BIANCA BURŢA-CERNAT, MIHAIL SEBASTIAN ÎN REGIM DE BREAKING NEWS

Un manuscris inedit al unui jurnal ţinut de tânărul Mihail Sebastian în anii în care îşi pregătea doctoratul în Drept la Paris – iată o ştire menită să producă senzaţie, mai cu seamă într-o lume literară în care complexul lipsei de audienţă devine pe zi ce trece mai puternic. Ştirea a fost produsă în primăvara acestui an de două cercetătoare – o tânără doctorandă, Alexandra Oprescu, şi mai cunoscuta şi experimentata Teodora Dumitru. Prima a găsit în fişierul Bibliotecii Centrale din Bucureşti un caiet de douăzeci şi două de file al lui Sebastian şi a solicitat să-l consulte, bănuind aici existenţa unor fragmente inedite. Cea de-a doua „a făcut oficiile de «certificare a descoperirii»“, cum aflăm dintr-un grupaj găzduit de Scena 9 (pe 9 martie 2023), unde cele două cercetătoare entuziaste încearcă să acrediteze ideea că revelaţiile textului până acum necunoscut/neconsultat de „sebastianologii“ şi „interbelicologii“ ironizaţi de Teodora Dumitru vor schimba radical (ar trebui să schimbe…) exegeza prozei lui Sebastian. O legendă a unui „manuscris ascuns în văzul lumii“ a luat astfel naştere şi s-a propagat cu mare viteză în mica noastră lume literară. Se anunţă „pe surse“ publicarea iminentă a acestui jurnal „inedit“.

Pentru a recapitula: este vorba despre un jurnal de creaţie – acoperind intervalul 17 ianuarie 1930 – 14 ianuarie 1931 – care a însoţit scrierea romanului Oraşul cu salcâmi. Paginile – nu foarte numeroase – publicate de autor în revista Azi, în 1932, sub titlul Jurnal de roman, reprezintă chiar transcrierea caietului respectiv. Numai că, pretind Teodora Dumitru şi Alexandra Oprescu, textul ar fi apărut doar fragmentar în Azi, autorul însuşi amputându-i o dimensiune esenţială, aceea de reflecţie asupra condiţiei de cetăţean român de origine evreiască şi de scriitor evreu într-o Românie în care antisemitismul se radicaliza. În acest context, Sebastian ar fi „ocultat“/eliminat la publicare tot ceea ce putea trimite spre problematica identităţii evreieşti. Argumentele în sprijinul acestei teze sunt formulate de cercetătoarele amintite în două articole din Scena 9 (Alexandra Oprescu: Cum am ajuns să ţin în mână un manuscris inedit al lui Mihail Sebastian; Teodora Dumitru: Manuscrisul obscur aşteaptă ochiul limpede. Un Mihail Sebastian inedit de aproape o sută de ani – 9 martie 2023) şi reluate în alte două texte mai ample, cu ambiţii academice, din revista Transilvania, nr. 2/2023 (Teodora Dumitru: Ineditul jurnal al lui Mihail Sebastian – un preview al întregii sale opere; Alexandra Oprescu: Un manuscris ascuns în văzul lumii: Jurnalul lui Mihail Sebastian din anii 1930-1931). Titlurile acestor patru articole promit mult, încurajează aşteptarea unor revelaţii cu totul excepţionale.

În legătură cu ineditul acestui mic jurnal şi cu posibilitatea ca descoperirea celor două cercetătoare să schimbe ceva esenţial în receptarea lui Sebastian s-a exprimat cu promptitudine Ion Vartic, în Apostrof, nr. 4/aprilie 2023 (Mihail Sebastian, descoperit sau redescoperit?), atrăgând atenţia că textul circula deja de ceva vreme în anumite cercuri – fotocopiat de George Voicu şi citat (inclusiv cu fragmente ce nu apar în versiunea din Azi) de Leon Volovici în 2007, într-o comunicare de la Universitatea Ebraică de la Ierusalim. (Teodora Dumitru însăşi menţionează numele unei cercetătoare de la UCL School of Slavonic and East European Studies, Diana Georgescu, care a citat în 2008 un pasaj inedit din acest jurnal, într-un eseu apărut în străinătate…) Profesorul clujean adaugă apoi că teza „autocenzurii“ (avansată de Teodora Dumitru şi preluată şi de Alexandra Oprescu) nu poate fi susţinută – „O astfel de interpretare ar respinge-o Sebastian însuşi, care […] îşi exprimă speranţa că, totuşi, «intuiţiile mele au un caracter general» şi că, deci, au valabilitate nu doar pentru adolescenţa evreiască, ci şi pentru adolescenţă în genere“. Obiecţii pe care Teodora Dumitru se străduieşte să le combată într-un alt articol din Scena 9 (din 26 iunie 2023), Sebastian revendicat pe stil vechi, rămânând cu fermitate pe poziţie şi apărându-şi contribuţia novatoare la exegeza lui Sebastian: „Ideile cumulate de dl Vartic în articolul amintit concură spre o concluzie contrară celei scontate de domnia sa: demonstrează involuntar că jurnalul lui Sebastian din perioada 1930-1931 a stat până azi realmente ascuns, chiar şi celor care aparent erau informaţi asupra existenţei lui. Şi mai arată – tot involuntar – că e nevoie de cel puţin două operaţiuni de forţă pentru revelarea lui profesionistă. Prima operaţiune de forţă se numeşte editare – editare în orice regim, dar mai ales în regim ştiinţific –, a doua este exegeza, introducerea într-un circuit academic real“. Iar finalul acestui articol polemic (cu pasaje inflamate dedicate Martei Petreu şi lui Ion Vartic) sună aproape ameninţător: „În concluzie, cine e de partea ideii că manuscrisul de la BCU-Bucureşti a fost «descoperit» deja de aproape douăzeci de ani, «pus în circulaţie» & valorificat exegetic prin fotocopii precum cele realizate de George Voicu etc. etc., apără, de fapt, teza conservatoare a menţinerii statu quo-ului în sebastianologie“.

