CONSTANTIN CUBLEŞAN, „AM MUŞCAT DIN CARNEA CUVÂNTULUI“

Nu încape nici o îndoială, distinsa profesoară Elvira Sorohan are deplină dreptate atunci când, glosând pe marginea poeziei lui Valentin Talpalaru, spune: „Poetul adevărat e, prin natura lui, discret“. Şi, nu e nici o îndoială că Valentin Talpalaru e poet şi încă unul foarte discret, căci sub adăpostul condiţiei sale de publicist, pare a-şi neglija vocaţia lirică sau lasă doar impresia că scrie versuri (pentru sine?!) abia în liniştea serilor de retragere la domiciliu, devenind însă dintr-odată vizibil atunci când, toamna, bunăoară, îl face să exalte în preajma incomparabilului festival de culori şi arome ale podgoriilor Cotnari, scriind un întreg ciclu (volum) de libaţii lirice în dulce tradiţie clasică: „Trec păsările toamnei bete/ prin vămile văzduhului spre sud/ Parcă ar fi mânate de o sete/ În care continente se ascund (…) Hamac de must întins e între dealuri/ În care se răsfaţă, fără saţ/ Norodul care s-a născut din teascuri/ Cu toamna deasupra ca un laţ.// E-o seară cu lumina de Frâncuşă,/ Pe ce s-a aruncat cu icusari,/ În toamna trasă ca mănuşă/ Pe suflete, în cramă la Cotnari“ (Trec păsările toamnei bete).

A debutat editorial în 1989 cu volumul Ghemuit într-un sâmbure, ceea ce înseamnă că se prenumără printre optzecişti, aparţinând generaţiei din care fac parte Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, Adi Cusin, Mariana Codruţ, Liviu Antonesei (i-am numit doar pe câţiva ieşeni), fără a fi însă un răzvrătit, un protestatar, ci mai degrabă un neoromantic nostalgic şi contemplativ, cu o predispoziţie ludică în discurs, amintind, în prima parte a creaţiei sale, de maniera oarecum burlescă a unui alt ieşean, din veacul trecu, a lui Topârceanu: „Se ard în grădină zăpezile,/ norii coboară mai des pe pământ,/ pocnesc în tavan căpriorii şi grinzile,/ albeşte-n icoană un sfânt.// Şi poarta mereu e deschisă/ să intre drumeţi în ogradă;/ podeaua e plină de clisă/ şi trebi de făcut o grămadă.// Sensibile nopţi vin de-acuma,/ bodegile-s pline cu bere,/ pământul descoperă urma/ căruţelor vechi şi severe.// Când bate floarea în muguri/ şi streaşina geme stingher,/ pândind ca un duh în amurguri/ o toacă nebună în cer“ (Pândă). Curând însă accente mai grave, de introspecţie, devin predilecte, denunţând, surprinzător, o tristeţe şi o singurătate ce-l apasă cu întrebări existenţiale: „Stau în trupul meu/ ca un trofeu pentru Iov. Poate/ sunt cântecul lui de priveghi./ Poate mă va semăna cineva/ cu pumnii căuş/ peste focul stins al amurgului./ Oare sunt rod otrăvit/ în casele de lut/ în care tăcerea/ curge până la capăt?“ (Până la capăt). Este, totuşi, poet al unor altor nelinişti, al altor căutări de împlinire vitală, pe care le găseşte şi le translează în metafora baladescă a fiinţării într-o fremătătoare natură primordială. Întreagă evoluţie a poeziei sale poate fi urmărită deplin în ampla antologie intitulată Desculţ prin lumină (Editura Junimea, Iaşi, 2023), caracterizată de Cristian Livescu în Cuvântul însoţitor, ca „una contemplativă, cu acorduri şi falduri manieriste“.

