ŞTEFAN MELANCU, CONVERSAŢII CU… DRAGOMIR COSTINEANU

„Suntem cu toţii unicate!“

Stabilit din 1979 la Paris, profesorul Dragomir Costineanu este un bun cunoscător al exiliului românesc din ultimii ani ai perioadei comuniste. Este prozator, eseist şi lingvist, cunoscător al limbilor sanscrită, hindi şi japoneză. A colaborat la elaborarea Dicţionarului hindi-român (sub direcţia prof. Prabhu Vidyasagar, 1974) şi a Gramaticii şi Dicţionarului bengali-român (sub direcţia prof. Amita Ray [Bhose], 1982), publicând de-a lungul timpului în Franţa studii, între altele, aplicate sacrificiului ritual indo-european prezent în balada Mioriţa sau fantasticului în nuvelistica lui Mircea Eliade. A tradus din opera lui Eliade şi Eugen Ionescu şi este autorul unei monografii despre teatrul japonez kabuki (Origines et mythes du kabuki, reluând în parte teza sa de doctorat). A cunoscut-o pe Monica Lovinescu şi a fost foarte apropiat de Eugen Ionescu. A publicat trei romane (axate pe imaginarul distopic al social-politicului românesc din anii ’50), cel mai recent – Trenul vieţii, trenul morţii – fiind lansat de curând, ocazie cu care autorul a avut amabilitatea acceptării interviului de faţă, pentru care îi mulţumim. (Ş.M.)

Ştefan Melancu: Domnule Dragomir Costineanu, cum şi când v-aţi apropiat de hindi şi de japoneză?

Dragomir Costineanu: Drumurile cari m-au condus înspre cele două limbi amintite sunt diferite, ca şi motivaţiile din plecare.

Am să încep cu japoneza. De mic copil eram pasionat de cinema şi până la terminarea facultăţii am vizionat cam toate filmele cari au rulat la noi. La un moment dat, chiar îmi intrase în cap gogoriţa de a deveni regizor cinematografic… Asistând la proiectarea filmului Omul cu ricşa în oraşul meu natal, Suceava, am suferit un adevărat şoc emoţional, fiind confruntat cu un univers totalmente necunoscut, ale cărui coduri sociale îmi erau greu de înţeles şi dotat cu o forma mentis total diferită de a noastră, ca români sau europeni. Aşa că mi-am propus să elucidez „misterele“ acelei lumi necunoscute, de îndată ce voi fi avut ocazia. E bine ştiut că pentru a pătrunde arcanele unei culturi trebuie să posezi în prealabil limba! În 1970, avea loc Expoziţia Universală de la Osaka, ocazie cu care, m-am lansat într-o „descifrare“ à la Champollion a inscripţiilor de pe timbrele şi de pe cărţile poştale primite de la corespondenţi japonezi. Tot în acel an, îmi începeam studiile universitare la Facultatea de Franceză din Bucureşti; în paralel, mă înscriam la Universitatea Populară, la un curs de japoneză ţinut de Liviu Petrina, aceasta fiind baza de la care a pornit o foarte lungă şi anevoioasă cale.

