IULIAN BOLDEA, CRONICA UNOR DESTINE OBIŞNUITE

Poet al sensibilităţii metafizice (Şamanul Albastru, Ochiul alb al reginei, Iisus cu o mie de braţe, Portret de femeie, Dansul cu moartea), Varujan Vosganian este şi un prozator de succes, prin volumele de nuvele (Statuia Comandorului şi Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri) şi, mai ales, prin romanul Cartea şoaptelor. Poezia lui Varujan Vosganian sugerează sensuri şi sonuri majore ale existenţei, fixând stări-limită (moartea, disperarea, destinul, ipostazele jertfei etc.) sau paradoxuri ale vieţuirii, în metafore obsedante (lut, pâine, tăcere, vin). O figură simbolică privilegiată este oglinda, loc al comuniunii văzutului şi nevăzutului, iradiind sensurile unei reprezentări iluzorii, după cum sugestivă este metafora ochiului, ce conduce la o reprezentare interiorizată a realului. Cartea şoaptelor este „ieşită din comun, nici numai memorialistică, nici numai ficţiune, cu cîte ceva din amândouă“ (Nicolae Manolescu). Autorul însuşi sugerează caracterul depoziţional, dimensiunea neconcluzivă, forţa de sugestie şi refuzul sancţiunii morale („Romanul este o carte unde nimic nu este spus până la capăt. Romanul nu pune concluziile. Concluziile omoară arta. Romanul este doar un martor, o mărturisire. Sentinţa o dă cititorul, el este judecătorul.“) În pasta densă a epicului, elementul documentar se împleteşte cu evocarea, într-o scriitură vibrantă, impregnată de lirism şi de simţ tragic, romanul lui Varujan Vosganian fiind articulat prin îmbinarea mai multor registre narative (carte de memorii, roman istoric, povestire în ramă, roman de familie, roman-cronică etc.). La întretăierea dramei colective cu cea individuală se configurează traseul identitar al unui popor greu încercat, dimensiunea subiectivă fiind, la rândul ei, deplin asumată, prin proiecţie a istoriei în vibraţie himerică, în legendă, dar şi în spaţiul tutelar al memoriei, unde traumele istoriei se preschimbă în şoaptă („În copilărie am trăit într-o lume a şoaptelor. Ele se rosteau cu băgare de seamă. Abia mai târziu am aflat că şoapta are şi alte înţelesuri, cum ar fi tandreţea sau rugăciunea“). Trecutul este, astfel, povară şi jertfă, reculegere şi extaz cathartic, iar salvarea memoriei colective reprezintă expresia identităţii unei etnii greu încercate. Pe de altă parte, tectonica epicului e întreţinută prin procedee diverse (descrierea, observaţia tipurilor umane, excursul anamnetic, tehnica digresiunii, glisarea de la un moment cronologic distinct la altul), tensiunea cărţii rezultând din forţa detaliului revelator, din evocarea pregnantă, dar şi din descrieri minuţioase, cu rezonanţă afectivă. Lipsită de stridenţe de viziune, construcţie sau stil, Cartea şoaptelor este o carte-martor, un testimoniu poematic, atroce şi obiectiv, un pomelnic purificator, cu înţelesuri pregnante şi dramatice.

Povestiri despre oameni obişnuiţi (Polirom, 2022) cuprinde opt naraţiuni despre trăiri intense, despre suferinţe, despre confruntarea dintre viaţă şi vis, ca peceţi ale identităţii fiinţei, într-o lume amăgitoare, alienantă şi iluzorie. În aceste povestiri (Crucea Sudului, Ia-mă nene!, Cireşica, Martiriul lui Sebastian, Unchiul Turi, Demascarea, Tanti, Vâscul) se regăsesc sentimente şi teme diverse, de la fuga de sine şi de ceilalţi, la iluziile bovarismului, de la starea de aşteptare la nevoia de libertate, sau la reinterpretarea mitului într-o lume a aparenţelor profane. Mecanica narativităţii e alcătuită aici din dileme, interogaţii şi crize, cu teme diverse, de la maladiv la iubire, thanatos sau purificarea prin artă, într-o frazare când muzicală, când sincopată sau obiectivă, prin care lumea e percepută acut, în notaţii dense sau rescrieri melancolice ale miturilor. Personajele (Costi, Svetlana, Tania din Crucea Sudului, Celestin Lepădatu şi Pintea Gheorghe din Ia-mă nene!, Sebastian din Martiriul lui Sebastian, Vladimir şi Evelina din Unchiul Turi, Oni şi Nicoleta din Demascarea, Narcisa şi Relu din Tanti sau Matei-Anghel şi Margareta