IOAN-AUREL POP, NAŢIONAL ŞI UNIVERSAL ÎN POEZIA ROMÂNEASCĂ

Despre cultura română s-a spus adesea – şi am spus-o mai mult noi, românii – că a fost şi este o „cultură minoră“. „Minoratul“ acesta s-ar fi datorat mai ales limbii române, una de circulaţie prea restrânsă, dar şi conţinutului insignifiant sau imitativ al creaţiilor noastre. La o analiză mai atentă, se vede că lucrurile nu stau tocmai aşa.

În scurta viaţă pământească a lui Mihai Eminescu, se vede cum creaţia sa a căpătat mereu dimensiuni de tot mai mare profunzime. De la poezii precum „La moartea lui Aron Pumnul“ şi „Fiind băiet păduri cutreieram“ până la „Scrisori“ şi „Luceafărul“, versul s-a mlădiat continuu, tinzând spre perfecţiune. Şi, totuşi, anumite constante au rămas prezente, încât poezia sa din orice perioadă a vieţii are o impresionantă continuitate. Sentimentul local/ naţional şi cel de dragoste, specifice oricărui avânt romantic, se împletesc cu deschiderile spre universal. Bucovina este un loc precis, un colţ de ţară, dar Aron Pumnul este un luceafăr stins, iar „băietul“ cutrierător de păduri, se culca lângă un anumit izvor, privind la luna care răsărea pentru lumea largă. „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie“ – poezie scrisă la 26 de ani – musteşte de patriotism specific tuturor creatorilor de-atunci, mai ales celor din Europa Centrală şi de Sud-Est. Poetul elogiază „ţara mea de dor“, dar accede până spre „îngerul iubirii“, spre „altarul Vestei“ (zeiţă romană) şi spre „Marte-n glorii“ (zeu roman). Astfel, naţionalul se împleteşte cu generalul mitologic roman şi creştin deopotrivă. În „Epigonii“ (1870), laudele aduse înaintaşilor români, de la Andrei Mureşanu la Vasile Alecsandri – unii rămaşi în timp aproape anonimi – alternează cu digresiuni din literatura universală: Ion Heliade Rădulescu zidea „delta biblicelor sfinte“, Grigore Alexandrescu este comparat cu Byron, Andrei Mureşanu „cheamă piatra să învie ca şi miticul poet“ (Orfeu, din mitologia greacă). Dezinvoltura mişcării deopotrivă în mediul naţional şi în cel universal se vede din asocierea lui Anton Pann cu Pepelea şi a lui Grigore Alexandrescu cu Byron. În „Scrisoarea a III-a“, trecutul medieval al Ţării Româneşti este majestuos prezentat, iar domnul, deşi „simplu, după vorbă, după port“, are ţinută suverană, regească şi împărătească, atunci când se confruntă cu acela care se voia stăpânul lumii. Feciorul de domn, scriindu-i carte „dragei sale“, se poartă ca un ţăran isteţ. El scrie „de din vale de Rovine“, vestind astfel, indirect, victoria oştii creştine. Valea mândrei stă faţă în faţă cu înălţimea coifului specific oştirii. Trecerea de la versul cult la cel popular este încă o mărturie a acestei alternanţe specifice. „Sara pe deal“ aduce pământul în cer şi cerul spre pământ: pe deal, sună buciumul, printre stelele care „scapără“; luna se îngemănează cu ochii mari ai iubitei; casele sunt ridicate în lună; valea îi urmează dealului. În „Luceafărul“, localul alternează cu universalul, iar spaţiul teluric se împleteşte cu cel cosmic. Începutul poeziei este ca de basm românesc, iar fata de împărat este ca „Fecioara între sfinţi şi luna între stele“. Luceafărul pare la început un flăcău dintr-un sat, un tânăr căruia „îi cade dragă“ o fată, însă se vede curând că el este, în fapt, fiul Cerului şi al Mării. Până la urmă, Luceafărul, devenit universalul Hyperion, rămâne „străin la vorbă şi la port“, rămâne un zeu „nemuritor şi rece“, pe când Cătălin, „viclean copil de casă“, „îndrăzneţ cu ochii“, este pământean, uman, întruchipat din lumea noastră. Alternanţa dintre pământ şi cer se împleteşte cu succesiunea deal-vale, pe care avea să o teoretizeze mai târziu Lucian Blaga, în „Trilogia culturii“ („Spaţiul mioritic“). Eminescu a ridicat la cel mai înalt nivel poetic această eternă vălurire. Ea vine din trecut şi trece prin Eminescu spre prezent.

