VLADIMIR TISMĂNEANU, DINCOLO DE „REALISMUL SOCIALIST“

Petru Dumitriu şi Marin Preda au fost vârfurile prozei româneşti în anii stalinismului. Au fost amândoi marcaţi şi obsedaţi de Istorie. Într-un fel, Alfa si Beta din „Gândirea captivă“ a lui Milosz. O carte pe care ambii o citiseră şi o preţuiau. Adeziunile lor au avut motivaţii diferite. Jucau teatru? Până la un punct. Exista si un coeficient de credinţă. Citiţi convorbirile lui Petru Dumitriu cu George Pruteanu. Când a început vagul şi atât de efemerul dezgheţ, ambii au trăit momentul dezvrăjirii. Concesiile lui Petru Dumitriu fuseseră teribile. Cele ale lui Marin Preda mult mai puţin compromiţătoare. Niciunul nu a fost membru al PMR. Amândoi s-au ciocnit cu obscurantismul ideologilor gen Răutu, Moraru, Şelmaru. Ambii îl detestau pe Beniuc. Amândoi au fost prieteni cu sofistul Paul Georgescu, cu Crohmălniceanu şi cu Petroveanu.

Marin Preda era amic cu Geta Horodincă. Petru Dumitriu era amic cu istoricul Gheorghe Haupt. L-a şi transformat în personaj în primul roman de exil, „Întâlnire la Judecata de Apoi“. Primul soţ al Getei a fost istoricul Barbu Câmpina. Al doilea, esteticianul ex-stalinist, ulterior hegeliano-marxist şi consecvent lukacsian, N. Tertulian, profesorul meu de sociologia literaturii.

Petru a plecat, Marin a rămas. Am vorbit despre cei doi într-o seară în apartamentul ei de la New York, cu Aurora Cornu, prima soţie a lui Preda, buna prietenă a Anei Novac. Despre Ana Novac am auzit prima oară într-o emisiune a Monicăi Lovinescu consacrată „Jurnalului unui pui de focă“. Ce păcat că nu am ţinut jurnal…

Am citit cu mare interes dosarul Petru Dumitriu publicat în ultimele numere din Apostrof de către Ion Vartic. Pe Leonte Răutu l-am cunoscut mai întâi ca prieten al părinţilor mei. Prietenia s-a evaporat in 1958 (aveam şapte ani) când tatăl meu a devenit ţinta unei anchete de partid de genul celor imortalizate de Petru Dumitriu. Se poate să mă înşel, dar cred că Petru Dumitriu a stat de vorbă si cu tatăl meu pentru „Biografii contemporane“. Mi-a vorbit despre fostul director al ESPLA, veterana comunistă Ilca Melinescu, fosta sa adjunctă. Ea mi-a povestit că în 1958, la o şuetă confidenţială, romancierul i-a spus: „Comuniştii români au fost fie idioţi, fie de rea-credinţă“.

În eseul său despre Soljeniţîn, Georg Lukacs scria că ar fi fost fascinantă prezenţa ca personaj de roman a unui ideolog rafinat, sofisticat şi diabolic. Esteticianul maghiar se gândea la Jozsef Revai, fostul său discipol, devenit flagelul „realismului socialist“ în Ungaria. Petru Dumitriu a reuşit acest lucru şi tocmai de aceea romanele dezvrăjirii sale au rezistat şi vor continua să reziste timpului.