DOINA CURTICĂPEANU, „EXPERIENŢELE SENSIBILITĂŢII“

Sugestiv autointitulat astfel, specificul implicării Profesorului Dan Buciumeanu în destinele criticii literare – pe lângă aporturile sale nu mai puţin semnificative de poet, eseist, traducător din lirica universală, critic de cinema, traducător de film, cum apare definit, în 2020, la Filiala Timişoara a Uniunii Scriitorilor – se vădeşte totodată marcat de prezenţa dosofteiană de îndelungat parcurs în viaţa autorului. Începând cu elaborarea lucrării Dosoftei poetul. Studiu monografic şi interpretare stilistică a Psaltirii în versuri, susţinută ca teză de doctorat în iunie 1986, tipărită în 2001 la Editura Viitorul Românesc şi încununată cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, reapărută ca ediţie a doua revăzută în 2021 la Editura Muzeul Literaturii Române.

Prin intermediul acestei actuale versiuni, autorul ne oferă o amplă retrospectivă a cercetărilor personale dedicate Psaltirii în versuri, implicit a contribuţiilor relevante din istoria şi critica noastră literară privindu-l pe Dosoftei, acum, prin accentuarea de prim-plan a unor coordonate esenţiale referitoare la personalitatea Omului (extrem de reticent toată viaţa în dezvăluirea datelor existenţei sale) şi silueta Poetului (umbrită cumva în trecerea timpului şi preferinţele unor comentatori de cea a traducătorului psalmilor).

Ţinînd seama de structura sufletească a înaltului cărturar, unde „sensibilitatea muzicală şi ingenuitatea cea mai delicată se îmbinau cu o pasionantă curiozitate umanistă“. Criticul o anticipează printr-un episod de tinereţe din viaţa lui Dosoftei, urmărit din 1649, pe când avea 25 de ani, în postura de ieromonah la vestita ctitorie a lui Petru Rareş din 1530 (în zilele noastre, opţiune UNESCO, 1993 pentru Lista Patrimoniului cultural mondial). La Mănăstirea Probota, „lăcaş de desăvârşire spirituală“, situată pe atunci „în desimea brazilor, pe malul înalt al Siretului, privind spre întinsele lui şerpuiri înveşmântate în lunci şi zăvoaie“ (cum va fi perspectivată şi la Sadoveanu, în Nicoară Potcoavă), în ambianţa dominată de „capodopera arhitecturii medievale româneşti, cu silueta ei elegantă, cu măiestria şi complexitatea ornamentaţiei şi strălucita execuţie a picturilor“, Dosoftei îşi petrece „cei mai rodnici ani ai vieţii“.

Pentru Dosoftei va fi constituit fără îndoială un privilegiu de-a avea sub ochi, în imediat-răscolitoare proximitate, fiinţa architectural-picturală a monumentului, asupra căruia va stărui la rându-i înfiorat şi Dan Buciumeanu: „La Probota, mai ales în pridvorul oblong, înalt, elegant şi totodată tulburător, cu pereţii străpunşi de lumina bogată a înaltelor ferestre gotice se desfăşoară pentru prima oară în iconografia moldovenească motivele reprezentării complete a Apocalipsului în care se integrează tema curentă a Judecăţii de apoi, cu efecte de perspectivă plafonată ce amintesc de Capela Sixtină“.

Interpretarea de către Dosoftei a psalmilor ca „rugăciune mistică“, abordarea „tăcerii ca o temă poetică“ duc gândul asociativ al criticului până în depărtarea „tablourilor şi gravurilor lui Rembrandt, contemporanul lui Dosoftei(!), tulburătoare şi datorită faptului că sunt scăldate în clarobscurul tăcerii“.

Sublinierea că la „Probota lui Dosoftei“ (cum devine astfel ctitoria rareşiană în viziunea criticului) „meşterii lui Rareş au pus în operă o adevărată regie a luminii cu caracter simbolic“ va primi la Dosoftei „atributul razei, al emisiunii luminoase, aducând în prezenţă o lume imaginată alta decât cea a lui David, presimţită de Dosoftei însuşi în raportul sinestezic dintre audibil şi vizibil, ca în versurile „Auzit-am veche/ Ntr-auz de ureche/ Poveste trecută/ Ş-acum vedem multă“.

Celălalt mare moment simptomatic din viaţa lui Dosoftei se va petrece, la altă vârstă, în ianuarie 1684, când întreprinde „o călătorie diplomatică în Rusia în vederea obţinerii de sprijin politic pentru Moldova“. Nevoit să staţioneze la Kiev, din cauza epidemiei de ciumă, va avea aici „zguduitoarea revelaţie a Lavrei Pecerska“. Impresionat la rându-i, criticul o va reproduce din Vieţile Sfinţilor, unde fusese consemnată de Dosoftei, întrucât „ne trădează ceva din fiinţa mai adâncă a poetului şi cărturarului“. Într-adevăr, notiţa cu „caracter memorialistic, unică în literatura noastră veche“ e, implicit, o teribilă „experienţă a sensibilităţii“ dosofteice, trăită nemijlocit la vederea şi acut-simţirea olfactivă a „moştiilor“ din Peştere:

„Trupurile lor, întregi cu carnea şi peliţa cum ar hi de vreo lună adormiţi şi zvântaţi, palmele, unghiile, nasul cu totul întregi, neprăbuşiţi şi hainele – rase, mantii, cămeşi, brâu, năfrămioare, unii desculţi, unghiile întregi, m-am mirat de minunare mare, atâţia de mulţi şi toţi întregi: dară mirosul lor, cela de cela mai într-alt chip, mirosul lor cumu-i busuiocul, minta, trandafirul, camofilul, lăcrămialele, toporaşii de nu-ş samănă. Aşa aceale trupuri sfinte care de care mai frumos mirosăsc, de m-am mirat (…) şi când am intrat eram bolnav stricat, şi-am eşit atâta de sănătos cât am venit pe gios înaintea cailor în treapăd sărind de să mira toţi şi a doa zi ca mai sănătos, fiindu-mi om de 60 de ani“.

Ilustrativ pentru „fervoarea credinţei“ şi „elanul mistic“, textul dezvăluie un deosebit moment al vederii, al exaltării simţurilor, al regenerării prin vedere, printr-o „terapeutică a vederii“. „Fascinaţia privirii“, „minunarea“, reţinute superlativ de critic, vor fi urmărite apoi meticulos în lumea psalmilor, prin echivalenţele lor lexicale, tipice la Dosoftei – ciudese,mirate, semne, minuni – descoperite de criticul dublat de traducătorul subtil Buciumeanu – în „larga perspectivă contemplativă faţă de creaţiunea divină“.