Astfel, Ion Heliade Rădulescu, în „Zburătorul“, vorbeşte despre „noaptea-naltă“ care „coprinde lumea“, după ce stelele începuseră a luci deasupra focurilor din sat. Un plan este în ceruri, iar celălalt este pe pământ, într-o prezentare de pastel autentic, primul din literatura română. Succesiunea aceasta cer-pământ şi deal-vale continuă apoi prin Alecsandri, Macedonski, Coşbuc şi prin Blaga însuşi. La acesta din urmă, „ţara şi-a-ntins hotarele toate până la cer“, iar razele de lună bat din înalt în geamurile terestre. Chiar şi la un poet considerat prea vesel, chiar minor, cum a fost George Topârceanu, sunt accente ale acestei tragice alternanţe: „Cobora pe Topolog/ Dintre munţi la vale/ Şi la umbra unui stog/ A căzut pe cale“. Ştefan Octavian Iosif, în versuri de muzicalitate simbolistă, evocă şi el dealul şi valea: „Se tânguiesc/ Tălăngi pe căi/ Şi neguri cresc/ Din negre văi,/ Plutind pe munţi./ La făgădău,/ La Vadul-Rău,/ Sus, la răscruci,/ Vin trei haiduci/ Pe cai mărunţi.// Grăiesc încet./ Un scurt popas – /Şi spre brădet/ Pornesc la pas/ Cei trei călări./ Sus, peste plai,/ Tăcutul crai/ Al nopţii reci/ Umbrind poteci,/ Se-nalţă-n zări“ („Doină“). Negurile plutesc spre munţi venind din negre văi. Sus, la răscruci, ajung haiducii din vale, vegheaţi de „craiul nopţii“, care nu luminează, ci umbreşte, sporind taina nopţii, cum avea să spună Lucian Blaga. Muzicalitatea versului „Doinei“ aminteşte de „Chanson d’automne“ a lui Paul Verlaine (1844-1896), marele poet simbolist francez, parţial contemporan cu Şt. O. Iosif (1875-1913).

Împletirea dintre local/ naţional şi universal, care îmbracă adesea haina unei succesiuni dintre spaţiul teluric şi spaţiul cosmic, aduce mereu în ţesătura mesajului poetic sentimente umane şi elemente de natură surprinzătoare, generale, dar specifice locului românesc. Pentru mulţi dintre noi, propoziţia „Codru-i frate cu românul“ este un simplu proverb sau chiar o zicere fără prea mult sens. Pădurea, însă, străbate ca element literar întreaga creaţie românească. Eminescu încă mai cutreiera păduri când era „băiet“, iar la maturitate regreta copilăria asociată cu pădurea: „Unde eşti copilărie cu pădurea ta cu tot?“. „Povestea codrului“, „Freamăt de codru“, „Lacul“: „Lacul codrilor albastru“, „Revedere“, „Codrule, codruţule“, „Călin (file de poveste)“: „De treci codri de aramă“ sunt doar câteva titluri de poezii eminesciene care exprimă sensul pădurii (al codrului) în mentalitatea românească. George Coşbuc, în ambianţa copilăriei, este atras tot de pădure: „Cum aş merge de cu drag/ În pădurea cea de fag“. Octavian Goga, când face descrierea ţării, începe cu acelaşi codru: „La noi sunt codri verzi de brad“. Lucian Blaga evocă „păduri ce ar putea să fie şi niciodată nu vor fi“. Cu timpul, s-a dovedit că poetul a avut dreptate fără să vrea şi nu la modul metaforic: unele păduri nu vor mai fi niciodată.

