Ion Bogdan Lefter

Fenomen/ postmodernitate în plină desfăşurare

1. Inspiraţiunea, talentul, genialitatea nu pot fi anticipate: se pogoară cînd vor ele asupra artiştilor astfel „dăruiţi“. Relaţiile personale, afinităţile, prieteniile îşi au şi ele dozele lor deloc mici de imprevizibil: depind de multe ori de hazardul biografic, de intersectările întîmplătoare ale traseelor personale, de iniţiativele spontane, fără de care nu s-ar fi produs niciodată întîlniri considerate ulterior „predestinate“. Împrejurările în care-şi trăiesc oamenii vieţile, în localităţile lor natale sau pe unde-i mai plimbă soarta, în ţară, în lumea largă, le pot stimula sau descuraja elanurile creative: cine ştie cîte genii potenţiale se pierd înainte de-a se manifesta, fără ca respectivii să-şi dea seama că sînt „dăruiţi“ sau, dacă-şi simt „talentul“, fără să mai apuce să şi-l „cultive“, încît rămîne „neîmplinit“, iar respectivii – anonimi?!

Însă naraţiunea de ansamblu se constituie implacabil: ea nu depinde de întîmplări, de situaţiile particulare, de conjuncturi, ci de evoluţia structurilor mari ale istoriei culturale, de ciclicitatea amplă a fenomenelor ei constitutive. Chiar dacă n-ar fi contribuit Cutare ori Cutare autori reformatori, romantismul emergent ar fi luat oricum locul clasicismului în curs de extincţie. Putem recurge şi la celelalte exemple de succesiuni de mari curente. Scenariu ilustrat şi de tranziţia de la modernism la postmodernism: uzura celui dintîi, ajuns în faza oboselii finale, repetitive, a „impus“ o „post“-reacţie energică.

În asemenea etape istorice, micile insurgenţe individuale sau de grupuri mici se integrează aproape de la sine în „fronturile“ care vor lansa „revoluţiile“ trecerilor de la curentele vechi la cele noi. Şi cum impulsurile exploratorii îi caracterizează mai degrabă pe autorii juni, ei îşi descoperă rapid „congeneritatea“ şi se impun ca „valuri“ compacte.

Sigur că, în viaţa concretă, au contat, şi-n cazul generaţiei noastre, întîmplările norocoase, întîlnirile coagulante, oamenii şi situaţiile care au stimulat radicalismele novatoare: de pildă, cenaclurile şi revistele studenţeşti din jurul anului 1980 şi din deceniul al 9-lea; sau criticii-profesori care-au susţinut emanciparea învăţăceilor; n-a stricat nici coincidenţa lansării cvasi-simultane la apă a unui număr important de tineri poeţi, prozatori, dramaturgi, critici şi eseişti foarte talentaţi. Am avut de înfruntat şi împrejurări mai puţin prietenoase: vremurile grele, de ultim deceniu al regimului comunist, cu condiţii de viaţă intelectuală mult asprite faţă de cele din intervalul 1965-1980; „marginalitatea“ socială şi barierele puse în calea afirmării publice a noilor autori; şi alte ostilităţi administrative şi chiar şi colegiale, căci nu ne-au susţinut chiar toţi scriitorii mai seniori decît noi, unora dintre ei necăzîndu-le bine ivirea pe lume a unor competitori juniori. Una peste alta, cu bune şi mai puţin bune, cu momente de intense turbulenţe şi cu perioade mai line, de construcţie mai calmă, lucrurile s-au aşezat cum le era „predestinat“.

De-aici încolo – nume, situaţii, analize ale unei mari schimbări de „paradigmă“ literar-culturală. În ce mă priveşte, am scris despre fenomen multe sute de pagini reunite în cîteva cărţi. Şi, cum perspectivele noastre critice sînt inevitabil orientate dinspre prezent spre trecut, ancorate în actualitatea „vie“, cu-atît mai mult dacă am mai şi participat la modelarea ei, am anunţat la un moment dat o viitoare Istorie postmodernă a literaturii române marcată de respectiva viziune de epocă (chiar în Apostrof, nr. 1/2021).

2. Scriitor „al unei generaţii anume“ nu cred că poţi fi de la-nceput. Primele versuri, primele proze, primele notaţii ale primilor ani de autorlîc n-au cum să evite căutările şovăitoare, mimetismele, „revelaţiile“ de doi bani. Urmează lecturile bulimice, acumulările galopante, progresele „în salturi“, apoi vin şi întîlnirile cu ceilalţi juni exploratori, profesionalizarea şi, pentru cei care se formează în perioadele de tranziţie, cu potenţial „revoluţionar“, se coc şi condiţiile favorabile unei noi articulări de epocă.