Poate că ar merita, totuşi, înfruntat şi acest risc de a fi taxat ca apărător al unei „teze conservatoare“ şi ca revendicator al unui Sebastian „pe stil vechi“. Asta, desigur, în funcţie de ceea ce documentele însele – netrucate, nerăstălmăcite – demonstrează. În fond, nu poţi sacrifica adevărul faptelor doar din dorinţa de a străluci printr-o descoperire senzaţională sau din teama că acceptarea unor evidenţe de bun simţ ar putea fi bănuită de conservatorism burghez sau, mai rău, de reacţionarism… Măcar din respect pentru acea „operaţiune de forţă“ care „se numeşte editare“ şi pe care o reclamă cu atâta autoritate Teodora Dumitru.

• Fotocopie obţinută de d-na Bianca Burţa-Cernat de la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, în custodia căreia se află respectivul caiet al lui Sebastian.

Descoperirea colegelor mele mi-a stârnit, în mod firesc, interesul şi trebuie să recunosc că – exceptând interpretări hazardate precum aceea care face din Oraşul cu salcâmi un roman cu problematică evreiască – am fost iniţial şi eu amăgită de ipoteza unei inedite Sebastian rămase până azi necunoscute chiar şi specialiştilor. Cum, într-adevăr, nu văzusem caietul, mi-am imaginat că trebuie să fie vorba de un text cu totul şi cu totul diferit de acela publicat de autor în Azi, în 1932, şi antologat de Cornelia Ştefănescu în volumul Eseuri. Cronici. Memorial (1972), reluat într-un volum mai amplu din publicistica/eseistica autorului, Jurnal de epocă (Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2002) şi, în fine, în volumul al III-lea (2013) din ediţia de Opere de la FNSA (îngrijită de Mihaela Constantinescu-Podocea, Oana Safta şi Petruş Costea). Curiozitatea m-a îndemnat să solicit la rândul meu caietul aflat în custodia BCU şi entuziasmul iniţial s-a transformat în reacţie contrariată.

Dacă nu e strunit de o minimă vigilenţă, indispensabilă muncii de istoric literar sau de editor, entuziasmul nu e un sfetnic tocmai bun, mai ales atunci când degenerează în inflamare. „Dând filă cu filă, te invadează valuri de căldură (i s-a întâmplat Sandrei, mi s-a întâmplat şi mie)“ – se destăinuie Teodora Dumitru în Scena 9. Nu e de mirare astfel că, extrem de emoţionate în faţa „caligrafiei“ lui Sebastian („Contemplarea şi atingerea caietului sunt în sine o experienţă de neuitat“ – T.D., Scena 9, 9 martie 2023), cele două cercetătoare nu s-au mai putut concentra pentru a descifra scrisul atât de admirat (mai greu lizibil pe alocuri, de altminteri), văzând – de exemplu – litera „v“ acolo unde nu există şi „e“ în loc de „o“. Aşa se face că, acolo unde Sebastian scrie clar: „voi face din eroii mei o bandă izolată prin propria voinţă“ (s.m.), Alexandra Oprescu şi Teodora Dumitru transcriu (cu multă emoţie): „voi face din evreii mei…“. „Evreii mei“ în loc de banalul „eroii (mei)“, la care Sebastian recurge curent în cuprinsul acestui caiet („gustul de a-mi cunoaşte eroii“, „e absolut esenţial să-mi văd eroii…“, „Eroii ăştia ai mei îşi fac de cap“, „mă las în voia eroilor mei“, „psichologia eroilor mei“ etc.)… Oricât de greu lizibil ar fi (şi, repet, pe alocuri chiar e!) scrisul lui Sebastian, nu există dubiu în privinţa felului diferit în care autorul scrie cele două cuvinte: „evreii“ şi „eroii“.