În ceea ce priveşte limba hindustani sau hindi, lucrurile s-au prezentat diferit. Încă de pe băncile liceului, eram nemulţumit de explicaţiile date originii baladei Mioriţa, începând să elaborez o altă teorie: originile ei sunt pre-creştine, probabil chiar pre-dacice, prin urmare, indo-europene! Ajuns în anul II de studii, cu convingerea că aveam nevoie, în acest scop, de cunoştinţe lingvistice, am urmat simultan două cursuri facultative: unul de hindi, al dlui Prabhu Vidyasagar, şi altul de bengali, al dlui Amalendu Bikash Guha. La primul se înscrisese şi Ioan-Petru Culianu, un coleg de facultate mai mare cu un an ca mine. Acesta a fost începutul unei lungi prietenii. Tot cu el am colaborat şi la redactarea Dicţionarului sus amintit. Dacă nu puteam studia sanscrita, o înlocuiam măcar cu alte două limbi derivate din ea! Ajuns în al 3-lea trimestru, am avut şansa de a întâlni la Cantina universitară din Grozăveşti o indiancă, îmbrăcată în sari. Era o ocazie nesperată de a-mi testa pe viu cunoştinţele achiziţionate de hindi, aşa că am abordat-o cu un „Nămăste!“. Dânsa, după ce mi-a răspuns la salut şi şi-a exprimat uimirea că un român poate vorbi în hindi, mi-a explicat că nu e limba ei curentă. Deci, am întrebat-o de unde vine, iar ea mi-a răspuns: „Din Calcutta“. Atunci a suferit un alt şoc, mult mai important, când am salutat-o cu un „Namaskar!“ Nu-şi putuse imagina ca un român să fi învăţat limba ei de baştină – iar, cum mai vizitase ţara noastră, ştia pertinent că nu exista practic niciun locutor de bengali! Aşa am cunoscut-o eu pe Amita Ray, după divorţ Bhose (pronunţat: Bhoşu). În bengali făcusem progrese uimitoare, reuşind să-l citesc în original pe Rabindranath Tagore (pronunţat: Robīndronāth Thākur). Când, în 1973, fu invitată la Universitate dna Maitreyi Devi Sen (pronunţat: Moitreĭī Debī), eroina romanului eponim scris de Eliade, am primit-o eu, în calitate de amfitrion, în faţa unui amfiteatru plin ochi în care se înghesuiau profesori şi studenţi, vorbindu-i exclusiv în bengali şi cântându-i un cântec compus de Tagore, prietenul familiei sale. Având o bază indianistică, am putut să-mi împlinesc cunoştinţele la Paris, unde materialele de studiu nu lipsesc: aşa am putut studia Vedele, sanscrita (deşi n-am devenit niciodată un sanscritolog), întru realizarea pasului următor: abordarea indo-europenismului, atât prin prisma lingvisticii cât şi a civilizaţiei.

Ş.M.: Amita Bhose este cunoscută cititorilor din spaţiul nostru printr-un studiu de referinţă, Eminescu şi India. Ce vă mai amintiţi despre ea din acea perioadă a anilor ’70?

D.C.: Cu Amita am întreţinut o prietenie până la dispariţia ei, o ajutam să-şi corecteze textele în română, luam mesele împreună preparate după specificul indian, a venit în vizită la Suceava, unde s-a împrietenit şi cu mama, m-a vizitat şi la Paris, iar eu pe ea la Londra… Dar, la fel, am continuat o prietenie caldă şi cu primul meu profesor de bengali, pe care l-am vizitat la Oslo, iar el pe mine la Paris… Pot spune că bengaleza a fost una din marile mele iubiri… lingvistice. Bineînţeles că i-am expus ipoteza mea despre originile Mioriţei, iar dumneaei a fost întru totul de acord, sugerându-mi câteva piste de investigat, pe cari le-am putut pune în practică în Franţa. Încurajarea ei era impulsul de care aveam nevoie în acel moment.

Ş.M.: Aţi părăsit România în 1979, ajungând la Paris, iar anii de început petrecuţi în Franţa au coincis cu ultimul deceniu comunist de la noi. Cum a fost pentru dvs. această perioadă şi cum i-aţi perceput pe reprezentanţii exilului românesc.

