ZALÁN TIBOR, „PE BUNĂ DREPTATE“. ION MUREŞAN

„Pe poetul Ion Mureşan nu l-am întâlnit niciodată şi şansa de a-l întâlni vreodată este relativ redusă. Cu toate acestea, presupun că ne ştim de mult, pentru că amândoi cunoaştem o lume pe care o cunosc doar câţiva, amândoi locuim în acel univers interior, care aparţine unui număr redus de oameni şi în care nu poţi locui. Urâm lumea, pe bună dreptate, care la rândul ei ne urăşte pe noi la fel, fireşte, pe bună dreptate. Nu ştiam nimic despre el sau despre viaţa lui când am început traducerea la propunerea şi cu ajutorul lui Farkas Jenø. Citind poemele sale, a trebuit să presupun că şi el s-a scufundat în isme, pentru ca mai târziu să se îndepărteze de ele, cu un oarecare dezgust – întrucât el şi-a găsit forma apologetică de existenţă în instituirea sistemelor sale de reguli şi aşteptări: şi nu-i place, pentru că nu-i poate plăcea, dacă oamenii vor să-i limiteze arta sau forma lui de existenţă cotidiană, în cadrul unor reguli şi aşteptări fixe. Un alt lucru pe care doar îl bănuiam, dar care mi-a fost confirmat într-o convorbire telefonică, este că Ion Mureşan nu-şi lasă viaţa în seama medicilor şi a vitaminelor, aventurile sale intelectuale constituie o aventură de viaţă puternic trăită, periculoasă până la autodistrugere (sau dincolo de ea). La telefon, un prieten din Transilvania îmi spune: „Am auzit că îl traduci pe cel mai mare alcoolic din România. Omul a ajuns pe mâini bune!“. De unde am tras concluzia că prietenul mă considera cel mai mare scriitor alcoolic din Ungaria. Ei bine, se prea poate. La fel cum este posibil ca Mureşan să fie la fel în ţara lui. Dar, în privinţa poeţilor şi a artiştilor nu există alcoolism şi abstinenţă, ci doar autenticitate şi lipsă de validitate. Metafora cârciumii a poetului român nu poate fi neapărat legată de cârciumile care există în realitate, aşa cum nici cârciumile din realitate nu devin nicicând metafore puternice, ci doar prin şi în mâinile celor unşi, care pot zbura deasupra cârciumelor precum scripcarii cu zâmbet incert ai lui Chagall. La fel ca în poezie, probabil ca şi în viaţă, acest personaj nu cunoaşte alte reguli, alte legi decât ale sale. El e în stare să facă acest lucru pentru că îşi cunoaşte meseria la perfecţie şi cultivă libertatea nu cu gura, ci printr-o viaţă îndreptată, probabil, înspre un drum al distrugerii.

Este o bucurie şi o responsabilitate pentru mine să traduc poemele lui, căci îmi dă iluzia uneia dintre marile întâlniri din viaţa mea – (pentru că) nu sunt singurul care e bântuit de nelinişti, nu sunt singurul care se simte pierdut, nu sunt singurul care se confruntă zilnic cu moartea şi distrugerea, nu sunt singurul care simte că dragostea este imposibilă şi că lumea, pe care oamenii normali o numesc societate sau, în sens mai larg, „lumea noastră“, nu este viabilă. Îmi face plăcere când cineva nu numai că ştie meserie, dar şi existenţa lui, adică viaţa lui, afirmată în mod neromanţat, îşi are acoperirea în moarte. Acest om, care este prietenul meu, fratele meu, ruda mea, cunoştinţa mea, probabil, are o viaţă chinuită. El nu ştie acest lucru, este suficient să ştiu eu. Poate şi din această cauză nu insist să-l întâlnesc. Ştiu tot ce trebuie şi ce pot să ştiu despre el. Şi nu vreau să ştiu nimic din ceea ce nu mă priveşte. El este un mare poet, iar greutatea sufletului său este uriaşă. Această cantitate, de la un om la altul, este suficientă ca să fie mult prea mult, aproape insuporabil.“

Traducere de Farkas Jenő.

(Zalán Tibor este poet şi trăieşte la Budapesta. Text apărut în revista KORTÁRS, nr. 6/2022, ca introducere la un grupaj de poeme ale lui Ion Mureşan şi ca avanpremieră la un volum în curs de apariţie, în traducerea lui Zalán Tibor şi Farkas Jenő.)