Lucrul acesta iese foarte bine în evidenţă într-o frază (mult citată şi supra-interpretată de Teodora Dumitru şi Alexandra Oprescu – ba chiar selectată şi într-o fotocopie publicată în Transilvania…) în care aceste cuvinte sunt plasate la mică distanţă: „Nu pot să văd trăind un erou în intimitate decât dacă e evreu“. (În treacăt fie zis, cu greu i-am putea atribui lui Sebastian gustul îndoielnic al unei fomulări precum „evreii mei“ – care sună la fel de bizar ca „românii mei“, „ungurenii mei“, „moldovenii mei“ ş.a.). Eroarea de descifrare se transformă în ceva mai grav, pentru că pornind de aici se rostogolesc ipoteze discutabile şi o interpretare atât de înaripată, încât nu mai are aderenţă la text. Scoaterea din context, supralicitarea secundarului, ignorarea ansamblului sunt aici principalele metode de lucru. Am mai putea adăuga: ignorarea textului însuşi în favoarea a ceea ce cred Teodora Dumitru şi Alexandra Oprescu că ar conţine (sau ar trebui să conţină) acesta şi, nu în cele din urmă, neadevărul prin omisiune şi prin echivoc. Voi detalia!

Mai întâi: cele două cercetătoare afirmă cu foarte multă hotărâre că manuscrisul de la BCU este inedit. După cum ne arată ABC-ul editării, nu avem de-a face cu aşa ceva, ci cu varianta manuscrisă a unui text publicat de autor. În mod firesc, într-o ediţie critică a operei lui Sebastian, această variantă manuscrisă ar fi înregistrată în secţiunea de Note, textul de bază rămânând acela publicat de autor în 1932. Acestea sunt cutumele editării… Diferenţele dintre textul apărut în Azi în 1932 (revăzut de autor!) şi această variantă manuscrisă nu sunt atât de importante încât să justifice teza textului inedit. La publicare nu au fost eliminate multe pasaje – cum lasă a se înţelege Teodora Dumitru şi Alexandra Oprescu –, iar rarele reformulări nu schimbă, sub aspectul conţinutului, nimic: este un jurnal de creaţie publicat în forma dorită de autor (ceea ce nu înseamnă „autocenzurat“), cu foarte puţine acolade ce trimit către viaţa privată a autorului, poate întrucâtva mai „personal“ decât ceea ce experimentase Sebastian în 1929, în două texte apărute în Cuvântul sub titlul Jurnal de roman. Or, prin echivocuri de exprimare, Teodoara Dumitru şi Alexandra Oprescu dăduseră de înţeles că fragmentele inedite selectate de ele în articolele din Scena 9 şi Transilvania nu ar fi decât un preview pentru ceea ce cu adevărat abia de acum ar urma: editarea integrală a unui text mai amplu şi substanţial diferit de acela din Azi. Alexandra Oprescu (Scena 9, martie 2023): „Citisem atunci chiar Jurnalul de roman, articol pe care Sebastian l-a publicat în Azi, în noiembrie 1932. Caietul cu pricina conţinea – mi-am dat seama, întorcând pagină cu pagină – chiar manuscrisul acestui «jurnal de roman» publicat în 1932 – însă, din câte aveam să constat, publicat doar parţial!“. Oare „parţial“ înseamnă mai mult de 85% din text?!… Şi cum să etichetezi jurnalul publicat de autor (cu eliminări) în Azi ca pe un „articol“?… „O parte din acest jurnal fusese […] publicat chiar de autor în 1932“ – ne induce în eroare şi Teodora Dumitru (Transilvania, nr. 2/2023). Cum adică „o parte“, când ar trebui spus, dacă suntem oneşti, „în cea mai mare parte“? De asemenea: „Sebastian a exclus în mod voit chiar pasaje ce se întind pe câteva pagini de caiet, notând intenţia excluderii de la publicare direct pe manuscris, printr-un «NU» aplicat ulterior cu o altă cerneală şi cu alt instrument decât cea/cel cu care fusese redactat textul propriu-zis“ (Alexandra Oprescu, Scena 9, 9 martie 2023). Este fals! Unul singur dintre pasajele eliminate se întinde pe „câteva pagini de caiet“…

Am transcris caietul de la BCU şi am colaţionat textul rezultat cu acela publicat/asumat de autor în Azi. Din 22 de pagini de computer, doar trei sunt cele eliminate de autor la publicare – în general fragmente disparate, un paragraf ici, o frază colo, nume abreviate, din când în când cuvinte înlocuite. Singurul fragment amplu eliminat este însemnarea din 23 martie 1930, deasupra căreia, atunci când şi-a pregătit textul pentru publicare, autorul a scris (cu o altă cerneală) „Nu“. De ce a renunţat la aceste consideraţii asupra romanului în lucru? Putem face speculaţii. Dar e limpede că fragmentul nu vizează în vreun fel identitatea de scriitor evreu-român a lui Sebastian şi nu justifică teza autocenzurii. (Simpla operaţiune de selecţie nu echivalează cu autocenzura.) „Majoritatea numelor abreviate şi a pasajelor exceptate de la publicare din jurnalul 1930-1931 nu au legătură cu economia de spaţiu, ci cu statutul lui Sebastian de cetăţean şi (potenţial) scriitor român-evreu din anii 1920-1930: abrevierile şi exceptările de la publicare sunt, mai toate, legate de condiţia evreităţii“ – scrie Teodora Dumitru (Scena 9, martie 2023). Ei bine, fragmentul de mai jos – cel mai lung dintre pasajele exceptate de la publicare – nu are legătură cu condiţia evreităţii. Citez integral această însemnare, cum voi proceda şi cu celelalte fragmente neincluse în versiunea din Azi:

„Şi cu toate astea episodul Baltazar ar putea intra. L-am văzut zilele astea cu destulă netezime şi mi-am dat seama că poate fi, din foarte multe motive, interesant. Întâi pentru B însuşi. Ştiu destule lucruri despre el, îi cunosc îndeajuns psichologia şi ar da un personagiu de plan secund cu o mulţime de resurse. S-ar plasa ca grotesc între Alz. şi Bulim; i-ar depăşi pe amândoi printr-o anumită poezie de ceasuri rare. Ar evolua în fine – pe o traiectorie pe care probabil toţi oamenii mei se vor mişca – de la câteva amănunte vagi la o cunoaştere precisă. Greutatea ar fi să păstrez exacta măsură între calităţile şi defectele lui, care – observ – se împacă de altminteri atât de greu. Delicat şi grosolan, înţelegător şi prost, orgolios şi umil, mincinos şi sincer, prevenitor şi trivial, sensibil şi de prost gust – am să găsesc între toate aceste înclinări ale lui punctul de echilibru, care în viaţă îl realizează atât de viu şi atât de amuzant? Asta pentru el în sine. Pe de altă parte B. ar putea să fie un nod al povestei. Ar fi un lung prilej de incidente (şi e absolut esenţial să-mi văd eroii în situaţii diferite, multe, mărunte, neimportante chiar, cu cât voi trăi mai mult în tovărăşia lor, cu atât voi avea mai adevărată senzaţia fiinţării lor). Episodul ar sălta povestea Adriana – X pe o nouă treaptă. Şi astfel linia de mijloc a cărţii ar avea trei mari momente: 1) Baltazar 2) Catrenul Adriana – X la Bucureşti.

Viaţa sentimentală a oraşului s-ar desemna pe motivul B. cu graţia şi ridiculul, pe care îl bănuiesc. Pe de altă parte trecerea povestei dincolo de oraş spre Bucureşti ar avea un sens organic. Tot ce reţin de acolo (expoziţia, tramvaiele seara în ceaţă, Cişmigiul iarna, plimbările în şoşoni, bulgării de zăpadă, ferestrele aburite, concertele simfonice, strada Stelea, Belu, ploaia, soarele de primăvară, femeile, blănurile, picioarele care se văd în trecerea repede a trăsurilor…) ar învălui firesc întâmplările şi s-ar amesteca cu ele fără digresiuni. Iar jocul Adriana – X în jurul faptului B. va fi un fel de goană complicată în jurul unei întâmplări pe care nici unul, nici altul nu o vor cunoaşte vreodată ca lumea, un fel de pândă în jurul unui trunchi de copac: Adriana şi X sunt la o depărtare de un metru. Dacă ar face câţiva paşi într-o parte sau alta, ar înţelege. Dar vor face paşii ăştia? Nu ştiu.

Rămâne de fixat starea civilă a lui B. Chestiune pe care mi se pare a o fi rezolvat nu numai uşor, dar şi interesant pentru relaţiile epice pe care le presupune. B. e compozitor. X ar da într-o zi din întâmplare peste un caiet de melodii: Cântece pentru blonda Agnes. I-l aduce Adrianei, care îl descifrează. Adrianei nu-i place deloc muzica. X o face însă să înţeleagă tot ce e graţios, trist, ironic (mai târziu abea va afla el şi trăsătura trivială a muzicii ăsteia) în cântecele lui B. Adriana, desigur, se entuziasmează. În curând toată şcoala ei acceptă cultul lui B. Prozeliţi, prozelită.

Întâmplător se află detalii biografice despre B. E din oraşul C… A fost funcţionar la prefectură sub ordinele tatălui lui Pep. O întâmplare oarecare l-a dus la Bucureşti şi l-a relevat lumii muzicale. Cunoscut într-un cerc restrâns.

Un an mai târziu – după ce mitul B. s-a înstăpânit în oraş – B. e invitat să asiste la concertul de inaugurare a societăţii Melodia. Adriana are să cânte Cântecele pentru Agnes. Pe scenă, în faţa publicului, B îi sărută mâna. În consecinţă, mici complicaţii Adriana – X.

