SONIA ELVIREANU, RESCRIEREA MITULUI HOMERIC

Rescrierea miturilor fondatoare reprezintă în postmodernitate o cale de reînnoire a narativităţii şi de interogare a reprezentărilor mitologice anterioare. Autorii reiau marile mituri şi figurile lor simbolice, le recontextualizează, le transpun în epoca contemporană parodiindu-le, desacralizându-le, invitându-ne să reflectăm la bulversările provocate de evenimentele tragice din secolul XX.

Reluarea, regândirea, rescrierea mitului în postmodernitate se efectuează în două direcţii fundamentale: critica „marilor povestiri de legitimare“ (Jean-François Lyotard) şi repunerea în discuţie a sistemelor de reprezentare a epocilor anterioare. Reîntoarcerea la marile mituri nu se justifică prin nostalgia pentru trecut, ci prin posibilitatea oferită de mit de-a interoga originile. Mai ales scriitorii din exil, cum e Milan Kundera, explorează astfel mitul, reinterpretându-l.

A rescrie un text anterior înseamnă a scrie altfel hipotextul într-un text nou, de tip palimpsest, hipertextul. Rescrierea presupune deconstrucţia/reconstrucţia mitului într-un nou context istoric. Rescrierea este focalizată la Kundera pe mitul homeric al marii întoarceri. Scriitorul reface în linii mari mitul nostalgiei întoarcerii la origini din Odiseea prin referinţe intertextuale punctuale, însă se distanţează de reprezentarea sa clasică, sugerând lectorului o nouă perspectivă, într-un nou tip de roman, romanul cu variaţiuni. Aplică în construcţia sa un principiu muzical, variaţiunile pe aceeaşi temă, mitema lui Odiseu. Romanul său se structurează pe paliere diferite: hipotextul, hipertextul şi metatextul (reflecţiile scriitorului pe marginea mitului homeric).

Suprapune peste vechiul mit un altul, al emigrantului din epoca totalitarismului comunist din Estul Europei. Ne livrează astfel noul mit al emigrantului secolului XX prin trei povestiri diferite ce modifică hipotextul şi sensul mitului homeric: întoarcerea este eşec, deziluzie. Nostalgia exilatului, provocată de proiecţia mentală a spaţiului pierdut, dispare la întoarcerea în ţara de origine. Nostalgia se hrăneşte din obsesia întoarcerii, iar în absenţa obiectului ori persoanei dorite se diluează, dispare treptat la personajele lui Kundera.

Povestea lui Homer îi permite scriitorului ceh să reflecteze asupra propriului său exil şi a consecinţelor sale. Emigrat în Franţa în 1975, Milan Kundera cunoaşte destinul dureros al exilatului din experienţă. Exilul devine astfel un motiv literar prin care scriitorul prezintă drama exilaţilor cehi, dezvăluind un adevăr crud: refuzul de-a reveni definitiv în ţara de origine după ce cauza expatrierii dispare.

Kundera reia mitul homeric în romanul Ignoranţa unde face o paralelă între întoarcerea lui Ulise în Ithaca şi întoarcerea în Boemia natală a doi emigranţi cehi, Irena şi Josef, unul din Franţa, celălalt din Danemarca, după căderea comunismullui în Europa. Scriitorul ne invită să reflectăm la o nouă perspectivă asupra întoarcerii din exil, diferită de cea homerică. Întoarcerea lui Ulise în ţara de origine este determinată de nostalgie, cuvânt de origine greacă, care semnifică „suferinţă cauzată de dorinţa nepotolită de a se întoarce“. Nostalgie e desemnat prin cuvinte diferite, în funcţie de ţara de unde îl preluăm, ceea ce dă sensuri multiple cuvântului: suferinţă provocată de dorinţa de întoarcere ori de absenţă, ignoranţă, stare de rău existenţial generată de dezrădăcinare, sensuri ce se regăsesc în roman. Nostalgie şi ignoranţă au o rădăcină comună, cuvântul ignoranţă fiind elementul în jurul căruia se ţese trama romanului, după cum sugerează şi titlul.