În cazul meu: licean către mijlocul anilor 1970, descoperitor al literaturii contemporane şi-al presei culturale; student anglo-americanist şi poet aspirant, participant, cam prin 1978-1979, la micul Cenaclu Prospero al Secţiei de Engleză de la Facultatea de Limbi străine a Universităţii din Bucureşti; joncţiune, prin fe-martie 1979, cu colegele şi colegii de la Română şi de pe la alte departamente la Cenaclul de Luni al Centrului Universitar al Capitalei; profesionalizare critică paralelă cu lansarea fenomenului generaţionist; întîlniri şi cu omoloagele şi omologii de peste tot din ţară; ieşiri către „lumina tiparului“ şi asumare coerentă a meseriei; cu toate cele de pe parcurs. Materie pentru… memorialistică!

3. Scenariul despre care am vorbit e mereu acelaşi: primii combatanţi se reunesc într-un „front“ insurgent, deocamdată nici foarte larg, dar nici atît de rarefiat încît să nu-i fie vizibile contururile supraindividuale, după care se-alătură treptat consonanţii de peste tot şi fenomenul capătă amploare de curent literar (şi la fel şi-n celelalte branşe artistice). În cercuri concentrice, de la „miezul“ care-i reuneşte pe cei mai importanţi scriitori colegi de generaţie, pînă spre periferiile „mişcării“, s-au adunat în timp trupe numeroase. Într-o estimare improvizată, „din ochi“, aş aprecia că o istorie îndeajuns de exigentă a literaturii române postmoderne de pînă acum se cuvine să includă între 100 şi 200 de nume meritorii, poate şi mai multe.

4. Poeţi foarte buni avem, nu puţini. Şi prozatori. Şi critici şi eseişti. Dramaturgi – doar cîţiva, deficit tradiţional la noi.

5. Nu există literatură fără ierarhie, fără extensie de cîmp structurat, şi ierarhizarea nu e posibilă fără analiză şi evaluare, deci fără critică. Seriile exegetice active în ultimele decenii au acordat şi continuă să acorde mare atenţie primului nostru „val“ postmodern, doar cea mai recentă manifestînd o oarecare ostilitate, preocupată fiind mai ales de producţia colegilor de vîrstă. Însă ar trebui să facem un pic de „cartografie“ prealabilă: cum arată – de fapt – „harta“ cuprinzătoare a generaţiei noastre? N-aş reduce-o la etapa de pionierat a anilor 1980. Am şi susţinut mai tîrziu, în anii 1990 şi 2000, că fenomenul se tot prelungeşte. Cu studenţii, masteranzii şi doctoranzii noştri din seriile de pînă azi am discutat adeseori despre omogenitatea viziunii noastre asupra lumii şi-a literaturii. Postmodernitatea e în plină desfăşurare. „Mişcarea“ pe care am inaugurat-o – aşijderea. În condiţiile date, aş zice că, în ciuda provizoratului situaţiei, critica şi-a făcut datoria: a întîmpinat fenomenul, l-a descris minuţios, elaborînd între timp şi instrumentele conceptuale necesare, şi l-a integrat în macro-scenariul de evoluţie istorică a domeniului: modernism-proletcultism-neomodernism-postmodernism.

6. Dicţionarele, istoriile literare, alte panorame publicate în ultimele decenii sînt doldora de postmoderni. Nu puţini sînt selectaţi în manualele de Română folosite în şcoli. Întregul fenomen e studiat în universităţi. I-au fost consacrate numeroase cărţi de sinteză, teze de doctorat, studii diverse, iar articole, anchete, evocări – puzderie. Despre unii dintre colegii noştri de generaţie s-au scris deja monografii. Există o colecţie editorială de „Opere poetice“ ale celor mai valoroşi reprezentanţi ai genului. Toate – elemente de „canonizare“. E-adevărat că, pe piaţa culturală mult-diversificată după prăbuşirea regimului comunist, cei mai valoroşi postmoderni n-au mai ajuns la notorietatea predecesorilor neo-, care beneficiaseră pînă în 1989 de atenţia concentrată a publicului intelectual nesolicitat pe-atunci de oferte televizuale (exista doar postul de stat, propagandistic), internetistice (nu apăruseră computere personale şi reţeaua globală era doar o utopie science fiction), de alte mărfuri „de consum“. Subiect distinct, de discutat cu instrumentele sociologiei culturii.