Mai târziu cu mult (între timp se va inventa catrenul şi se va stabili psichologia lui) Adriana îl va întâlni pe B. la Bucureşti într-o prăvălie. Se recunosc. Întâmplarea are să fie obscură. Adevărurile ei se vor lămuri poate pe urmă. Mai târziu X îl va cunoaşte şi el pe B la o expoziţie. Atunci va începe să înţeleagă tot ce se întâmplase cu un an în urmă.

Detalii pentru B: 1) merge cu X la teatru – într-o loje Agnes – emoţia lui X, plimbarea noaptea – confesiile lui B – câinele – «du-te acasă şi te culcă». 2) vizita de a doua zi – 24 ianuarie – cântecul pentru un vin de Anjou – detaliile involuntare cu privire la Adriana ale lui B, care nu cunoaşte intimităţile lui X – cântecul pentru o plecare. 3) cele două versiuni ale conducerii la gară. 4) «prinţesa» lui B. şi relaţiile/ambiţiile [lecţiune incertă] lui amoroase. 5) vizita studentului păcălit de B. cu privire la o intervenţie – X care crede că e un artist – «magnanimitatea» lui B. 6) chestia cu scrisorile anonime, pe care logodnica lui nici nu le deschide 7) scrisoarea femeii care face 3 zile cu poşta 8) cele două versiuni ale întâlnirii lui cu Adriana şi a plimbării la Belu 9) dejunul lui cu X la Europa 10) intervenţiile lui B la Nae în favoarea lui X şi amănuntele aflate mai târziu de cel din urmă.

E tot ce îmi aduc aminte deocamdată. Mă întreb, după înşiruirea asta, dacă într-adevăr temerile mele de la 15 Febr. nu erau juste şi dacă pentru sănătatea cărţii nu va trebui să renunţ la B. Deşi dacă aş izbuti să-l ţin puţin în umbră ca să nu deplaseze drama Adriana – X ar fi pentru toate motivele, scrise mai sus, şi pentru altele multe, util.

Societatea Melodia este o formă evoluată a matineurilor muzicale pe care M-lle Vital le dă anual în Iunie în saloanele părinţilor lui Pp. La unul din aceste matineuri ar putea să-l cunoască Adriana pe X. Are să fie amuzantă întrevederea Pp. – Adriana. Cât despre M-lle Vital, e o franţuzoaică pe care prefectoressa Pp. a adus-o pentru fiica ei dintr-un voiaj la Paris şi a impus-o pe urmă tuturor mamelor bune din C…

Văd din ce în ce mai bine istoria X – Pp.

Şi Bulim cu siguranţă are să dea un tip suculent“.

„În tranziţia de la caiet la ziar sau de la regim privat la regim public, textul din manuscrisul jurnalului 1930-1931 a suferit modificări şi decupaje care în sine ar merita o duzină de studii ştiinţifice“ (Teodora Dumitru, Scena 9, 9 martie 2023 şi Transilvania, nr. 2/2023). Nu ştiu câte duzini de „studii ştiinţifice“ ar putea rezulta în urma unei asemenea analize. Ţelul meu e aici mai modest: să inventariez respectivele modificări.

Pasajele inedite ce conţin referiri la evreitate sunt doar două şi au fost interpretate, răsinterpretate şi suprainterpretate de cele două descoperitoare ale caietului. Primul pasaj este decupat dintr-o însemnare mai lungă (din 17 ianuarie 1930) – însemnarea cu care începe jurnalul:

„M-au încurcat până acum numele şi starea civilă. Nu pot să văd trăind un erou în intimitate decât dacă e evreu. Am trăit prea mult între ovrei, prea mult într-un cerc închis şi definit, pentru ca să-mi pot imagina liber şi adevărat viaţa de dincolo. E probabil însă că intuiţiile mele au un caracter general. Deci voi scrie cum se va întâmpla romanul, voi face din eroii mei o bandă izolată prin propria voinţă şi la sfârşit am să schimb numele tuturor. Adriana ar putea fi protestantă. Angela ovreică, Izi evreu, Bulim, Holzman, [lecţiune incertă], X – creştini.

Teribil de curios sunt să ştiu ce are să iasă din toţi oamenii ăştia, pe care îi denumesc aşa, dar care vor ieşi altfel, după cum Adriana – pe care o proiectam ca pe un fel de Jenny – a ieşit atât de deosebită“.

