul social-politicului românesc, şi al culturii şi literaturii în egală măsură.

Avem, aşadar, sub ochi opera Monicăi Lovinescu – într-un an ce poate fi înţeles, prin chiar editarea acesteia, şi ca un omagiu adus exilului românesc, atât de hulit şi hăituit de politicul represiv ceauşisto-securist în deceniile de întuneric existenţial şi spiritual de la sfârşitul secolului trecut, acelaşi exil pus apoi după anii ’90 deseori între paranteze, uitat uneori, alteori bagatelizat dacă nu chiar umbrit prin atacuri ignobile inclusiv de o parte a elitei scriitoriceşti de la noi. O operă ce oferă, în întregul ei, imaginea unei conştiinţe morale de cea mai înaltă ţinută, a unui spirit de o intransigenţă maximă pusă în numele adevărului (la singular!), aparţinând unuia dintre analiştii cei mai percutanţi şi avizaţi ai comunismului est-european („cea mai rafinată cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului comunist“, Vladimir Tismăneanu, Etica neuitării); a unui prozator veritabil (gândindu-mă nu doar la nuvelele şi schiţele publicate în ţară încă adolescentă fiind, sau la romanul În contratimp, apărut în Revista Fundaţiilor Regale în 1943, cât şi la pagini admirabile, aşa cum sunt mai ales cele din volumul La apa Vavilonului) – prozatorul în devenire fiind sacrificat cu bună ştiinţă/ conştiinţă în numele unei exigenţe morale impuse tocmai de timpul în care i-a fost dat să trăiască; ca şi a unui critic atent atât la valoarea operei comentate, cât şi la substratul etic (fundamentat pe conceptul est-etic, atât de des pus în discuţie), pe care îl ilustrează în analizele sale – sens în care, vizând acest din urmă aspect, merită reţinută sublinierea lui Nicolae Manolescu (printre cei foarte apropiaţi, şi deopotrivă preţuiţi – alături de Gheorghe Grigurcu, între critici – atât de Monica Lovinescu, cât şi de Virgil Ierunca): „Noi toţi am ascultat-o cu sfinţenie, vreme de treizeci de ani, de două ori pe săptămână, comentând cărţi şi evenimente culturale. Un cronicar literar devenit legendă vie. (…) Cine dintre noi n-a simţit asta? Şi, apoi, cine n-a dorit să-şi confrunte opiniile cu ale ei, ori să fie omologat de ea?“ (Istoria critică…, ed. 2008), fapt ilustrat cât se poate de limpede de volumul, amintit mai sus, O istorie a literaturii române pe unde scurte.

Opera pe care o avem în faţă a Monicăi Lovinescu este, aşadar, cu adevărat una impresionantă, ilustrând un portret spiritual alcătuit din repere constitutive cu totul aparte. Un prim reper de care se leagă un astfel de profil spiritual ţine de forţa şi adevărul cuvântului ei rostit de la microfonul Europei Libere: cea mai puternică voce, alături de Virgil Ierunca, a exilului din deceniile totalitarismului românesc, împotrivindu-i-se acestuia în toate privinţele şi cu riscul propriei vieţi (aşa cum s-a şi întâmplat, în 1977, când doi agenţi străini au fost puşi să o suprime, scăpând cu greu atentatului pus la cale de Securitatea ceauşistă, fapt relatat pe larg în ultima parte din volumul La apa Vavilonului); „vocea feminină cea mai importantă a exilului românesc“ şi totodată „una din figurile cele mai respectate ale rezistenţei totalitarismului din Europa Centrală şi Răsăriteană, deseori comparată cu un Havel feminin“, aşa cum o prezintă o avizată cunoscătoare a operei sale, Angela Furtună (într-o lucrare de referinţă ce merită reţinută, La vie de l’esprit en Europe centrale et orientale depuis 1945. Dictionnaire Encyclopedique, Paris, Edition du Cerf, 2021 – sub coordonarea lui Chantal Delsol şi Joanna Nowicki de la Academia de Ştiinţe Morale şi Politice, alături de coordonatorul pentru România, Ionel Buşe de la Universitatea din Craiova); o voce – pentru a relua o remarcă a lui Gheorghe Grigurcu în marginea unui comentariu la studiul monografic Monica Lovinescu. Tezaur secret, semnat în 2020 de aceeaşi Angela Furtună, amintită mai sus (în Viaţa Românească, 7/2021), – ce „rostea adevăruri interzise în ţara sa natală, adevăruri în care ne regăseam şi care aveau aerul suveran de a se contrapune efectelor limbii de lemn oficiale. Simţămintele noastre reţinute, aşteptările mult prelungite dobândeau girul unei autorităţi în afara oricărui dubiu. O altă realitate, verosimilă în justeţea sa absolută, se articula în conştiinţa noastră, substituindu-se celei căreia eram siliţi a ne subordona cel puţin prin tăcere. O voce care, alături de cea