Ulise este cel mai mare nostalgic, unica sa dorinţă este întoarcerea în ţinutul natal. Nimic nu-l obligă pe eroul grec să se întoarcă, cu atât mai mult cu cât cunoaşte deliciile iubirii alături de zeiţa Calypso. În ciuda unei dolce vita alături de aceasta, Ulise alege întoarcerea în Ithaca natală, ignorând timpul, cei douăzeci de ani în care devenirea lumii este inevitabilă. Memoria se conservă imaginea mentală şi afectivă a unui topos generator de nostalgie. Singurul său ţel este întoarcerea. Aventurii, explorării necunoscutului, iubirii, eroul lui Homer îi preferă lumea cunoscută, „împăcarea cu finitudinea vieţii“. Ulise trăieşte extazul întoarcerii doar prin recunoaşterea locurilor natale, posibilă prin implicarea zeiţei Atena. Printr-o forţă exterioară lui, lucrurile par să fi rămas neschimbate în absenţa sa, ca şi cum timpul s-ar fi oprit în Ithaca după plecarea sa spre Troia. Doar înlăturând bariera timpului, reintegrarea într-un spaţiu cunoscut devine posibilă.

Pentru personajul feminin kunderian, întoarcerea din exil în Praga natală nu mai este extaz, fiindcă timpul operează schimbări politice, sociale, afective ce nu mai permit recunoaşterea lucrurilor cunoscute în tinereţe, nici reintegrarea în spaţiul de origine. Revenirea, deşi posibilă geografic, nu înseamnă şi întoarcere în timpul istoric de dinainte de exil. În ciuda amintirilor, nostalgia paradisului pierdut nu mai este dureroasă, Irena nu se mai gândeşte la întoarcere, doar prietenii săi francezi o împing spre întoarcerea acasă, pentru aceştia exilul se încheie când dispare cauza lui.

Nimic nu-l motivează pe exilatul ceh pentru întoarcere, deoarece nu există o separare afectivă ca la Ulise, care se desparte de familie şi de ţinutul natal. Irena se exilează în Franţa împreună cu soţul şi copiii săi. Despărţirea de Praga, de locurile tinereţii, determină la început un sentiment de dezrădăcinare, de rău existenţial, de rupere bruscă de acel acasă spre care tânjeşte exilatul din orice ţară. După douăzeci de ani însă, Franţa devine patria sa adoptivă şi estompează treptat nostalgia Boemiei prin crearea unor legături afective noi şi reconfigurarea identităţii sale în exil: femeie matură, dezinhibată, debarasată de convenţii, liberă şi independentă.

Irena se confruntă cu necesitatea de a opta între două spaţii, de origine şi adoptiv, între a fi acasă în Boemia debarasată de comunism ori în Paris. Trecutul s-a estompat, pământul natal devine treptat o imagine ştearsă, iar prezentul în care trăieşte e singura ei realitate. Amintirile, stocate de memoria afectivă, renasc uneori în mod misterios pentru a-i aminti adolescenţa, frumuseţea oraşului Praga, trecutul aproape uitat. Însă visele sale de emigrantă devin adevărate coşmaruri, fiindcă teama de comunism îi bântuie nopţile, inspirându-i o adevărată spaimă de întoarcere.

Prin întoarcere, Irena se confruntă cu alteritatea spaţiului natal şi a oamenilor, descoperă înstrăinarea, alteritatea interioară. Eroul grec suferă de nostalgie şi se întoarce în Ithaca pentru a-şi potoli acest sentiment, fără a se gândi la trecerea timpului, la absenţa care separă şi îndepărtează. Irena, dimpotrivă, îşi construieşte un prezent la Paris, descoperă libertatea de-a trăi, se ataşează de alţi oameni, îşi trăieşte perioada de maturitate la care nu va renunţa niciodată, cu riscul de a-şi rata întoarcerea. Încercarea de-a reface vechile legături de prietenie pragheze, de readaptare la realitatea cehă postcomunistă eşuează nu din cauza ei, ci a atitudinii celorlalţi, care o percep ca străină, separată de ei prin exil, prin prezentul pe care nu-l trăieşte alături de compatrioţi, ci în străinătate. Nu i se iartă trădarea, anii petrecuţi departe de ţară. Orice încercare de apropiere sentimentală este zadarnică, Irena nu poate radia douăzeci de ani ce o despart de oraşul natal.