Câteva rânduri mai sus, Sebastian scrie: „Romanul va fi într-adevăr povestea «bandei» mele“. În revistă va înlocui „bandă“ cu „grup“, dar diferenţa este una doar stilistică. În ceea ce priveşte fraza „Am trăit prea mult între ovrei, prea mult într-un cerc închis şi definit, pentru ca să-mi pot imagina liber şi adevărat viaţa de dincolo“, nu cred că ar fi adecvat să o citim în sensul ei literal. Ea semnifică nu recunoaşterea neputinţei de transcendere a propriei subiectivităţi (ceea ce, pentru un prozator, ar echivala, într-un fel, cu recunoaşterea apriorică a înfrângerii, a ratării), ci teama în faţa dificultăţii de a transgresa limitările fireşti ale propriului eu, ale propriei identităţi, ale unei experienţe de viaţă inevitabil sărace pentru cineva abia ieşit din adolescenţă. Când notează aceste lucruri, inventariindu-şi cu luciditate punctele vulnerabile, Sebastian este încă foarte tânăr (a împlinit 22 de ani cu trei luni în urmă). Vrea să scrie şi altceva decât eseistica (strălucită, ce-i drept) care i-a consumat deja patru ani din viaţă, a început să lucreze la un roman încă dinainte de plecarea la Paris, îşi doreşte să debuteze cât mai curând în proză, dar nu oricum, nu cu orice preţ. Jurnalul romanului ce va deveni Oraşul cu salcâmi este în primul rând mărturia efortului său de autoedificare ca scriitor, ceea ce înseamnă, implicit, de autotranscendere. Cât din subiectivitatea autorului poate trece, se poate infuza în povestea unor persoanje, a unor oameni, a unor „eroi“ care au – trebuie să aibă – o individualitate proprie, pentru ca echilibrul, verosimilitatea, autenticitatea cărţii să nu aibă de suferit? Această întrebare revine constant pe parcursul însemnărilor în discuţie. Mai trebuie repetată banalitatea conform căreia un scriitor, dincolo de faptul că îşi distilează propria subiectivitate şi îşi prelucrează propriile experienţe, scrie despre oameni, scrie despre alţii, uneori mult diferiţi de el, pe care trebuie să facă efortul de a-i înţelege?!…

Pasajul pe care l-am citat mai înainte se cuvine coroborat cu o însemnare din 1 februarie 1930 (reprodusă, de altfel, „necenzurat“ în Jurnalul de roman din Azi) – tot mărturia unui efort de autotranscendere. Sebastian vrea să scrie romanul din perspectiva Adrianei, o fată la vârsta descoperirii sexualităţii (temă obsedantă, de altfel, în Oraşul cu salcâmi şi în jurnalul de creaţie care îl însoţeşte), şi pentru aceasta are nevoie să-şi pună între paranteze identitatea sa masculină. Şi-ar dori să poată fixa cât mai veridic „«tonul», vocabularul, „atitudinea fetelor în intimitate“, „lumea fetelor“, „alfabetul“ ei „secret“. Să fie şi aici un gest de „autocenzură“?!…

Celălalt pasaj („autocenzurat“) care trimite la chestiunea identităţii evreieşti este desprins dintr-o însemnare din 14 iunie 1930 şi are numai două rânduri:

„Cartea se va chema probabil Jurnalul lui Azdril Grünberg. Voi înţelege acolo şi voi lichida adevărurile mele de evreu-român. Voi accepta cu sinceritate situaţia şi îi voi căuta din faţă resorturile sufleteşti“.

Această succintă declaraţie de intenţie, eliminată de Sebastian la publicarea jurnalului în Azi, se produce în următorul context: revenind la însemnările sale de jurnal după două luni în care, din cauza examenelor, abandonase orice preocupări literare, tânărul doctorand în Drept îşi notează unul dintre gândurile ieşite la lumină („cel mai important“) în perioada în care nu mai scrisese nimic – anume că „trebuie“ să scrie „o carte care să fie doar a mea“, „o carte de descărcare personală, de revizuire şi «punere la loc» a câtorva idei şi probleme, peste care nu voi putea trece decât în ziua în care le voi fi aşezat definitiv în scris“. Adaugă însă, la fel de hotărât, că nu va scrie nici un rând din respectivul jurnal „până ce romanul Adrianei nu va fi terminat până la ultima linie“. Mai mult: faptul de a „înţelege“ şi „lichida“ „adevărurile de evreu-român“ „nu are nici o legătură cu romanul Adrianei“. Sunt două drumuri diferite, două cărţi diferite, dintre care unul va duce la Oraşul cu salcâmi. Celălalt proiect se va concretiza, o ştim acum, în De două mii de ani, roman de acută (auto)analiză şi radiografie a unui climat irespirabil de antisemitism. Ne putem întreba, ca reacţie la teza conform căreia Sebastian s-ar fi „autocenzurat“, ocultându-şi, sub presiunea contextului, identitatea de scriitor evreu-român: de ce autorul nu va mai fi resimţit necesitatea „autocenzurii“ în momentul în care trimitea la tipar De două mii de ani (1934), deci într-un moment de radicalizare extremă a mişcării antisemite, dacă făcuse asta în 1932?!…

Întreaga construcţie argumentativă a Teodorei Dumitru şi a Alexandrei Oprescu (spectaculoasă chiar la cea dintâi, care forjează în acest context şi un „concept“ – acela de „neutrochtonie“ – vezi studiul citat din Transilvania…) se sprijină – într-un echilibru fragil – pe cele două mici pasaje anterior citate, prin eliminarea cărora Sebastian şi-ar fi ocultat şi camuflat identitatea de scriitor evreu-român. Pasajele sunt în mod flagrant decontextualizate şi suprainterpretate, operaţiuni căroara li se adaugă – poate inocent – eroarea de descifrare despre care am scris deja aici: „evreii mei“ în loc de „eroii mei“.

