O MICĂ PARTE DIN CLUJUL MEU

(Cuvânt la Festivalul Internaţional de Carte Transilvania, Cluj, septembrie 2023)

Când, într-o dimineaţă de iarnă a anului 1978 am ajuns cu trenul în gara Cluj, nu mi-am imaginat niciodată că va veni o zi în care mă voi găsi pe o scenă din centrul Oraşului, având în faţă nu doar prieteni şi cunoscuţi, ci şi atâţia oameni de vază ai acestui minunat oraş, care avea să devină al doilea loc al naşterii mele. Şi cu atât mai puţin, că voi vorbi vreodată, în faţa lor, despre cel mai mare poet neogrec, Konstantinos Kavafis.

Atunci, după ce trenul a oprit în gară, prima mea impresie a fost că gara aceasta e mai mare decât cea din Atena, ceea ce, peste ani, avea să confirme şi prietenul-fratele meu, Alexandru Vlad, într-un memorabil text despre gările balcanice, în călătoria lui care începea cu gara din Beclean, ajungea la cea din Atena şi revenea la cea din Cluj.

Era o dimineaţă ceţoasă, când însoţit de doi prieteni compatrioţi, studenţi şi ei, am intrat într-o maşină particulară (nu într-un taxi, cum mă aşteptam!) şi am plecat spre căminul 12 din Haşdeu unde prietenul meu (cel ce avea să devină marele critic de film, Stratos Karsanidis), mi-a deschis uşa camerei sale, în care am intrat aproape îngheţaţi de frigul de afară. Şi nici înăuntru, în cameră, nu era prea cald…

Primele luni au fost foarte dificile. Şi nu doar pentru că nu ştiam limba, ci şi pentru că diferenţele între traiul la Atena şi cel de la Cluj erau pe atunci foarte mari. Nu intru în amănunte, le cunoaşteţi şi dumneavoastră.

Cheia care mi-a deschis sufletul spre Cluj şi spre oamenii săi, îndeosebi cei din lumea intelectuală şi literară, se numeşte Ovidiu Mureşan, pe atunci asistent, azi profesor la Facultatea de Istorie-Filosofie, şi fiu al marelui istoric, Camil Mureşan. Am evocat de mai multe ori întâlnirea cu el la secretariatul facultăţii, dar mai ales cea dintr-o dimineaţă plo­ioasă, umedă şi ceţoasă, când într-o pauză a cursului de istorie bizantină pe care îl ţinea strălucitul profesor Samuel Goldenberg, în clădirea Institutului de Istorie de pe strada Napoca, Ovidiu Mureşan mi-a arătat Antologia poeziei greceşti de la 1830 până în zilele noastre, publicată în 1938 de ilustrul fost profesor al universităţii, Ştefan Bezdechi. Aici, în această antologie, a apărut una din primele, dacă nu chiar prima, traducere a unui poem de Kavafis în limba română.

Prin intermediul lui Ovidiu, am cunoscut apoi, rând pe rând, o seamă de importanţi scriitori şi artişti intelectuali ai Clujului. Înainte de toate, pe marele poet şi om de cultură, Aurel Rău, redactorul şef al revistei Steaua şi cel care l-a tradus pe Kavafis în anii ’60, apoi pe Vasile Igna, prietenul şi fratele meu de cruce, cu care am făcut atunci o mare ispravă, publicând la Dacia antologia 42 de poeţi greci contemporani, şi nu în ultimul rând pe minunatul prozator şi prieten, Eugen Uricaru, cu care am avut aprinse, foarte deschise şi uneori epuizante conversaţii în mitica Arizona, cofetăria, din păcate azi dispărută.