Reîntoarsă în Praga postcomunistă, emigranta se confruntă cu o realitate dureroasă. Totul o separă de oameni, hainele şi gusturile sale rafinate de pariziancă, spiritul de libertate, calitatea vieţii modelată de francezi. Încercând să se adapteze vestimentar vieţii cotidiene cehe, renunţînd la ţinuta pariziană, nu se mai recunoaşte. Un simplu veşmânt o aruncă înapoi într-un timp care nu-i mai aparţine, într-un trecut pe care îl refuzase preferând exilul. Devine imaginea deplorabilă a unei femei sărace, supusă, fără personalitate, imaginea femeii comuniste de care fugise. Această imagine îi declanşează aceeaşi panică ca şi coşmarurile de emigrantă, căci „prin forţa unică a unei rochii ea se vedea închisă într-o viaţă pe care nu o voia şi din care n-ar mai fi capabilă să iasă“. Se vedea captiva vieţii dinainte şi resimţea aceeaşi oroare faţă de întoarcere ca în vise. Spaima de întoarcere, inoculată de coşmaruri, nu este doar teamă de comunism, dar şi de o confruntare cu ea însăşi, cu ai săi, cu trecutul, teama de a-şi descoperi alteritatea interioară.

În cazul lui Ulise, întoarcerea poate fi extaz prin intervenţia unei forţe exterioare ce elimină bariera timpului şi permite lui Homer „să glorifice nostalgia şi să stipuleze o ierarhie morală a sentimentelor“. Homer „exaltă durerea Penelopei“, reflectează Kundera în metatext. Marea întoarcere din exil nu mai este exaltare şi reconciliere cu ai săi la Kundera, ci deziluzie şi înstrăinare. Kundera are curajul să dezvăluie un adevăr crud: acel acasă din ţara de origine riscă să fie înlocuit cu un nou acasă în ţara adoptivă: „Vrei să spui că aici nu sunt acasă“, exclamă Irena incitată de reproşurile Silviei. „Trăiesc aici de douăzeci de ani. Viaţa mea este aici.“

Analizând emigrarea în Franţa, Milan Kundera constată că un „emigrant din ţările comuniste nu prea era iubit de francezi: pentru francezi singurul rău în acel moment era fascismul. Ei nu s-au decis decât progresiv, către finele anilor 60 şi în anii 70, să conceapă şi comunismul drept un rău, însă un rău de un grad inferior.“ Ţările din Estul Europei trăiau într-o absenţă totală a speranţei, considerând comunismul „ca un tunel fără capăt“, însă istoria demonstrează că lucrurile nu sunt imuabile, că oamenii se înşeală în previziunile lor. Când comunismul se prăbuşeşte în Europa şi frontierele se deschid, emigranţii nu se mai întorc decât temporar în ţările de origine sau deloc. Emigrantul devine neinteresant pentru francezi, după cum demonstrează prietena Irenei, care îi întoarce spatele, când aceasta revine definitiv în patria adoptivă. „O dată cu căderea comunismului, personajul european al Emigrantului, marele Trădător şi marele Suferind provenit din evenimentele bulversante ce au zguduit Europa din secolul XVIII până în secolul XIX ia sfârşit.

Marea întoarcere devine astfel o nouă aventură pentru emigrant, la capătul căreia ar putea fi împlinit, ca Ulise, sau dezamăgit, reintegrat şi împăcat cu ai săi, sau respins, separat din nou printr-un nou acasă. A-ţi pierde rădăcinile, a te ataşa de un alt pământ, de o altă cultură, ar fi chiar atât de zdrobitor şi de neiertat, se întreabă Milan Kundera. Pentru compatrioţi, pierderea rădăcinilor înseamnă a trăda şi trădarea nu i se poate ierta exilatei cehe. Cel mai dureros pentru emigrant este acel dublu acasă şi această dublă trădare de care e acuzat, de ai săi şi de străinii ce văd în emigranţii ce refuză întoarcerea un refuz de reconciliere cu pământul natal şi cu valorile sale. Emigranţii au de optat între reînnodarea legăturilor cu trecutul sau rămânerea în prezentul din ţara adoptivă. Întoarcerea presupune o confruntare dureroasă între real şi imaginar. A refuza întoarcerea, asemenea lui Emil Cioran, înseamnă să scapi de durerea unei decepţii sau să recunoşti că exilul ar putea elibera, după cum afirmă Kundera într-un interviu. Întoarcerea înseamnă să accepţi confruntarea, cu riscul unei mari decepţii, confruntarea cu alţii şi cu sine, riscul de a nu te mai recunoaşte în oglinda iluzorie a trecutului.