Ca argument pentru teza „ocultării“ este invocată şi schimbarea numelor personajelor în diferitele etape ale elaborării romanului; la fel şi abrevierea acestor nume în trecerea de la manuscris la textul publicat în Azi. Nu-mi dau seama de ce ar fi neobişnuită preocuparea lui Sebatian, ca a oricărui prozator, de fapt, faţă de numele „eroilor“ săi; şi nici de ce ar fi atât de greu de acceptat că Sebastian nu şi-a propus să scrie un roman despre adolescenţi evrei, ci un roman despre adolescenţi în general şi despre adolescenţă (şi că, în consecinţă, nu avea de ce să păstreze numele evreieşti).

Abrevieri convenţionale, conjuncturale sunt analizate pe larg şi cu multă suspiciune de cele două cercetătoare. Alexandra Oprescu (Scena 9, 9 martie 2023) arată că Sebastian „a ascuns, de exemplu, sub iniţiale numele unor persoane reale: Ticu Archip apare ca «T.A», iar Sadoveanu, «ambetant băiat», ca «Sdv.»“ şi insinuează că această ascundere nu ar fi lipsită de tâlc. Iar Teodora Dumitru (Scena 9, 9 martie 2023) pune punctul pe i: „Când în loc de «Sadoveanu» alege să dea publicităţii varianta «Sdv.», iar în loc de «Paul Ster(n)berg», optează pentru varianta «Paul», Sebastian procedează – s-ar putea spune – ca orice autor care oferă un preview revuistic al muncii sale. Dar – la o privire mai atentă şi concertată – se observă că majoritatea numelor abreviate şi a pasajelor exceptate de la publicare din jurnalul 1930-1931 nu au legătură cu economia de spaţiu, ci cu statutul lui Sebastian de cetăţean şi (potenţial) scriitor român-evreu din anii 1920-1930“.

Ambele cercetătoare dau ca exemplu între altele, cum am văzut, numele de Sadoveanu, abreviat ca „Sdv.“. Sper să fie vorba despre o ambiguitate de exprimare, despre o omisiune cauzată de grabă. Nu aş vrea cu nici un chip să cred că în acel Sadoveanu, „ambetant băiat“, pomenit pe un ton amuzat de tânărul Sebastian în însemnările sale, Alexandra Oprescu şi Teodora Dumitru l-ar fi identificat pe însuşi autorul Zodiei Cancerului. Pentru că, evident, de mult consacratul, la acea vreme, Mihail Sadoveanu ar fi fost greu de imaginat în ipostaza de vizitator „ambetant“, „vioi uneori, plictisitor prin lipsă de discreţie persoanlă“ (a se vedea însemnarea din 22 ianuarie 1930) al unui tânăr doctorand parizian, în odaia sa austeră de student nu foarte înstărit… (De altfel, Mihail Sadoveanu nici nu a vizitat Parisul în 1930.) Nu, acel „ambetant“ Sadoveanu, care, indiscret, îi povesteşte lui Sebastian aventuri sentimentale, este tânărul pictor Dimitrie Sadoveanu (fiul scriitorului binecunoscut), care îşi făcea studiile la Paris… Una dintre istoriile relatate de acesta este reţinută în însemnările lui Sebastian ca posibil „detaliu de mişcare în povestea Adrianei“. Paragraful ce rezumă istoria cu pricina a fost tăiat de autor la publicare (dar, desigur, nu din motivele invocate de T.D. şi A.O.); iată-l:

„De exemplu: Adriana îl necăjeşte pentru un motiv oarecare, meschin, negeneros, neinteligent pe X. X se fixează în faţa casei (la Bucureşti preferabil) şi aşteaptă un ceas, două, trei. Fata trece de la plictiseală la iritaţie, la remuşcare, rugăminţi – mut şi prin semne desigur, îi aruncă o floretă – trucuri. Se culcă, stinge lumina, revine şi X e într-una în faţa casei, imobil şi absent. Adriana îngenunchiază, îşi împreună mâinile şi îl imploră să se ducă la culcare, ceea ce [lecţiune incertă] el abia atunci face.