la fel de expresivă şi exponenţială a lui Virgil Ierunca, confluau cu speranţele noastre de izbăvire“. Un alt reper, ţinând de profilul său spiritual, îl reprezintă formaţia sa structurată pe adevărul nefalsificat al vieţii înseşi şi pe valorile spiritului liber în care a crezut cu toată tăria. S-a născut şi s-a format într-o familie spiritual aristocratică din interbelic, fiind cultivată prin lecturi fundamentale în spaţiul unei deschideri europene imprimate de părinţii săi şi de mediul propice în care a crescut. S-a bucurat de copilărie şi de farmecul vacanţelor la Fălticeni, alături de verii ei celebri mai apoi în epocă (Vasile şi Horia Lovinescu), şi de atenţia şi apropierea unor scriitori din grupul cenaclului Sburătorul (precum Ion Barbu sau Camil Petrescu, ultimul asociind-o ca asistentă, după terminarea studiilor universitare, la seminarul de Artă dramatică). A militat, încă din studenţie şi din prima tinereţe, permanent pentru o societate deschisă şi pluralistă (în linia viitoare a lui Karl Popper sau cea a lui Hannah Arendt, asupra cărora se va opri apoi, deseori, în analizele sale), în consens cu spiritul liber al trăirii şi al libertăţii de exprimare, aşa cum o arată inclusiv participarea ei la o întrunire naţională universitară, la Cluj (unde l-a putut vedea pe Blaga şi unde a putut întâlni o parte din membrii Cercului de la Sibiu), ca delegată a studenţimii bucureştene, cântând în final imnul regal, în plină intruziune a comunismului de sorginte sovietică pe cale de a se instaura la noi. Alte linii ale profilului său spiritual reies din chiar modul în care – odată stabilită în exil la Paris şi dedicându-şi viaţa imperativului de a-şi sluji ţara, pierdută, pe calea cuvântului rostit în numele adevărului – a putut facilita astfel pentru cei din ţară accesul la informaţia liberă (culturală şi nu numai), din spaţiul european sau din cel românesc, cu privire la scriitorii şi oamenii de cultură deveniţi indezirabili pentru regimul comunist sau, dimpotrivă, vizându-i, fără menajamente, pe cei care au pactizat cu acesta sau chiar l-au slujit în numele neadevărului. Şi totul, cu o remarcabilă luciditate în a radiografia starea deplorabilă, cu adevărat, a condiţiei scriitorului sub regim totalitar: „Înţărcuit de propagandă, izolat de dezbaterile reale ale culturii contemporane, scriitorul român este mai mult decât o rudă săracă a literaturii din restul lumii“, aflându-se „într-un fel de carantină a falselor probleme, a falsei realităţi“ şi ca atare fiind „obligat la un straniu joc de-a v-aţi ascunselea cu contemporaneitatea la care priveşte prin gaura cheii: uşa nu se deschide niciodată total“ (O istorie a literaturii pe unde scurte). Radicalismul atitudinii sale vizează tocmai această ocultare a adevărului vieţii (şi implicit al expresiei) prin însuşi actul creaţiei, subordonate politicului, fapt pentru care eticul devine pentru Monica Lovinescu unul determinant în analizele sale critice, fundamentate pe conceptul est-etic, constituit într-un veritabil principiu de tip hermeneutic, şi într- o relaţionare (şi nu intruziune) a principiului etic cu cel de ordin estetic. Un concept justificat în utilizarea sa, în condiţiile în care politicul şi reţeaua ideologică a sistemului totalitar a săpat adânc în însăşi conştiinţa artistică a scriitorului, deformând adevărul cuvântului şi, drept consecinţă, pervertind, odată cu eticul, şi esteticul: „Doar sub totalitarismul comunist scriitorul a fost supus acestei încercări supreme: turcirea cuvântului, adică a instrumentului său de expresie. Prea puţin ne interesează că Villon a furat sau poate chiar a ucis: doar pata de sânge intelectual atârnă greu în această balanţă a conştiinţei, în care un talger aparţine esteticului, altul eticului.“ (Jurnal esenţial). În plus, conceptul est-etic cu care operează Monica Lovinescu pune în ecuaţia analizelor sale problematica majoră a memoriei, aplicată spaţiului traumatizant al totalitarismului/ totalitarismelor de orice natură, şi cu precădere memoriei istoriei legate de întregul secol XX, ale cărui configuraţii, ideologii, paradigme, reprezentări cu toate nuanţele le cunoaşte în amănunt, aşa cum se poate lesne vedea din eseurile sale politico-ideologice adunate în Etica neuitării. Iar pentru a contura finalmente portretul său spiritual, m-aş opri la două dintre aceste eseuri cuprins în acest volum.