Anumiţi scriitori ne spun că pădurea este fiinţa noastră, alţii că este esenţa noastră, iar savanţii au demonstrat că ne-am salvat ca popor prin pădure. Pădurea reuneşte cerul cu pământul, localul/ naţionalul cu universalul. Rădăcina bradului ori a salcâmului este în pământ şi aparţine pământului, dar coroana este a cerului ţine de aspiraţia spre înalt. Geografii şi istoricii au dat dreptate acestei viziuni literare echilibrate, acestei intuiţii poetice privind elementele spaţiului românesc. În urmă cu două secole, cam 70-80% din teritoriul românesc era acoperit cu păduri. Iar pământul românilor era format, în proporţii aproape egale, din câmpii, dealuri (podişuri), munţi. Pădurile au rămas azi – câte au mai rămas – mai mult la munte, dar, de exemplu, Câmpia Română era plină de codri şi de dumbrăvi până spre secolul al XIX-lea. Faimoşii Codrii ai Vlăsiei erau o mărturie în acest sens. La fel stătuseră lucrurile şi în Câmpia/ Podişul Moldovei şi chiar în Câmpia Tisei/ Vestică. Istoricii au demonstrat în mare măsură că locul de formare şi locul de conservare ale poporului român au fost regiunile împădurite, mai ales în zonele de munte şi colinare. Dar şi câmpiile, acolo unde erau acoperite cu păduri dese, au îndeplinit acelaşi rol. Marele istoric Constantin C. Giurescu, în lucrarea „Istoria pădurii româneşti“ arată cum şi de ce s-au adăpostit strămoşii românilor şi apoi românii în păduri şi cum şi-au putut păstra fiinţa acolo. De regulă, migratorii – trecători cu scop de jaf şi pradă prin acest teritoriu – se fereau de păduri, fiindcă nu le cunoşteau tainele, nu se puteau apăra acolo, puteau să cadă uşor în capcane. Şesurile, locurile deschise, curăturile erau mult mai uşor de jefuit. Pe de altă parte, locuitorii sedentari ai acestor zone deschise nu aveau, de regulă, decât bordeie, pe care le părăseau uşor când venea zvonul de invazie. Pădurea, însă, cu resursele sale bogate, le oferea nu numai adăpost sigur, ci şi un mod de viaţă. Mai târziu, când „turcul s-a obrăznicit“ şi când stăpânii locali au devenit tot mai nesătui, pădurea a ajuns să fie şi adăpost pentru cei care nu-şi puteau plăti birul ori îndeplini celelalte obligaţii şi chiar loc de refugiu pentru haiduci. Pădurea a fost mereu sursă de hrană pentru om şi animale. Lemnul pădurii a fost necesar construcţiilor, obiectelor casnice, uneltelor, cioplirii operelor de artă, făuririi instrumentelor muzicale. Mai târziu, începând cu Epoca Modernă, lemnul a servit industriei de specialitate. Numai mobila făcută din lemn românesc şi în România ajunsese vestită în lume. Din toate aceste motive, „codru-i frate cu românul“. Odată cu trecerea la lumea trepidantă de azi, la prelucrarea unor metale noi, la materialele plastice, mulţi dintre noi au uitat de lemn şi de pădure. Dar nu au uitat alţii. Azi, după ce coastele dealurilor şi munţilor s-au golit, nici nu mai ştim să deosebim un fag de un stejar. Am tăiat noi, românii, pădurile fără nicio noimă, dar, de-a lungul istoriei şi mai ales în deceniile recente, le-au tăiat alţii, veniţi ca „prieteni“ şi „aliaţi“. Aceştia, după sistematice jafuri practicate în trecut (fără nicio oprelişte) şi azi (după reguli precise), ne dau lecţii de civilizaţie şi de europenism.

Altminteri, spaţiul local şi cel universal, pământul, cerul, teluricul şi cosmicul, pădurea ca element de legătură, ca tărâm de basm, ca simbol al binelui şi prosperităţii, al perenităţii i-au preocupat şi fascinat mereu pe poeţi. Creatorii români nu au fost complexaţi niciodată de marile culturi, ci s-au simţit mereu în largul lor, de la clasicii greci şi romani până la marii reprezentanţi ai curentelor culturale contemporane lor din Occident. Au exprimat mereu în acest cadru general specificul patriei lor şi, prin aceasta, cei mai buni dintre ei au avut acces la marea creaţie, valabilă oriunde şi oricând. A existat şi există handicapul limbii, pentru că nu este totuna şi fii un pare poet de limbă engleză sau unul de limbă română. Dar acest fapt este în acelaşi timp un dezavantaj şi o binecuvântare, fiindcă patria noastră este limba română (Nichita Stănescu). Astăzi, fiind Ziua Culturii Naţionale este şi sărbătoarea limbii în care se exprimă această cultură, este sărbătoarea poeziei ca formă superioară de întruchipare a limbii şi a poeţilor, demiurgii cuvântului. Le aducem tuturor omagiul nostru şi, cu precădere, celui care a aşezat la nivelul cel mai înalt versul, lui Mihai Eminescu.

(Comunicare ţinută în Aula Magna a Academiei Române de Ziua Culturii Naţionale, 2023)