din Vâscul) au substanţă şi verosimilitate, sunt memorabile şi plastic desenate, încadrându-se cu naturaleţe în rama naraţiunii. Desigur, există în aceste povestiri o incontestabilă atracţie a cotidianului, redată într-un flux narativ în care temporalitatea, istoria, realul converg, într-un dialog al trecutului cu prezentul, temele privilegiate ale naraţiunilor fiind căutarea şi aşteptarea, într-un fel de flux şi reflux al epicii prin care sunt înregistrate dilemele, aporiile, traumele şi alienările lumii în care trăim, o lume în care „oameni obişnuiţi“ se străduiesc să îşi găsească locul şi rostul, să se definească pe sine în ceea ce au ei autentic şi esenţial. Nu lipsesc, din aceste texte neobişnuite despre oameni obişnuiţi, accentele distopice (Martiriul lui Sebastian), dar nici unele exerciţii ale picarescului şi umorului absurd (Demascarea) prin care solitudinea, iluzia şi deziluzia sunt tratate când în peniţă gravă, când în cheie fantezist-ludică sau ironică. Imersiunea în trecut, în Cireşica şi Unchiul Turi, e însoţită de o stare de nostalgie impregnată de lirism; tăcerea, rafinamentul inventarierii unei lumi apuse, atmosfera decrepită imprimă textului epic o teatralitate agonică. Un rol important revine dialogurilor (dintre Pintenogu şi cumătrul de la Dealul Negru, dintre Simion şi negustorul din Piaţa Galaţi etc.). În fapt, dialogurile dinamizează fluxul naraţiunii, accentuând afectivitatea şi empatia cu care scriitorul îşi tratează eroii, într-o dinamică a autenticităţii narative prin lentila căreia se străvede timbrul etic al fiinţei: „Ţine minte, flăcăule, e bine să ai ceva care e numai al tău, să nu fii dator la nimeni, numai aşa când baţi la uşă ţi se deschide, că ştie omul că nu eşti milog. Şi când nu-ţi convine, pleci. Da’ să nu trânteşti uşa, că nu se ştie când mai trebuie să baţi la ea“. Memorabile sunt, în aceste povestiri, portretele feminine, redate în moduri şi tuşe diverse. Aşa este Svetlana, al cărei chip „alcătuit din culori limpezi“ stă sub pecetea misterului, Mela, mistuită de spectrul absenţei, Evelina, fragilizată de candoare şi sensibilitate, Tanti, cea care „ar fi putut fi frumoasă“ sau Livia, femeia energică, având „coadă de cal prinsă cu şiret de bocanc“. Varujan Vosganian expune în textura naraţiunilor un spectru larg al trăirilor erosului, cu imagini tandru inefabile ale intimităţii, precum în cazul iubirii dintre Vladimir şi Evelina; aici, memoria favorizează restaurarea trecutului şi a clipelor de graţie erotică, într-un fel de sistem de vase comunicante ale confesiunii: „Pe măsură ce Evelina renunţa la partea ei, amintirile treceau pe umerii lui. S-a imaginat împreună cu Evelina în împrejurări festive, banale sau intime. Erau împreună în închipuirea lui şi, uneori, în născocirile lui. Cu toate astea, se simţea foarte singur, ca şi cum ea ar fi fost absentă la cele din jur. […] O privea dormind şi în acelaşi timp o vedea alergând, dansând, bucurându-se, îmbrăţişându-l sau frângându-şi mâinile. Fiecărei ipostaze îi corespundeau evenimente din vieţile lor marcate de câte o bornă albă. Şi-o imagina, dar, în acelaşi timp, îşi dădea seama că trupul acela nu mai era al ei.“ Ideală, fraternă, tainică, protectoare sau sacrificială, iubirea împrumută feţele protagoniştilor care trăiesc intens, se risipesc în gesturi mărunte şi în amăgiri de o clipă, într-o scenografie tandră a apropierii, atingerilor şi a aşteptării încordate, din care nu este absentă nici resemnarea sau multiplicarea în labirintul sufletului celuilalt. Desenul ritualului erotic se întâlneşte aici, în filigranul amintirii, cu fantasmele însingurării sau ale unei melancolii difuze, în timp ce trecutul însuşi pare să fie un coridor de oglinzi ritualice şi iluzorii. Povestiri despre oameni obişnuiţi este o carte despre tăcere şi aşteptare, despre destin şi libertate, despre închidere şi deschidere a fiinţei, cu întâmplări, figuri şi gesturi desprinse dintr-o memorabilă cronică a unor destine care îşi caută fără încetare propriul sens şi propria identitate.