D.C.: Primul contact l-am avut cu Eugen Ionescu, cu care întreţinusem o corespondenţă încă de pe vremea studenţiei (prezentasem o lucrare profesorului Eugen Simion la Literatura română despre eseul critic Nu şi-mi pregătisem Teza de Licenţă la franceză cu La logique de l’absurde dans le théâtre d’Eugène Ionesco, ba chiar mă ajutase trimiţându-mi câteva volume de negăsit) – dar nu-l pot considera ca aparţinând „exilului“ românesc, întrucât el plecase definitiv din ţară, pentru a-şi regăsi mama de care fusese despărţit ani lungi, în urma divorţului de tatăl său, pe care-l ura din tot sufletul (mama fiind evreică, tatăl legionar convins…). Revenea în „ţara copilăriei lui“! De la bun început, i-am propus să-i traduc în franceză o lucrare de tinereţe publicată în foileton în Ideea Românească: Viaţa grotescă şi tragică a lui Victor Hugo, apărută la Gallimard sub titlul Hugoliade, în 1982. Aşa ne-am împrietenit şi apreciat – conversaţiile noastre având loc exclusiv în română. Am descoperit un om cu mult şarm şi luciditate a viziunii social-politice. Graţie domniei sale, am avut acces la Biblioteca Academiei (rezervată academicienilor şi prietenilor lor) şi am început a fi invitat la cenaclul Hyperion de la Neuilly-sur-Seine, ţinut în locuinţa dlui L. M. Arcade (Mămăligă). La şedinţe asistau cei doi „monştri sacri“ ai postului de radio Europa Liberă: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Cu ocazia acestor întâlniri, se citeau texte originale ale autorilor invitaţi, se făceau comentarii, uneori foarte critice, se trecea în revistă actualitatea politico-culturală românească, iar la sfârşit avea loc o masă tipic românească cu sarmale şi altele, ocazie de a „simpatiza“, a „socializa“. Aşa am cunoscut toată protipendada literară şi culturală de la Paris. Monica Lovinescu m-a abordat imediat şi a fost surprinsă de preocupările mele universitare japonizante, propunându-mi apoi să mă angajeze la Europa Liberă. Am refuzat acea propunere măgulitoare din mai multe motive, primul era că-mi excludeam orice posibilitate de a-mi mai revedea mama rămasă în ţară, apoi însemna un nou exil, în RFG ,şi, în ultimul rând, abandonarea tezei mele de doctorat în kabuki. Tot pe atunci, l-am întâlnit pe prof. Alvaro Rocchetti de la Universitatea Paris III, şeful Catedrei de italiană şi română, şi, aflând de la el că Centrul de Cercetări şi Studii Româneşti (CIRER) era rămas fără coordonator, m-am angajat să conduc eu de atunci pregătirile şi lucrările centrului – şi asta până în 2000 – condiţie care mi-a permis organizarea în 1990 a unui mare colocviu cu participarea unor universitari din Franţa, din România, proaspăt eliberată de sub dictatura ceauşistă, dar şi din restul lumii libere. În acest cerc de studii se ţineau lunar conferinţe, se publicau articole în revista centrului, se purtau discuţii etc. Asta ca să completez „imaginea panoramică“ a exilului.

Ş.M.: În aceeaşi perioadă aţi început cercetarea pe kabuki, finalizată cu un doctorat de excepţie. Ce v-a mânat înspre această temă?

D.C.: În vara anului 1977, fusesem recrutat de asociaţia Kodomo gekijō, Oyaku gekijō ca traducător, pe lângă trupa Teatrului „Ţăndărică“ de la Bucureşti, pentru a o însoţi într-un lung turneu de peste două luni, cutreierând 52 de oraşe din Japonia, cu un spectacol în adaptarea şi sub regia lui Ion Lucian despre peripeţiile lui Păcală, hâtrul nostru erou naţional. Cu acest prilej, am intrat în contact cu actori şi trupe teatrale locale, inclusiv de kabuki, iar la sfârşitul şederii, profitând de viza mea de trei luni, am rămas la un prieten, profesor la Universitatea Waseda, Haruhiko Hamaguchi, care mi-a oferit un bilet la reprezentarea a trei piese la Kabuki Za din Tokio, ceea ce a constituit al doilea meu mare şoc cultural (primul fiind, spuneam, vizionarea Omului cu ricşa). Am rămas fascinat şi profund bulversat, fapt pentru care mi-am jurat să fac totul pentru a înţelege resorturile intime ale acelei forme dramatice ieşite din comun, dedicându-mă studiului său şi realizării unui doctorat pe temă. Ulterior, am mai vizitat Japonia, fiind invitat şi la Universitatea Waseda – reputată ca fiind specializată pe studiul teatrului, în general, şi a kabuki-ului, îndeosebi. Aşa i-am cunoscut pe cei mai mari specialişti autohtoni, pe cari îi citisem deja. Fiind stabilit în Franţa, de unde puteam călători liber, mi-am putut permite să caut documente originale asupra apariţiei şi istoriei acelei forme de teatru, la Biblioteca Naţională din Tokio, dar şi la cea din Paris, la British Library sau la Lisabona. Aşa am (re)descoperit documente uitate, rătăcite sau pur şi simplu ignorate. Teza de Doctorat, în 3 volume, însumând cam 1500 pp, condusă de prof. René Sieffert, mi-a luat 10 ani de cercetări şi redactare şi a fost susţinută abia la începutul anului 1990. Cartea ce a urmat mi-a cerut alţi şase ani de pregătire, prezentând parţial elemente din doctorat, dar cu adaosuri inedite reflectând rezultatele cercetărilor mele pe domeniu, aduse la zi.