În poezia de dragoste răzbat nostalgiile singurătăţii pricinuite de o romantică despărţire, fără să dramatizeze însă emoţional, totul având alura mai degrabă a unor insinuate mărturisiri sentimentale: „Sigur aş putea şi fără tine/ Să cădelniţez tristeţea mea de post/ Peste gândurile mele în ruine/ Să le fac din fum precum au fost.// Sigur aş putea şi fără tine/ Să-mi înnod la gât un laţ de fum,/ Amuletă pentru spaima mea de mâine,/ Mâine fiind ziua fără drum.// Sigur aş putea şi fără tine/ Să-mi fac chip cioplit, asemenea/ Miezului de lut în care – oricine/ A voit să moară, se năştea.// Sigur aş putea şi fără tine/ Să cobor în carne la soroc/ Doar ca steaua plânsă pentru mine/ Să-mi îngheţe cântecul la loc.// Sigur aş putea şi fără tine/ Să trimit statui de sare înapoi/ Timp în care vei zâmbi: «dar cine/ Ştie să ne împartă iar la doi?»“ (Sigur).

Cultivarea metaforei şi a simbolului ca modalitate de exprimare poetică, îl conduce pe Valentin Talpalaru la realizarea unor viziuni fantastice, epopeice, în care visul şi visarea naşte lumi fabuloase, sugerând astfel geneza, misterul creaţiei înseşi. Este ciclul, construit rapsodic, al Scării lui Rodion (2017), în toposul Deltei Dunării, ţinut pe care apele l-au plămădit în timp şi pe care îl întreţin în fastuoasa lui existenţă exotică. Din mijlocul acestui mirific univers de ape s-a născut Rodion, rod al creaţiei: „«Rod i On!»/ «şi El este Rod»; bucuria de-a şti/ că poartă rod în sine (…) somnul era un liman/ plin de păsări din care/ se ridicau aburii naşterii/ de o parte şi de alta ca/ stâlpii împărăteşti,/ iar El se legăna ca iarba/ mulţumind pentru ceea ce fusese/ înainte de a primi pe umăr/ pecetea timpului/ peste care avea să crească aripă sau solz dar…“ Rodion este astfel un creat al acestui ţinut fantastic, menit a-l contempla, a-l păzi şi mai ales a da seama asupra lui. Totul e alegorie şi totul trebuie desluşit/ descifrat în această cheie. Rodion e un creator, un creator de lumi. E un alter ego al poetului, la urma urmelor, altfel ce înţeles ar putea avea versul: „Am muşcat din carnea cuvântului“?, mai ales că „Rodion simţea cum creşte/ îndoiala că totul va rămâne nespus“. Mai ales că el se află într-o stare „jumătate viaţă/ jumătate moarte“, – o existenţă creatoare: „vis în lunecare,/ şi toate aveau noimă/ deşi ştia că la plecare/ nu va fi în preajma lui/ decât tăcerea sau/ ce va mai rămâne/ din ea. Şi de la ea va depinde/ zborul păsării de fum şi…“ Valentin Talpalaru imaginează astfel o parabolă a creaţiei poetice despre lumea ce se naşte continuu din ape, din scurgerea timpului, din pământul care hrăneşte totul. E menirea poetului de a vorbi/ scrie despre toate astea, despre viaţă şi moarte, despre timp şi uitare, despre dragoste şi ură ş.a. Aşa se naşte poezia. „Apele ce-mpacă viaţa – moartea/ Duc spre adâncime întrebări;/ Oamenii aşteaptă iarăşi noaptea/ Să-i prefacă-n sfinte lumânări.// Lotca-i descărcată de povara lunii,/ Votca şi muierea – colţ de rai,/ Cerul negru-i spânzurat de funii/ Sufletele marinate-n cer de mai.// Cade noaptea ca întâia oară/ Peste blânda lume de pescari,/ Timpul doarme ca un câine – afară/ Zei cu barbă albă suflă-n felinar“. Viziunea demiurgică se frânge în momentul în care Rodion părăseşte ţinutul veşniciei, cum ar fi să zică după Lucian Blaga, intrând în oraşul ca într-o altă lume, lipsită de puritatea visării: „Acolo apele nu sunt lăsate/ să intre în casă, acolo/ sălciile nu ascund cuiburi de şerpi albaştri,/ acolo înoţi prin asfalt, care este/ o altfel de apă,/ mai rea şi mai neagră./ Oraşul este un loc fără zei./ Oraşul este o scoică uscată“.

Poemul epopeic Scara lui Rodion cuprinde în esenţa parabolei şi alegoriei dialectica naşterii şi împlinirii universului uman. E o viziune în care Valentin Talpalaru excelează poetic. Este, cred eu, măsura de altitudine a creaţiei sale.