CRISTIAN VASILE, MONUMENTE DISPĂRUTE, STRĂMUTATE, SALVATE

Când ne referim la arta monumentală şi de for public din România de dinainte de 1945, vorbim în principal despre două tendinţe importante. În primul rând, în perioada interbelică, imediat după 1919, s-a remarcat intenţia multor primării şi comitete locale de iniţiativă, inclusiv în localităţile rurale, de a construi monumente ale eroilor căzuţi în Marele Război, în special ale soldaţilor originari din acele locuri. În al doilea rând, cu precădere în oraşe, şi mai ales în Bucureşti, a existat o preocupare constantă de a onora regii României, în special Carol I (1866-1914) şi Ferdinand I (1914-1927), prin monumente istorice somptuoase (statui ecvestre). Imediat după lovitura de stat din 30 decembrie 1947 şi înlăturarea monarhiei, aceste statui au fost demolate apelându-se inclusiv la tancuri.

În general, scrisul istoric a acoperit această temă, cu o concentrare a atenţiei asupra monumentelor bucureştene, însă nu au existat foarte multe perspective de ansamblu care să vizeze întregul spaţiu românesc sau măcar oraşele reprezentative ale provinciilor istorice. Un moment favorabil pentru a surprinde destinul dramatic al monumentelor istorice şi de artă de-a lungul mai multor regimuri politice s-a ivit cu ocazia Expoziţiei fotodocumentare „Monumente dispărute, strămutate, salvate“, organizată de Muzeul Naţional Cotroceni, în perioada 9 decembrie 2021 – 9 februarie 2022. Expoziţia a fost însoţită de apariţia unui volum coordonat de istoricul Dan Mihai Ţălnaru, Monumente dispărute, strămutate, salvate, postfaţă de Ion Bogdan Lefter (Editura Muzeului Naţional Cotroceni, Bucureşti, 2022, 259 pag.). Dan Mihai Ţălnaru a fost director general al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, unde s-a remarcat în calitate de coordonator de campanii circumscrise arheologiei contemporane şi ca cercetător preocupat de aducerea în faţa instanţei a foştilor torţionari comunişti. Este autor al unor studii privitoare la memoria recentă şi la destinul artelor plastice postbelice (de alt­fel, şi în volumul sus amintit este prezent cu un studiu despre Arta plastică din Republica Populară Română pe tărâmul realismului socialist, între conformism şi marginalizare, pp. 167-196). D.M. Ţălnaru a reunit o echipă de cercetători care a surprins soarta unor monumente reprezentative din Bucureşti, Craiova, Oradea, Satu Mare, Iaşi etc. sub impactul politicilor distructive a unor guvernări autoritare, dictatoriale şi totalitare.

Cu competenţă şi apelând la o documentare variată, Cosmin Năsui îşi propune în articolul său – Avatarurile statuilor ecvestre ale regilor României în Capitală (pp. 17-42) – să urmărească „biografia“ monumentelor consacrate Regilor Carol I şi Ferdinand I, de la sfârşitul perioadei interbelice până în postcomunism, când problema reconstrucţiei lor a reapărut pe agenda publică. Tot el semnează şi articolul „Redenumiri, deplasări şi vecinătăţi simbolice de memorializare ale Mormântului/Monumentului Eroului/Ostaşului Necunoscut, Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism“ (pp. 197-218). Ştefania Dinu urmăreşte geneza construcţiei monumentului dedicat lui Ionel Brătianu, operă de artă salvată şi datorită compoziţiei de granit – „Monumentul lui Ion I.C. Bratianu a fost realizat din granit şi plasat în piaţa special amenajată în prelungirea Bulevardului Dacia (…), în faţa Aşezământului Ion I. C. Brătianu. (…) Statuia lui Ion I. C. Brătianu a fost dezafectată în anul 1948, fiind depozitată, până în 1988, în curtea Combinatului Fondului Plastic. În anul 1988 monumentul lui Ion I. C. Brătianu a fost transferat la Complexul Muzeal Goleşti, de unde a fost adus în 1992 şi repus, din iniţiativa Primăriei Municipiului Bucureşti şi a Ministerului Culturii, pe amplasamentul iniţial din Bulevardul Dacia. Norocul acestui monument a fost faptul că era realizat din granit, şi nu a putut fi topit, precum celelalte două opere ale lui Ivan Mestrovič“ (Strămutat şi salvat – monumentul lui Ion I. C. Brătianu, pp. 43-64).

