Radu Găvan

1. Am spus mai demult, într-un interviu, că scrisul este singurul loc în care mă simt cu adevărat liber. Mă simt aşa şi în continuare şi nu mi se pare neapărat un risc, oricum unii vor fi iritaţi, din diverse motive, şi să scrii cu cititorii în minte e curată sinucidere pentru un autor. Cred că orice artist trebuie să fie în continuare liber când creează ceva, orice fel de limitare e groaznică. Eu am fost liber încă de la început, ca Exorcizat, şi, într-adevăr, unii au fost iritaţi, dar e problema lor, nu a mea. De fapt, nici nu e o problemă – nu-ţi place ceva, nu te apleca asupra acelui lucru. Observ anumiţi oameni care au o pasiune în a scrie recenzii ample în care spun mai ales ce nu le-a plăcut la o carte. Mi se pare ciudat să acorzi atâta atenţie unei cărţi pe care ai detestat-o. Cine înţelege cu adevărat procesul, nu se apucă să caute nod în papură şi să batjocorească un autor. De obicei fac chestia asta cei care au încercat şi nu le-a ieşit. Sunt oameni chinuiţi, care cerşesc atenţie. E trist. Pentru unii e simplu să arunce cu pietre. Să construieşti e mai greu, doar că asta e o satisfacţie reală, ceva care rămâne.

2. Scriu doar dacă e vorba de ceva care chiar e important pentru mine. Nu mă grăbesc, dacă nu e o poveste, o lume în care chiar să-mi doresc să fiu, atunci mai bine nu scriu. Îmi plac provocările, îmi doresc constant să creez ceva care să mă facă să ajung în locuri necunoscute, interesante, mi se pare o pierdere de vreme să navighez în ape familiare. De fapt, ăsta e riscul real – să rămâi unde e călduţ, nu te supără nimeni, nu superi pe nimeni, stai acolo la căldurică şi aştepţi să mori. E şi ăsta un fel de a fi, doar că nu-i felul meu de a fi. Eu nu simt că am limite, nu în scris.

3. Dacă acele critici provin din nişte nemulţumiri autentice, nu la ordin sau din dorinţa de a plăti vreo poliţă, ori pur şi simplu pentru că mutra autorului îi e antipatică recenzentului, orice fel de reacţie este binevenită. Altfel, dacă intuiesc reavoinţă sau dorinţa de a atrage atenţia, acea reacţie nu există pentru mine, aşa cum, în multe cazuri, nici cel care a avut-o nu mai există pentru mine. De obicei, nu răspund când mă simt nedreptăţit, însă nici nu am de ce să stau la masă cu cineva dacă nu îmi face plăcere. Ţin minte un tip, nu era critic literar, un cititor obişnuit, care spunea că îl enervase ce spusesem într-un interviu, dar că citise apoi nişte povestiri şi îi plăcuseră. Am apreciat chestia asta – omul a avut tăria să treacă peste antipatia pentru un autor şi să-i judece textul şi atât.