Mai întâi, unul din martie 1966, aşadar la doar câţiva ani de la instalarea pe care Monica Lovinescu a avut-o la microfonul Europei Libere. Eseul respectiv, restrâns ca spaţiu, îi este prilejuit de momentul împlinirii a şase ani de la dispariţia lui Camus, marcat prin reluarea pe una din scenele pariziene a piesei acestuia, Les justes, urmată de dezbateri pro şi contra spiritului camusian ­– imbold pentru Monica Lovinescu de a-i alcătui un portret spiritual concis, lucid şi în matca unui timp istoric atât de agitat ideologic şi politic: Camus, „incomod de-a lungul existenţei sale, dar continuând şi azi, la atâta timp după prematura sa dispariţie, să stingherească sufletele moi sau aranjate“, definit prin „intransigenţă“, „luciditate“, şi iritând tocmai prin faptul că „ocupă încă prea mult loc şi stă mai departe în calea celor care, după ce au fost laşi în numele istoriei, ţin să se cuibărească mai departe în acelaşi culcuş al lipsei de răspundere sub pretextul că istoria s-a schimbat“. Sentinţa dată de Monica Lovinescu în margine unei astfel de dezbateri? „Cât de ireversibil s-a schimbat această istorie nu ştim încă precis. De un lucru însă suntem siguri: singura şansă de ireversibilitate stă tocmai în memoria celor întâmplate. Şi, ori de câte ori invocăm această memorie, îl regăsim pe Camus. Nu numai pe moralistul Camus (…), nu numai pe polemistul Camus, nu numai pe Camus cel drept, dar şi pe scriitorul la care ideile se încarnează şi suferă asemenea personagiilor vii. A existat la Camus un jar al ideii de dreptate, un chin al ei, care, arzându-i existenţa, i-a dezbărat în acelaşi timp stilul de orice zgură./ Printre atâtea moleşeli şi confuzii, faptul de a fi fost contemporanul unei astfel de rigori ne mai consolează uneori…“. Am citat îndelung din acest eseu al Monicăi Lovinescu tocmai pentru că pot fi văzute în el configuraţii ale propriului portret pe care, peste ani, i le putem identifica fără niciun dubiu. Cel de-al doilea eseu la care aş vrea să mă opresc, O întâlnire cu Jeanne Hersch, datează din februarie 1982 (ani prin care unii dintre noi, foarte tineri pe atunci, chiar am trecut şi în care, în societatea românească, se instalase negura cea mai adâncă a totalitarismului comunist): reîntâlnind-o pe Jeanne Hersch, „eleva preferată a lui Jaspers, profesoară de filozofie la Universitatea din Geneva, autoarea unor cărţi ca L’Ilusion Philosophique sau L’Être et la forme“ şi care – afirmă, autoironic însă şi în consonanţă, Monica Lovinescu – „şi-a sacrificat o parte din «carieră» şi din «operă» risipindu-şi timpul când locul persoanei umane în cetate se vedea ameninţat. Şi de câte ori n-a fost vremea noastră? Şi unde mai mult decât în statul totalitar?“, reţinând, între altele: plasarea (pe urmele lui Raymond Aron ce „stabilea fişa clinică a intelectualui atins de virusul comunist“) de către gânditoarea elveţiană de origine poloneză a ideologiei comuniste „la extrema dreaptă a eşichierului politic“, metamorfoză produsă odată cu „opera lui Soljeniţîn“, des comentată de atfel de către Monica Lovinescu în Etica neuitării, a cărui artă „a zdruncinat din temelii, prin proporţiile celor dezvăluite, pe tinerii intelectuali care au îndrăznit, în fine să spună: «Regele este gol»“; intelectuali care astfel „au regăsit o anume dimensiune trascendentă“, „ce depăşeşte timpul istoriei“ şi împiedicându-l „să se transforme într-un absolut. Dacă timpul istoriei nu mai accede la absolut, nu poţi fi dispus să-i sacrifici generaţii întregi. Fiindcă orice moment are, în raport cu ceea ce transcende timpul, greutatea lui. Era şi obsesia lui Camus: importanţa totală a fiecărei clipe, şi a fiecărei fiinţe, în opoziţie cu cei propunându-şi un ţel pentru viitor şi determinaţi să-l atingă cu orice preţ. Demers tipic comunist.“; în sfârşit, ideea reluată de atâtea ori, în cuprinsul Eticii neuitării, vizând „Imperiul minciunii în Răsărit“ şi „golul“ în „Apusul azi demarxizat“, un „gol“ asupra căruia Jeanne Hersch se pronunţă fără echivoc: „Un gol aproape vertiginos. În timp ce conservatorii vor să-şi păstreze societatea aşa cum e, fără să ştie a-ţi explica de ce, idealul celorlalţi ce ar dori s-o schimbe e să înceapă de la zero. O lume nouă, o societate nouă, o ordine nouă. Raiul pe pământ. Ni se vorbeşte toată ziua de dreptul de a-şi alege societatea. Or, nimeni niciodată nu şi-a ales o societate. Se transformă doar o societate dată. Ne aflăm în Istorie, suntem obligaţi să ţinem seama de ea, nu putem pleca de la neant. Idealul demiurgic, oamenii luându-se drept Dumnezeu şi vrând să-l depăşească şi să creeze o lume mai bună, nu duce decât la un singur rezultat: discreditarea a tot ce există. Oamenii aceştia doresc să distrugă fără a fi în stare să pună nimic real în loc. Revenim la ceea ce spuneam: pierderea simţului realului. O mulţime de persoane azi nu mai ştiu să trăiască“. Astfel de idei aparţinând gânditoarei poloneze, întărite de însuşi dialogul purtat, sunt consonante cu spiritul cel mai profund al Monicăi Lovinescu. Şi cât de actuale!