Şi, aşa, rând pe rând, prin intermediul celor doi, apoi, în mod firesc, i-am cunoscut şi am legat prietenii cu: Sandu Vlad, Petru Poantă, Marian Papahagi, Dinu Flămând, Ion Mureşan, Marcel Runcanu, Aurel Gurghianu, Victor Felea, Adrian Popescu, loan Bucşa, Teohar Mihadaş, Nicolae Prelipceanu şi, nu în utimul rând, cu profesorul Mircea Zaciu, Augustin Buzura, Sandu Căprariu, Ion Pop, cu pictorii clujeni Paul Sima, Mariana Bojan, Vasile Gheorghiţă, Ladislau Feszt, dar şi cu bucureştenii lordan Chimet, Constantin Ţoiu, Mircea Dinescu, Modest Morariu. Şi nu aş vrea să evit pomenirea unei mari personalităţi pe care am cunoscut-o tot datorită domnului Aurel Rău, anume Nicolae Carandino (alias Nikos Karandino), un mare intelectual şi om politic, întâlnit prima dată în celebra pe atunci Grădină a Casei Scriitorilor din Bucureşti.

Şi ca să revenim la zilele noastre, departe de frigul şi întunericul ce acoperea pe atunci iubita mea Românie, iată-mă azi în faţa dumneavoastră, pentru ca alături şi împreună cu Eugen Uricaru, să vă facem cunoscută apariţia, pentru prima dată în limba română, a ediţiei integrale a poeziilor celui mai mare poet neogrec, Konstantinos Kavafis. Nu mi-am propus acum să vorbesc despre poezia propriu-zisă a lui Kavafis. O preţuiesc, o admir, o citesc şi o recitesc de o viaţă, aşa cum dumneavoastră citiţi, probabil, pe Eminescu, Blaga sau Arghezi. Este un foarte mare poet, cel mai mare dintr-o pleiadă de alţi mari poeţi greci. Proiectul e vechi, dar realizarea lui se datorează, înainte de toate, lui Eugen Uricaru, ale cărui talent, consecvenţă, îndârjire şi, aş spune, încăpăţânare, dar şi mare iubire pentru Grecia şi poezia lui Kavafis, au facut să ajungem să ţinem în mână această splendidă carte. Mulţumesc, frate Eugen!

Traducerea aceasta este un adevărat monument care, în cele 750 de pagini ale sale, este închinat nu numai marelui poet, ci şi legăturilor multiseculare care unesc popoarele grec şi român. Şi, într-adevăr, fiind vorba de o ediţie bilingvă, cele două limbi stau faţă în faţă, aşa cum le stă bine unor prieteni adevăraţi. lar faptul că ea se intitulează Poezia este răspuns e mai mult decât edificator.

Aş vrea să mulţumesc sincer pentru apariţie, pentru excelentele condiţii grafice şi tipografice, editurii Şcoala Ardeleană şi directo­rului ei, domnului Vasile Dâncu, echipei editoriale de acolo şi, în mod deosebit, doamnei Alexandra Mureşan, redactorul tehnic al editurii.

Dragi prieteni,

Înainte de a încheia, vreau să vă spun că patria mea, Grecia, m-a învăţat să iubesc poporul român aşa cum trebuie să iubeşti pe un frate de sânge. Şi să nu uit niciodată că, dincolo de istoria noastră diferită, cândva am facut parte din acelaşi mare imperiu al Bizanţului. Şi că numele în limba grecilor bizantini era romei, urmaşi ai Romei. Asemenea românilor.

Prin apariţia traducerii lui Kavafis, limba greacă face un dar de preţ limbii române.

Vă rog să nu mă consideraţi lipsit de modestie când vă voi spune că şi limba româna a făcut de curând un dar preţios limbii greceşti, când, acum trei luni, am publicat la Atena acest volum în care am cuprins un număr de 95 de poeţi români din secolul 20. Aleşi şi traduşi de mine. Vă rog să-l priviţi şi să-l primiţi ca pe un semn de iubire şi respect pentru România şi cultura ei, şi pentru Clujul în care am petrecut cei mai frumoşi ani ai tinereţii mele.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Dimitrios Kanellopoulos