Simona Popescu

1. Fără libertate interioară nu poţi gîndi, nu poţi trăi şi nici nu poţi scrie literatură. Înainte de ’90 ajunsesem la concluzia că, în nelibertatea aia exterioară, nu voi ajunge niciodată scriitoare cu cărţi tipărite (sau, oricum, nu prea curînd). Fusesem respinsă, împreună cu prietenii mei Andrei Bodiu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea, chiar şi de Editura Litera, unde amicii noştri mai mari de la Cenaclul de Luni reuşiseră să publice, în regie proprie, cele două antologii (Aer cu diamante şi Cinci). Ne-am luat gîndul de la „marele public“ şi am scris mai departe, ca şi pînă atunci, unii pentru ceilalţi, dar şi pentru prietenii de vîrsta noastră, de la cenacluri, susţinătorii noştri atît de exigenţi. Dar ne-am gîndit şi cum ne-ar citi nefavorabilii, închistaţii, răuvoitorii, opuşii, cenzorii (na, nu ne puteau face nimic!). Ce uşurare, de fapt, acest repetat refuz: eram liberi să ne facem de cap în scris! În cea mai deplină libertate posibilă (să-i zicem interioară – dar ţi-o puteai manifesta şi în exterior, la cenacluri, de pildă). Într-una dintre cele mai proaste lumi posibile. Sigur, eram tineri, nu ne păsa că vremea trece. Aveam modele: Dimov, Ivănescu, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu. Dacă ei au putut aştepta şi 20 de ani, putem şi noi, ne-am spus.

Mai degrabă acum mi se pare că e complicat şi chiar riscant să spui ce gîndeşti. Ciudat, în aparenta libertate exterioară se îngustează libertatea interioară, parcă. Trebuie prudenţă. Totul e interpretabil. Totul e distorsionabil. Mai bine te abţii. Cîntăreşti. De prea multe ori! Apoi, contextul e foarte încărcat – politic, social. Lumea în care trăim a luat-o razna. Războaie, catastrofe, manipulări de toate felurile, post-adevăr etc. Eşti liber şi… neputincios. (Dar eşti liber? Cît de…?) Literatura pare, în condiţiile astea, o frivolitate: dramele din cărţi… dramoletele… ficţiunile…. poeziile… teoriile… festivalurile, sărbătorile cărţii etc. Se adaugă şi cele din lumea literară: industria culturală locală (sau globală), fenomenele de autocolonizare, dominanţa pe mai departe a culturilor mari, în ciuda teoriilor despre „world literature“, segregarea generaţionistă (la noi!), felul în care mi se par diminuate, prin discursuri lemnoase, unele teme actuale, cîteodată înşfăcate de cîte-un grup, pur şi simplu „ocupate“. Altfel…, „Lumea-i cum este… şi ca dînsa sîntem noi“, vorba poetului. Dar, oricum ar fi ea, „Cauţi urma frumuseţii/ Şi îndemnurile vieţii“.

2. Am atît de multe „subiecte“, „predicate“! Şi cărţi în construcţie. Unele cer timp. Se hrănesc cu timp. De-aia scriu la ele, încet, cu anii. Foamea de subiecte şi predicate se vede cel mai bine la mine în eseuri (am tot scris din tinereţe pîn-acum, s-au adunat sute de pagini). De-aş avea răbdarea să le strîng odată în volume!

3. Critica literară e creaţie! Literatură de idei (şi sentimente!). Ba chiar o formă indirectă de literatură autobiografică (există şi autobiografii intelectuale!). În loc de personaje din realitate – personaje conceptuale, autori reali deveniţi personaje şi… naratorul (creditabil sau nu!), vocea aceea „din off“. Dar despre critica literară ca literatură am o secvenţă undeva în Autorul, un personaj (teza mea de doctorat din 2002, publicată în 2015).

Nu laude aşteaptă una ca mine de la un critic – de ele are parte azi aproape oricine, toată lumea, sînt destui lăudători, mai mult sau mai puţin experţi literari. E preţioasă înţelegerea acelora care urmăresc ce faci în literatură de la început pînă azi, pentru că totul se leagă! Atenţia lor la ceea ce constituie „proiectul“ tău literar, exigenţa lor, aşteptările lor îţi sînt sprijin pe mai departe. Sprijin îţi sînt şi semnele de empatie venite de la varii cititori care, deşi nu scriu despre cărţi, te urmăresc, îţi caută cărţile şi îţi transmit uneori reacţiile lor.

Nu contează, pînă la urmă, dacă ţi se face o nedreptate. Sigur, te poate mîhni obtuzitatea vreunuia (mai degrabă dintre cei care-şi dau cu părerea în trecere, aşa, ca să se afle-n treabă, fără să te fi citit, de fapt, cu adevărat), dar şi ăştia îţi pot fi de ajutor. Fac parte din naraţiune. Devin, la rîndul lor, personajele tale, invizibile, îi ţeşi acolo, în lucrătura ta. Profiţi de ei! În rest, nedreptatea spune cu adevărat ceva doar despre cel care o face. Cel mai trist e cînd criteriile sînt extraestetice. Se vede cu ochiul liber! E OK nedreptatea, mereu aceeaşi concluzie (după ce trece mîhnirea). Întăreşte imunitatea! E, adesea (cel puţin în cazul meu), motor! Ca şi versantul celălalt, vulnerabilitatea.