Irena descoperă distanţa dintre ea şi ai săi, libertatea şi solitudinea, indiferenţa oamenilor. Nici mama, nici prietenele sale nu vor să ştie nimic despre existenţa ei în exil, dimpotrivă, ar vrea să o readucă la umilinţa lor, refuzând femeia matură, eliberată de complexe, remodelată de exil, libertatea şi independenţa ei. Conştientizează prin întoarcere că peisajul parizian a înlocuit de multă vreme „verdeaţa grădinilor cehe“, că se simte bine la Paris, că a perceput emigrarea ca o nenorocire, prin prisma unui clişeu, nu prin experienţă personală. Constată că o idee preconcepută despre exil i-a întreţinut iluzia nenorocirii şi înţelege că emigrarea sa „era cea mai bună soluţie pentru viaţa ei, că forţele implacabile ale Istoriei, care au atentat la libertatea ei, i-au redat libertatea.“ Exilul nu a fost atât de sumbru nici în cazul lui Ulise, în ciuda obsesiei întoarcerii, reflectează Kundera în metatext: „Timp de douăzeci de ani nu s-a gândit decât la întoarcere, însă, o dată întors, a înţeles uimit, că viaţa sa, esenţa însăşi a vieţii sale, centrul său, valoarea sa, se găseau în afara Ithacăi, în cei douăzeci de ani de rătăcire.“

Un alt ceh, Josef, emigrat în Danemarca pentru a evada de sub ocupaţia rusească din Cehoslovacia din 1968, trăieşte aceeaşi experienţă a întoarcerii ca Irena. Incitat să se întoarcă în ţară de soţia sa, revine în Praga după moartea ei, însă nu se mai poate reintegra, din cauza familiei care-l uitase şi a alterităţii interioare. Nu se mai recunoaşte în ipostaza adolescentului praghez dinainte de exil, nu şi-l mai aminteşte când citeşte paginile jurnalului său de odinioară. „În timpul absenţei sale, timpul invizibil ştersese de pe chipul tinereţii sale tot ceea ce îi era familiar“. Faţă în faţă cu trecutul, Josef nu mai resimte decât detaşare, fiindcă nu-şi iubeşte trecutul, se debarasează de el pentru a se simţi liber. Cunoaşte exaltarea în ţara adoptivă prin iubirea pentru o daneză şi nu se mai poate întoarce în trecut, de aceea întoarcerea eşuează. Acasă nu mai e Boemia, ci Danemarca, de care îl leagă iubirea pentru soţia decedată.

Dacă pentru eroul lui Homer timpul nu acţionează, pentru Irena şi Josef timpul transformă, modifică imperceptibil peisaje şi oameni, dar şi pe ei înşişi. Kundera se întreabă, pe bună dreptate, dacă mitul homeric mai poate fi conceput în contemporaneitate, dacă Ulise ar mai fi cunoscut extazul fără recunoaşterea peisajului familiar.

După o analiză lucidă a emigrării, Milan Kundera conchide că totul e ignoranţă şi iluzie: emigrarea, iluzia nefericirii; întoarcerea, iluzia extazului; iubirea, iluzia unei legături durabile; viitorul, o previziune la fel de iluzorie. În căutarea identităţii, cei doi emigranţi cehi descoperă ignoranţa şi imposibilitatea întoarcerii: ignoranţa celorlalţi, indiferenţi faţă de destinul lor, propria lor ignoranţă uneori faţă de trecutul pe care l-au uitat, ignoranţa naturii umane, în general. Eşecul întoarcerii este opera timpului care transformă totul, a memoriei infidele ce păstrează unele peisaje familiare din trecut, dar ignoră schimbările în plan material, afectiv, mental, şi a confruntării dintre real şi imaginar.

Romancierul ne oferă o carte surprinzătoare despre exil, întoarcere, ignoranţă şi ne invită să reflectăm la toate acestea. Romanul său Ignoranţa reprezintă un dialog intertextual cu mitul antic grec. Reactualizând mitul, scriitorul îi dă o altă interpretare. Pornind de la mitema lui Odiseu, personajele sale refac trama homerică în alt context istoric şi dintr-o nouă perspectivă. E o rescriere a contrario, un eşec al întoarcerii, o inversare a fericirii la care sperau prin întoarcerea la origini.