ŞTEFAN MELANCU, CRITICA ÎNTRE FRAGMENT ŞI SINTEZĂ

Într-o prezentare sumară privind identitatea critică a lui Nicolae Oprea, este de reţinut din capul locului un reper determinant ce-i conturează profilul, respectiv acela reprezentat de formaţia sa în ambianţa Echinox-lui de la începutul anilor ‘70. A debutat, ca atare, în prestigioasa revistă, în 1972, aparţinând astfel unui nucleu de critici echinoxişti apropiaţi ca vârstă, cum sunt, între alţii, Ion Simuţ, Al. Cistelecan şi, la doar câţiva ani distanţă, Radu G. Ţeposu. Cu criticii amintiţi, Nicolae Oprea are o anume similaritate dată de exerciţiul riguros al foiletonisticii, în paralel, pentru majoritatea dintre ei, cu aplecarea spre studiul de esenţă academică specific spaţiului şi carierei de tip universitar (excepţie făcând, în acest din urmă sens, Radu G. Ţeposu, dispărut prematur). Se deosebeşte însă de aceştia printr-o anume temperanţă a abordării critice, punând în paranteză, altfel spus, discursul impetuos, atitudinea sa fiind una marcată de calm şi nuanaţare, lăsând loc revenirilor asupra uneia sau alteia dintre temele abordate; în plus, se remarcă şi printr-o îmbrăţişare mai diversificată a demersului critic în exerciţiul eseistic (abordând cu lejeritate, indiferent de gen, teme care merg de la scriitorii clasicizaţi şi interbelici până la autori de ultimă oră), în cel foiletonisc – aşa cum se poate vedea în volumul, axat cu precădere pe un astfel de spaţiu al criticii, Nopţile de insomnie. Opţiuni livreşti, 2005 ­– sau, printr-un demers care îl singularizează faţă de ceilalţi, îmbinând un gen al frontierei literare, interviul, cu eseistica aplicată, aşa cum procedează în volumul Dialoguri convergente, 2021. Îl deosebeşte, deopotrivă, şi un fapt ce ţine de evoluţia sa literară, Nicolae Oprea debutând în volum relativ târziu (titlul volumului Cronicar întârziat – între generaţii, din 2013, potrivindu-i-se în această privinţă), către extremitatea optzecismului, în 1993 (cu Provinciile imaginare), urmat, la o anume distanţă, de mini-monografia Alexandru Macedonski între romantism şi simbolism, 1999 – într-un moment în care confraţii săi echinoxişti amintiţi se aflau deja de ani buni în spaţiul editorial. A recuperat însă pe parcursul anilor următorii, publicând într-un ritm constant diverse volume (de la I.D. Sârbu şi timpul romanului, Opera şi autorul, Magicul în proza lui V. Voiculescu, până la Literatura „Echinoxului“, Sinteze critice, Printre optzecişti. După Şcoala de la Târgovişte sau, amintitele deja, Dialoguri convergente – pentru a nota o parte dintre titlurile publicate), volume în care îmbină, ca preocupare, foiletonistica, interviul şi eseistica, monografia şi sinteza critică – cu convingerea propriei vocaţii, aşa cum o mărturişte el însuşi (în Dialoguri convergente): „Convingerea mea este că nu există critic în afara vocaţiei, iar programul său este implicit, întrucât actul crtic implică, înainte de toate, simţ estetic, confirmat prin forţa de recunoaştere şi definire a valorii“, acesta, simţul estetic, fiind completat „prin însuşirea unei metodologii şi a unui corpus de concepte speciale. Critic este artistul dublat de specialist“.