Cezar Petre Buiumaci a realizat un studiu extins care a inventariat monumentele din Bucureşti dedicate memoriei eroilor din Primul Război Mondial – Monumentele României Mari din Bucureşti (pp. 65-104). În plus, sunt ilustrate şi monumentele închinate soldaţilor aliaţi sau celor din tabăra Puterilor Centrale. Deşi capitala nu are nici până astăzi un monument de mare amplitudine consacrat Marii Uniri, au existat totuşi numeroase piese arhitecturale circumscrise artei de for public evocându-i pe cei care au luptat pe front şi au contribuit la Unirea de la 1918. Valentina Popescu aduce în discuţie „Monumentul Independenţei“ de la Craiova, realizat de către sculptorul Dumitru Pavelescu-Dimo între anii 1909 şi 1912. Monumentul, în integralitatea sa, surprindea momentele din ziua de 15 mai 1877, atunci când otomanii au bombardat localităţile româneşti de la Dunăre, iar drept răspuns artileria armatei române din Calafat a bombardat Vidinul. Monumentul – inaugurat la 21 mai 1913 – a fost amplasat în scuarul din faţa Parcului Bibescu. În august 1948, avea să fie demontat de autorităţile regimului comunist care îl socoteau „necorespunzător din punct de vedere politic“ – Monumentul Independenţei din Craiova (pp. 107-118). Cristian Culiciu a realizat un scurt istoric al monumentelor orădene afectate de schimbările politice şi modificările de frontieră (bustul şi statuia lui Ferdinand, statuia reginei Maria, monumentul General Traian Moşoiu etc.) – Istoria în bronz şi piatră. Statui şi monumente dispărute şi mutate în Oradea (pp. 121-139). Generalul Traian Moşoiu a şi participat la unele ceremonii şi inaugurări de monumente, inclusiv la punerea pietrei de temelie a monumentului „Soldatului Român“ din Satu Mare. În acelaşi oraş avea să fie inaugurată şi statuia dr. Vasile Lucaciu, care probabil a fost unul dintre monumentele care a „călătorit“ cel mai mult prin ţară, într-un exil intern de peste 50 de ani (Daniela Bălu, Oraşul Satu Mare şi istoria monumentelor dispărute, strămutate, salvate. Monumentul „Soldatului Român“ – „Eroului Necunoscut“. Statuia dr. Vasile Lucaciu – pp. 141-164).

Ioana Ciocan încearcă să înţeleagă în textul ei iconoclasmul îndreptat contra monumentelor de for public. Distrugerea lor de-a lungul timpului nu are neapărat un caracter iraţional, ci este încadrabilă în sfera „emoţionalo-politică“, putând reprezenta şi o formă de manifestare performativă, dar şi de vandalism (Voodoo Monuments, pp. 219-227). Delia Bran realizează – din perspectivă istorică şi prin prisma politicilor culturale – o analiză a sculpturii Monumentul Unirii 1859 aparţinând lui Dimitrie Paciurea, operă de artă supusă recontextualizării la mijlocul anilor 1960 – Paşi către o recuperare istorică: un monument, un artist, mai multe instituţii publice (pp. 229-239). Volumul se încheie cu un studiu erudit semnat de Nicoleta Bădilă (Putere şi statut. Considerente metodologice asupra portretului în sculptura românească, pp. 243-255).

Suntem pe deplin de acord cu postfaţatorul Ion Bogdan Lefter, cel care remarcă faptul că expoziţia şi cartea omonimă reprezintă „acte de justiţie simbolică“ (Despre veşnicia fragilă a statuilor. La o reconstituire simbolică, p. 258). Multe dintre monumentele dispărute nu mai pot fi redate publicului/reconstituite. Altele, construite la iniţiativa unor regimuri totalitare (busturile unor scriitori minori precum Alexandru Sahia şi D. Th. Neculuţă), apar ca bizarerii memoriale contrastând cu spiritul şi contextul istoric. Soluţia nu este tancul (demontarea lor), ci îmbogăţirea spaţiului urban cu monumente care să evoce principalele momente şi personalităţi istorice din viaţa naţiunii (civice), precum şi înlesnirea accesului la anumite monumente reconstituite recent. (Spre exemplu, în încercarea de a ajunge la Ansamblul monumental dedicat lui Ion C. Brătianu din Piaţa Universităţii – demontat în 1948 şi refăcut/reamplasat în 2019 – un bucureştean sau un turist abia se poate strecura printre maşini încălcând şi codul rutier).