Ş.M. Este într-adevăr o cercetare cu totul aparte şi poate că într-o bună zi vom avea şi o traducere în română. Am dori să vă opriţi în continuare asupra lui Mircea Eliade şi Eugen Ionescu, de ultimul, fiind foarte legat…

D.C.: Da. I-am cunoscut pe amândoi personal. Dar impresiile dobândite au fost diametral opuse, deoarece erau două personalităţi antinomice. Am să las deoparte orientările lor politice din tinereţe, azi bineştiute de toată lumea, Eugen Ionescu fiind pe atunci funciarmente de stânga, apropiat socialismului, pe când Mircea Eliade, tot pe atunci, fiind fidel Legiunii. Cei doi se cunoşteau, se apreciau din punct de vedere intelectual, chiar întreţineau o relaţie amicală, pe fundalul opoziţiei comune împotriva comunismului impus în România, care crea o apropiere de facto. Am să mă refer, mai degrabă la diferenţa lor de caracter. Pe când Ionescu era un om foarte deschis, cald, uşor abordabil, volubil, prietenos, apropiat de interlocutor, fără emfază sau înfumurare, Eliade, pe care îl admiram sincer, îşi dădea aere de superioritate, era distant, condescendent, antipatic. Am asistat la o conferinţă ţinută la Sorbona, pe care am aranjat-o personal cu profesorul Rochetti, dar am rămas profund dezamăgit: mi-a lăsat un gust amar, invitatul curmând orice veleitate de contestare, de critică, de discuţie cu publicul format din universitari şi specialişti atât francezi cât şi români, concluzionând cu: „Este aşa cum spun eu şi nu altcumva!” – exact contrariul a ce ar trebui să caracterizeze un om de ştiinţă, deschis dialogului. Ştiu, de altfel, că relaţia sa cu profesorul Culianu a fost una din cele mai umilitoare pentru ultimul.

Ş.M.: În 19 noiembrie, se împlinesc 100 de ani de la naşterea Monicăi Lovinescu, pe care aţi cunoscut-o, spuneaţi, destul de repede. Cum o vedeţi azi, ca scriitor, ca personalitate culturală, impusă printr-o conştiinţă civică şi morală cu totul aparte?

D.C.: Moştenise talentul de critic literar al tatălui ei, dublat de o cunoaştere fină a fenomenului „românesc“ exacerbat de şapa de plumb a comunismului. Verva şi verbul ei ne vor lipsi îndelung de acum înainte. Analizele ei tăioase ca un bisturiu vor rămâne de acum înainte ca un model al genului de urmat pentru generaţiile viitoare. Ştiu că se obişnuieşte a se zice că nimeni nu e de neînlocuit. Sunt ferm opus acestui adagiu, fals din toate privinţele. Suntem cu toţii unicate! O personalitate şi o conştiinţă precum cea a Monicăi Lovinescu sunt de neînlocuit. Desigur, vor veni alţi analişti, critici, comentatori, cu talent, dar oricum, va fi altceva. Unele dispariţii nu lasă urme decât în sufletul apropiaţilor, dispariţia Monicăi a lăsat o brazdă temeinică în sufletul unui popor întreg.