O atare convingere, definind, în fapt, actul critic profesat de Nicolae Oprea, este de urmărit inclusiv în Puncte de reper în istoria literaturii române (Editura Limes, Floreşti – Cluj, 2022), cea mai recentă dintre cărţile lui Nicolae Oprea. La care se adaugă, în aceeaşi linie a unei profesiuni de credinţă, încrederea (pentru a prelua o subliniere dintr-un preambul din Nopţile de insomnie) în „funcţionalitatea şi determinarea fragmentului“, de la care pornind poţi ajunge la „realizarea operei de sinteză critică“. Abordările şi construcţia întregului volum de faţă – structurat în patru părţi şi un Epilog – se aşează tocmai pe o astfel de relaţionare a demersului critic, dinspre fragment înspre sinteză. În prima dintre părţi, cea mai întinsă din volum, Glose la clasici şi moderni, criticul se opreşte asupra unor autori consacraţi de multă vreme în spaţiul receptării, aşa cum sunt Eminescu, Macedonski sau Rebreanu, cu abordări selective, precum: istoricul integralei operei eminesciene (de la ediţia pinceps maioresciană, la primele ediţii ştiinţifice), glosând apoi pe două dintre textele eminesciene de referinţă, Oda (în metru antic) şi Glossa, cu amănunte ce ţin de laboratorul de creaţie şi evidenţierea semnificaţiilor de ansamblu; o analiză a Nopţilor lui Macedonski şi a poeziei parnasiano-simboliste a autorului, insistând pe câteva dintre textele definitorii; o relectură incitantă a mereu actualului I.L. Caragiale (făcută „cu privirea bifurcată înspre text şi realitatea din jur“); punctarea unor aspecte referitoare la „laboratorul de creaţie“ de la Valea Mare vizându-l pe Liviu Rebreanu, din ultima parte a vieţii prozatorului – „o diagramă a creaţiei din ultimii 14 ani ai vieţii petrecuţi periodic în casa cu vie de lângă Piteşti“, reconstituiţi în marginea Jurnalului intim rebrenian, pe baza aceluiaşi jurnal glosând apoi asupra romanelor ce constituie trilogia socială a prozatorului, Ion, Răscoala şi Gorila (ultimul dintre acestea fiind, în fapt, „veriga lipsă din trilogia social-politică de anvergură depre societatea românească din prima jumătate a secolului al XX-lea“); o radiografie a ezoterismului şi iniţiaticului în romanul Creanga de aur al lui Sadoveanu („splendidul roman istoric“, în reluarea aprecierii lui Nicolae Manolescu), „roman deopotrivă filosofic şi istoric în care e reînviat veridic momentul dispariţiei religiei astrale a geto-dacilor (şi a mitului zamolxian), înlocuită cu orodoxia“; la care se adaugă un excurs legat de primele istorii literare postdecembriste – oprindu-se asupra Istoriei critice… a lui Nicolae Manolescu (criticul „cel mai important şi mai influent de la G. Călinescu încoace“, preluând o remarcă aparţinând lui Paul Cornea) şi asupra Istoriei literaturii române a lui I. Negoiţescu, „originală sinteză istorico-literară“, rămasă însă neterminată – alături de o privire înspre cenzura comunistă şi recuperările de după 1989, o schiţă evaluativă ce-şi poate găsi însă oricând o dezvoltare eseistică sau sinteza sub forma unui studiu de sine stătător. Partea a doua, Ars poetica, este consacrată unor arte poetice, aparţinând lui Arghezi, Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Ion Vinea şi Gellu Naum, cunoscute şi impuse, de altfel, în manualele de şcoală (poate mai puţin în cazul ultimilor doi poeţi), criticul punctând, alături de diverse amănunte istorico-literare, semnificaţiile de ansamblu şi deopotrivă particulare ale acestora. Mult mai incitantă este partea a treia, Distopii, închisori, înstrăinări, pornind de la o schiţă comparativă pe relaţia utopie – distopie, în spaţiul literaturii, şi ilustrată apoi pe autori aparţinând perioadei clasice (Caragiale şi Ion Ghica), celei postbelice (Vasile Voiculescu, I.D. Sârbu) sau mai aproape de noi (Paul Goma), întregul capitol meritând o atenţie deosebită, dată fiind cvasinoutatea temei, încă insuficient exploatată în arealul criticii noastre. Ultima parte din volum se axează pe Cercul Literar de la Sibiu, cu sublinieri privind istoricul grupării cerchiştilor, relaţia dintre ei „sub vremuri vitrege“, cu un accent aparte pe câteva aspecte legate de evoluţia literară şi existenţa lui I. Negoiţescu, cronicarul Cornel Regman şi Radu Stanca în ipostaza sa de poet baladesc şi de epistolier – acest din urmă aspect, dezvoltat în marginea volumului Opere/ Scrisori către Doti, remarcabila ediţie îngrijită de Ion Vartic (Ed. Muzeul Literaturii Române, 2016). Epilogul, unul subiectiv, aşa cum îl circumscrie criticul însuşi, se constituie într-o evocare a unui moment aniversar al grupării echinoxiste (dată de apariţia volumului Echinox 50, din 2018), analizând conţinutul acestuia şi reflectând asupra unor semnificaţii privind evoluţia grupării, rolul avut şi deopotrivă relaţia aparte stabilită cu moştenirea Cercului Literar sibian – sens în care, în final, criticul evocă o întâlnire cu cerchiştii din 1973 („un moment catalizator pentru gruparea echinoxistă“) şi aminteşte de „o comparaţie generoasă ulterioară“ făcută de I. Negoiţescu ce merită reţinută: „Asemănarea dintre cei de la Echinox şi cei de la Cercul Literar vine din faptul că, ajutaţi de a se grupa prin însăşi natura vieţii culturale mai unitare într-un centru provincial, şi unii şi alţii au izbutit totuşi să depăşească orice formă de provincialism“.