ION VARTIC, ADDENDA LA „CATGUT“ SAU „CROŞETA“. O IDEE

În numărul 400 al Apostrof-ului am republicat, din numărul 1, 1990, textul lui Dan C. Mihăilescu intitulat „Catgut“ sau „Croşeta“. O Idee. Atunci, în acel prim număr al revistei, renumitul istoric literar avea ideea de a se înfiinţa o rubrică specială, în care să fie strînse treptat, ca într-un uriaş marsupiu, miile de cuvinte, sintagme, paragrafe, chiar capitole, extirpate din textele „celor vechi“, pe care cenzura le-a pus „la congelat“, pentru aproape jumătate de veac de regim comunist. Adică, din 1948 pînă în 1990. Ţinînd seama de sugestia lui Dan C. Mihăilescu, am ales la întâmplare cîteva exemple, pentru că nu cred că vreun clasic a scăpat, în perioada respectivă, de stigmatul croşetelor. Chiar şi numai din aceste exemple pe care le-am ales, mi-am dat seama că foarte grave au fost intervenţiile făcute în text de cenzura nepricepută, abuzivă, de la sfârşitul deceniului patru pînă la începutul deceniului cinci. Din păcate, observ, aceste extirpări au fost apoi preluate în mod automat şi de ediţiile ulteriore din „cei vechi“. Cenzura a acţionat nu arareori, înfricoşată fără rost, chiar iresponsabil, desfigurînd, indolentă, nenumărate texte ale clasicilor. Or, de multe ori, note ale autorilor ediţiilor sau ale redactorilor din edituri, dacă ar fi fost acceptate de cenzori, ar fi făcut inutile multe dintre croşetele cu care au fost ciuntiţi „cei vechi“. În ultimii ani postdecembrişti au început să apară ediţii critice în care textele au fost reîntregite. Nenorocirea face ca aceste ediţii critice să apară într-un tiraj foarte redus şi să fie în genere prost difuzate. Multă vreme aceste ediţii scoase de către Academia Română nu veneau, de pildă, în Cluj, adică într-un mare centru universitar, şi ele nu puteau fi procurate decît din Bucureşti. Pe de altă parte, ediţiile acestea specializate nu sunt, într-o cultură slab subvenţionată de stat, urmate de ediţii populare de mare tiraj. Aşa că, în mod fatal, elevii, studenţii, uneori chiar profesorii, apelează deocamdată tot la ediţiile pline de croşete care se găsesc în bibliotecile publice. În fine, aceasta fiind situaţia, să trec totuşi la exemplele pe care le-am ales.

1. Deşi a trecut ceva vreme de cînd am recitit savuroasa proză Balta albă a lui Alecsandri, n-am uitat că m-am poticnit atunci din citit de apariţia unei croşete neaşteptate: „… îmi luai adio de la prietinii mei de baltă şi mă pornii spre Galaţi într-o brişcă […] cu gîndul de a mă sui în vaporul Þarigradului“. Croşeta respectivă, absurdă, extirpează determinantul: „brişcă jidovească“. Iar sintagma întregită, fără să aibă nimic peiorativ, nu vrea să spună decît că e vorba de o „brişcă cu doi cai“ (vezi în acest sens şi o precizare dintr-o povestire a lui Isaac Bashevis Singer). Pentru a înţelege delirul de spaimă şi de ignoranţă al cenzorului faţă de respectivul determinant trebuie să pornim de la anul de apariţie a ediţiei respective din proza lui Alecsandri: 1960. În realitate, cuvîntul „jidov“ şi derivatul „jidovesc“ nu aveau sens peiorativ, erau folosite curent în epoca lui Alecsandri şi au un sens cu totul surprinzător pe care ni-l dezvăluie Dicţionarul universal al limbei române al lui Lazăr Şăineanu. Probabil că autorul ediţiei ca şi redactorul ei vor fi încercat să-i explice acest lucru cenzorului care însă, în neştiinţa lui, a rămas intratabil.

2. Un bibliofil poate fi atras şi astăzi de ediţia de lux din 1964 a „romanţului original“ Ciocoii vechi şi noi şi care era, deci, o ediţie centenară, întrucît acesta apăruse iniţial în 1863. Cartea e scoasă pe „hîrtie specială vărgată“, cu ilustraţii, legată, cu supracopertă celofanată, protejată pe deasupra într-o casetă. E un „măr“ frumos, dar viermănos pe dinăuntru, începînd chiar cu Prologul grav desfigurat. În locurile în care Filimon îşi expune ideologia se cască două goluri mari în text. Ca atare, un pasaj întreg lipseşte: „Astfel dar omul nostru, mergînd din raţionămînt în raţionămînt şi din deducţie în deducţie, devine comunist fără ştirea lui şi începe a pune în lucrare această doctrină, atît de frumoasă şi egalitară în aparinţă cît este de hidoasă în fond“. Iar în continuare un alt pasaj este retezat brusc: „Nu trece mult şi ingeniosul vătaf de curte se pune cu ardoare a nivela starea societăţii […]“. Întrerupt brusc, pasajul este aproape de neînţeles pentru că el ar fi trebuit să continue astfel: „… se pune cu ardoare a nivela starea societăţii dupe un metod mult mai practic decît al adevăraţilor comunişti. Încercarea reuşeşte de minune; starea comunistului nostru se îmbunătăţeşte cu aceeaşi repeziciune cu care se ruinează a stăpînului său“. Continuarea aceasta care a fost tăiată de către cenzor trebuia să fie probabil executată, căci cititorul de la 1964 putea înţelege că, începînd cu anii ’50 ai secolului său, ciocoii noi au apărut după acelaşi „metod“ ca şi ciocoii noi de la 1863.