Asta îmi aminteşte insistenţa Jennyei de a rămâne [lecţiune incertă] târziu la fereastră, pe vremea bacalaureatului – ca să mă privească cum învăţ“ (22 ianuarie 1930)

Să continuăm cu enumerarea diferenţelor dintre textul de bază (cel din Azi, asumat de autor) şi varianta manuscrisă (din caietul de la BCU). În afara fragmentelor pe care le-am citat deja in extenso, autorul a mai eliminat la publicarea în revistă încă două pasaje – nu foarte largi şi nu ştiu cât de semnificative:

„Trebuie să remarc însă, pentru propria mea pace şi sinceritate, 1) că ideea de a-mi urmări într-un carnet personal mersul lucrului propriu-zis mi-a venit într-adevăr cetind zilele astea jurnalul Faux Monnayeurilor 2) că înţeleg perfect utilitatea notelor ăstora, cu care probabil am să-mi înlesnesc scrisul, prea leneş şi capricios până azi 3) şi în fine că paginile astea îmi aparţin mie şi nu vor fi niciodată publicate. Nu înţeleg de ce de dragul originalităţii, m-aş dispensa de un instrument, care pare atât de util“ (17 ianuarie 1930);

„De ce Emilie Bourguignon s-a păstrat fecioară până în seara în care l-a cunoscut pe Victor Popescu, n-ar fi ştiut să spună. Lene sau lipsă de imaginaţie. Totul ar fi trebuit să împiedice această întârziată castitate: exemplul prietenelor, singurătatea ei în odaia mobilată pe care o locuia, viaţa ei trudită de muncitoare, traiul acela fără alte bucurii decât plimbările de duminică, serile la cinematograf şi – foarte rar – când vreo camaradă avea nevoie într-o expediţie amoroasă de serviciile ei modeste, un chef la Robinson“ (8 ianuarie 1931)

Sebastian a renunţat, de asemenea, la două paranteze care i se vor fi părut prea personale – „(mi se pare că în artă entuziasmul e degradant)“ (14 iunie 1930) şi „(Sărăcia şi necazul ultimelor zile să aibe în asta vreo vină?)“ (28 noiembrie 1930) –, precum şi la câteva frânturi de frază: „iar desminţirea Jennyei putea fi o întâmplătoare desvelire proprie ei în suferirea simptomelor, dacă nu cumva o discreţie pe care o înţeleg şi care îmi place de altminteri“ (17 ianuarie 1930); „prin ea aflând X că rivalul lui imaginar – Paul Sternberg – e tipul care îi telegrafiase la nuntă o telegramă ridiculă şi care odată după ce se cântase Grand-Concert… exclamase: Ce lucrătură imortală!“ (19 februarie 1930); „să o continui, să o aflu şi să mă mir eu însumi de accidentele ei“ (14 martie 1930 [este vorba despre „viaţa Adrianei“]); „(deşi sunt veri şi…)“, „Chestiunea asta e oarecum dificilă. Om vedea“ (14 aprilie 1930).

Reformulările sunt minore şi nu „ascund“ nimic esenţial: „Mica monografie medicală…“ în loc de „Fapt e că mica monografie medicală…“; „fraza simplă“ în loc de „fraza simplă şi economică“; „X o «iubeşte» pe Adriana“ în loc de „X o «iubeşte» din spate pe Adriana“; „scena de la grădină“ în loc de „scena de la monument“; „cazului ei“ în loc de „cazului ei matrimonial“; „nu numai verişoară“ în loc de „nu numai decât verişoară“; „o prezentare a lui X“ în loc de „o prezentare insistentă a lui X“; „m-a surprins“ în loc de „m-a surprins şi pe mine“; „rămân singuri“ în loc de „rămân unde se găsesc“; „Am trecut alaltăieri examenul“ în loc de „Am dat (şi am trecut) alaltăieri examenul“; „Nu un roman, ci un jurnal, o carte de descărcare personală“ în loc de „Nu un roman. Ci o carte de descărcare personală“; „acest Jurnal“ în loc de „acest Jurnal al lui Azdril“; „şi ar urma să-i găsim“ în loc de „şi pe urmă să-i găsim“; „să-mi refac planul“ în loc de „să-mi refac proiectul“. În câteva locuri au fost schimbate cuvinte: „bravadă“ în loc de „bravură“, „limbaj“ în loc de „langaj“, „gata“ în loc de „Fine“, „trebuie“ în loc de „ar trebui“, „artificu“ în loc de „artificii“. Cât despre pomelnicul numelor abreviate sau schimbate – îl las în seama Teodorei Dumitru şi a Alexandrei Oprescu; nu cred că ajută la ceva.

Şi cu asta am încheiat inventarierea deosebirilor dintre textul publicat (accesibil oricui) şi varianta lui manuscrisă de la BCU. După cum se vede, sunt deosebiri puţine şi nu foarte semnificative, contrar imaginii spectaculoase pe care ne-o înfăţişaseră cele două cercetătoare despre descoperirea unui Sebastian nu doar necunoscut, ci şi, mai grav!, ignorat din motive mai mult ori mai puţin oculte. Nu, cele câteva fragmente inedite din caietul de la BCU nu spun despre Sebastian – despre scrisul şi despre drama sa de scriitor evreu-român – mai mult decât ştiam până acum; şi nu e, deci, de mirare că cei câţiva cercetători care văzuseră deja caietul (în format fizic sau fotocopiat) nu l-au „valorificat“ şi „reinterpretat“. Manuscrisul micului jurnal de creaţie al tânărului Mihail Sebastian nu este, după nici o normă editorială, un text inedit. Am prezentat aici probele concrete. Restul e fantezie. Sau ştire falsă.