Durs Grünbein s-a născut în 1962 la Dresda, în fosta RDG. Scriitor prolific, a publicat numeroase cărţi: versuri – amintesc aici, dintre cele cam 20 de titluri, cîteva: Schädelbasislektion (1991), Porzellan. Poem vom Untergang meiner Stadt (2005), Aroma. Ein römisches Zeichenbuch (2010), Zündkerzen (2017) –, eseuri şi însemnări – cum ar fi, printre altele, Antike Dispositionen (2005) şi masivul Aus der Traum (Kartei) (2019) – sau prelegeri: de exemplu, Jenseits der Literatur. Oxford Lectures (2020) (Dincolo de literatură, în curs de apariţie la Editura Tact). Cea mai recentă carte este una de proză: Der Komet. Ein Bericht (2023). Cei interesaţi de opera sa proteică pot consulta volumul editat de Michael Eskin, Karen Leeder şi Christopher Young, Durs Grünbein. A Companion (2013). În româneşte au apărut, traduse de Manuela Klenke, în antologia de poezie germană Salutare, barbarilor! (Casa de Editură Max Blecher, 2022), cinci poeme din volumul de debut Grauzone morgens (1988).

 

 

din Cenuşă la micul-dejun

 

Treisprezece fantezii

 

***

 

(Despre frumuseţea hematoamelor)

 

Sîngele se-opreşte de la sine. Ce doare-acolo rămîne secretul pielii,

Care-l acoperă pe pustnic pînă la final, tînjind după gemete.

Saturat de oase, pămîntul scrîşneşte. Din fiecare singurătate se prelinge timp.

De-aceea micile jocuri în doi… Cînd pe coapsă un toporaş se albăstreşte,

 

Cu bucurie bănuiala-l cheamă înapoi pe necurat, tovarăşul ramolit.

Ea tocmai înfloreşte cîteva zile, de-o frumuseţe etruscă, sub nailonuri şi fustă,

Orhideea presată. Din volănaş, rombul, echimozat,

Devine o pată vîscoasă galben-verzuie, care batjocoreşte „Ia vezi, îmbătrîneşti“.

 

Şi deja-i fără valoare albastra Mauritius, acolo, deasupra

genunchiului,

Punctul lemnos.

Omul nu era oare-animalul ce molfăia gumă de

Mestecat, atunci cînd a părăsit Edenul şi-a pornit-o spre lună, uluit

De iubire şi π, la fel ca vara piciorul, cînd se-mplîntă-n asfalt.

 

din Veneziana

 

(Ponte dell‘anatomia)

 

I

 

Noi căutam un refugiu, şi… Veneţia

Se numea portalul prin care am păşit, iar sternul tău

Era tavanul arcuit sub care norii cutreierau,

Oglindiţi de lagune. De trei ori disponibili,

Oraşul, şi tu, şi eu, noi o ştiam, trebuie să-nceteze

Întregul somn, în care hipnogenele,

Istoria, ginta, ţara natală, ne-au legănat.

Oare arhipelagul nu era un leagăn

Al poftelor de cucerire-a lumii? O jumătate de Bizanţ

Aparţinea odată acestei puteri maritime, periclitată în adînc

De şobolani şi care trebuia, mai mult ca de războaiele

Religioase, de putrezire să se teamă. Eleganţa

 

Îi era fructul aparent pe care-l arăta îndrăgostiţilor.

Iar noi eram atît de-ndrăgostiţi, încît cheiurile ei şi campanelele

Ne grăbeau respiraţia. La fel de uluiţi

De farmec şi duhoare, ne-am pierdut pe-ntortocheatele

Străduţe, şi-apoi ne-am cunoscut. Au fost atîtea lucruri

Acolo unde totul a-nceput, aici, la sfîrşitul metropolitan.

 

– Nach den Satiren (1999)

 

 

Interior cu bufniţă I

 

Luna străluceşte-n încăpere. Nimic nu-i real.

Fiecare clipă, insondabilă, lumea,

Un ecou colosal în labirintul simţurilor.

În palmă, o monedă – talismanul meu.

Şaptesprezece grame de-argint, un simbol pur.

Bufniţă, luminează-mă, deschide-mi ochii.

Animal de pe tetradrahma din Attica, vino-mi în ajutor.

 

Ceainic cu nişte kaki

 

Cînd după-amiază răstimpurile de tăcere

Devin mai lungi decît umbrele iarna,

Apare ideea naturii moarte.

 

Tot ce-i în cameră devine tablou, privitorul

Dispare-ncet-încet prin uşile deschise.

Lumina mîngîie dinspre mobilă şi podele,-atinge

Ceainicul, kakiurile din farfurie,

Face contururile de neşters, ca fixatorul.

Scrie o carte despre lucrurile de prisos.

 

Vechii maeştri japonezi pictau

În vremea Neclintirii doar inanimatul,

Ceşti şi paravane. Era suficient.

– Koloss im Nebel (2012)

 

Iubirea în Al Treilea Reich

 

Timbrul poştal violet îl arată,

în profil, pe Führerul germanilor.

Gîndul: milioanele de limbi

care l-au lins atunci,

doar dosul, fireşte, inconştient.

 

Chiar şi scrisoarea de dragoste era otrăvită,

invitaţia, duminică, la ceaiul dansant

şi cartea poştală anunţînd o naştere.

De pe orice exemplar din Mein Kampf dar de nuntă,

el se uita tăios în ochii mirilor,

acest cezar cu o privire de cîine ciobănesc.

Cu precădere tinerii

erau sensibili la vrăjitorii din astea.

 

Cine era isteţ evita ceremoniile,

nunta-n straie albe, procrearea –

mai ales în război. Cine să ştie toate

măsurile de contracepţie, cînd conta bezna?

Săruturile-n adăpostul antiaerian?

Ofiţerul însă o lua deoparte la tavernă

şi-o consola pe tînăra văduvă la un tulburel,

călăul îşi dezmierda fetiţa dulce.

– Äquidistanz (2022)

 

 

Prezentare şi traducere de George State