În fine, ca de obicei, cenzorul, foarte atent, scoate orice referinţe neplăcute despre ruşi. Cum se vede acest fapt în capitolul XXXI: „Romînia, această ţară mănoasă şi împodobită de natură cu toate darurile“, a fost ursită să suporte tot felul de calamităţi, printre care „incursiunile ordelor barbare, jafurile domnilor fanarioţi […];“. A fost expulzată referinţa la ruşi: „… jafurile domnilor fanarioţi şi espoliarea sestimatică a oştirilor ruseşti“.

3. Caragiale – omul şi scriitorul filosemit prin excelenţă – este, culmea!, tocmai din această cauză victima cenzurii comuniste pînă în 1990. Virtuoz al „temei cu variaţiuni“, el se autopastişează în Noaptea Învierii. Novelă, în care reia subiectul Făcliei de Paşte într-o altă variantă stilistică parodiind totodată clişee emfatice şi liricoide ale prozei din vremea lui. Textul aceasta a fost inclus, în 1932, de Zarifopol în volumul trei de Opere. Începînd însă cu ediţia de Opere din 1962 pînă la ediţia de Opere din 2000, Noaptea Învierii apare întotdeauna cenzurată, cum se poate vedea şi din ediţia de Opere din 1971. De la sfîrşitul paragrafului terminat cu sintagma „Leiba Zibal, hangiul de la Podeni“ se cască un gol marcat prin croşete ce se întind de-a lungul a trei paragrafe dintre care cel din mijloc e considerabil ca dimensiune. Cenzorul ediţiei de Opere din 1962, probabil speriat de conţinutul paragrafului mediu, a fost prevăzător: dacă cititorul, evident neatent, nu va înţelege că aici Caragiale foloseşte procedeul enunţului ironic al cărui sens real e inversul celui aparent? Aşa încît a preferat să expulzeze, cum am spus, toate cele trei paragrafe. Nu e aici numai frică de cenzor care îşi protejează slujba, ci şi, mai ales, indiferenţă şi lipsă de respect faţă de un clasic, la urma urmei, chiar faţă de literatura naţională. În ediţiile acestea epurate, după croşete, textul se reia abia de la pasajul „Mic, slab, pipernicit…“.

Tot pe ideea temei cu variaţiuni, Caragiale aşază, în mod calculat, în volumul Schiţe nouă (1910) un triptic format din Meteahnă…, Identitate…, Aşa să mor!, ultimul text, începînd cu volumul II din ediţia de Opere din 1960, a dispărut pînă cînd am refăcut tripticul acesta în ediţia mea de Momente, apărut la Biblioteca Apostrof, în 1997. În realitate, Aşa să mor! e un moment (în sens de specie literară) umoristic, absolut nevinovat, ingenios prin felul în care ne schiţează un Ahasverus văzut aici ca un „voiajor“ profan. Din cauza unei cenzuri mărginite, inculte, acest text rămîne pînă astăzi aproape necunoscut nu numai pentru marele public, ci şi pentru specialişti.

În fine, recent, Anca Haţiegan – titulara cursului universitar de la Cluj despre Caragiale – a descoperit, cu surprindere, că în ediţia Caragiale din 2000 (reluată în 2015) lipseşte momentul Un vis (semnat Caragiale, în Moftul român din 2 septembrie 1901, şi pe care Şerban Cioculescu îl reproduce în volumul IV, din Opere, 1938). În acest moment, „domnul Iancu“, adică însuşi Caragiale, ca oneirolog amator, îi tălmăceşte coanei Marghioala, „amica“ lui, visul acesteia de cu o noapte în urmă: un păsăroi cu două capete, mare „cît un urs“, îi înşfacă fiica şi dispare cu ea. „Ciudatul vis“ face, prin, munca visului, ca să vorbim în termenii lui Freud, o aluzie la stema Rusiei imperiale şi totodată, la posibilitatea ca Bucureştiul să suporte din nou năvala armatei ţariste. Din acest motiv, bineînţeles că momentul a fost eliminat din sumarul volumului al II-lea din 1960 şi apoi a fost pur şi simplu uitat de către editorii ulteriori ai lui Caragiale. aºa că a rămas, din păcate, nerepublicat pînă astăzi, nici măcar în ediţia Ilin, Bârna, Hârlav. Vezi întreaga demonstraţie a Ancăi Haţiegan, în articolul „E lucru primejdios…“. Despre actualitatea unui text publicat de Caragiale în 1901. Curat actual, ar spune Pristanda, căci în această schiţă e vorba de un Bucureşti ameninţat de doi păsăroi, ambii cu două capete, – Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Rus.