Ş.M.: În ultimii ani v-aţi dedicat cu precădere romanului, lansând de curând al treilea dintr-o serie pe care o aveţi în vedere, axată pe perioada comunismului românesc. De ce aţi ales tocmai această perioadă?

D.C.: Mi s-a părut evident! E cea mai tragică epocă din istoria noastră, cea recentă cel puţin. O epocă sumbră, periculoasă, plină de capcane mortale, de trădări, de lovituri de pumnal pe la spate, de răsturnări politice, însă o lume „ideală“ pentru o creaţie literară, unde naraţiunea se hrăneşte cu astfel de evenimente dramatice, ieşite din comun. Să nu uităm că în mai puţin de două decenii (1947-1964) au fost ucişi la noi peste 2.000.000 de oameni nevinovaţi, mai mult decât victimele celor două războaie mondiale reunite! A fost o epocă de dezumanizare a individului şi a distrugerii sistematice a patrimoniului naţional.

Ş.M.: V-am citit cele trei romane publicate până în acest moment şi, între altele, am remarcat impunerea, în toate, a unei anume tehnici narative în asociere cu repere culturale extrem-orientale, alături de diverse teorii ştiinţifice. Între cele din urmă, este de notat teoria cuantică pe care dvs. o integraţi narativului. Cum, de ce aţi ales astfel?

D.C.: L-am admirat fără rezerve pe semioticianul Umberto Eco, ale cărui lucrări le-am savurat cu deliciu. Era, să nu uităm, şi un estetician medievist, care ne-a lăsat o contribuţie majoră asupra gândirii Sfântului Tommaso d’Aquino. Apariţia primului său roman, Il nome della rosa, a creat o ruptură în tehnica narativă, impunând o nouă concepere a materiei literare, iniţiind o lectură stratificată (tehnică ce se continuă şi în următoarele romane). De la el, nu se mai putea scrie ca „mai înainte“, literatura evoluând spre un alt nivel, unde lectura face să rezoneze subtextele cu intertextualitatea unor opere cunoscute, lucru care adaugă conotaţii şi interpretări suplimentare. M-am angajat pe aceeaşi direcţie, amestecând cu bună ştiinţă elemente bine camuflate, inspirate atât din kabuki, cât şi din istoria socio-politică a vremii, precum şi din unele ştiinţe. Lectura devine, astfel şi totodată, o căutare a unor sensuri mai profunde, mai ascunse, un fel de anchetă personală, comparabilă oarecum cu anchetele de tip poliţist cari fac obiectul evident, „prea evident“ al romanelor. Cât despre fizica cuantică, aceasta e o formă a fizicii aparent paradoxală, aberantă sau absurdă în comparaţie cu fizica clasică. Dar, poate v-aţi dat seama, încă de la prima mea lucrare cu „logica absurdului“ teatral, că ador nu numai teatrul, dar şi absurdul, sub toate formele lui. Doar el poate explica tainele vieţii noastre, inclusiv neprevăzutul.

Ş.M.: Alte proiecte în afara romanului, veţi reveni şi la studii, cercetare?…

D.C.: Concep romanele mele ca pe nişte „studii de specialitate“ şi le scriu ca pe nişte rezultate ale cercetărilor mele. Toate mi-au prilejuit o documentare foarte minuţioasă, la obiect, din surse diferite, unele deosebit de greu de obţinut. Sunt creaţii la limita dintre ficţiune şi cercetare ştiinţifică. Am lăsat totuşi pe un colţ al mesei de lucru un dicţionar român-francez / francez-român de mari proporţii (la propriu şi la figurat) în curs de elaborare – doar timpul să-mi fie prielnic ca să-l pot termina.