Dumitru Păcuraru

1. Piedici? Fără îndoială au fost numeroase piedici, dar tocmai piedicile i-au forţat pe optzecişti să-şi conceapă poezia într-o manieră dramatic-ironică.

De anul 1980, ca punct de referinţă pentru ceea ce îndeobşte numim generaţia ’80, ne despart 42-43 de ani. Mulţi? Puţini? În curând, adică peste vreo 10-15 ani, vor începe seriile aniversărilor „Optzecişti la 80 de ani“. Sună promiţător, dar, conform datelor statistice privind speranţa de viaţă în România, pentru o parte dintre optzeciştii de azi, titlurile din reviste vor fi acompaniate, în fundalul fără de fundal, de dangătul clopotelor.

Important, azi, este că generaţia ’80 a reuşit să se menţină în prim-planul vieţii literare atâta amar de vreme. Optzeciştii furioşi de ieri şi-au perpetuat în timp fovismul înnăscut, prin încăpăţânarea şi refuzul de a se integra în sistem. Atât înainte, cât şi după momentul decembrie 1989. Post-modernismul românesc poate fi înţeles ca o presimţire a unui post-comunism sui generis ce va să vie. Şi chiar a venit.

Nu ştiu dacă încă de la început a existat o „conştienţă de sine“ sau o „conştiinţă de castă“ cum că toţi cei ce se întâlneau la un cenaclu studenţesc, la o cafenea sau aiurea aparţineau generaţiei care urma să vină în urma deja consacratei generaţii ’60.

„Generaţia votcii“, cum o numea Romul Munteanu, cred că doar în particular, a facilitat intrarea în arenă a generaţiei ’80 tocmai pentru că, pentru marile spirite ale anilor post-proletcultişti, votca devenise icoana la care se închinau de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa.

2. Condiţiile vitrege în care am debutat majoritatea membrilor generaţiei ’80 ne-au cam dat peste cap biografia. Dacă dictatura i-a supus pe optzecişti la o adevărată „modificare genetică“, tot dictatura le-a oferit o reţetă literară ideală: Scriu cum vreau!

Fără „referatele“ lui Nicolae Manolescu şi Ion Gheorghe, fără recomadările personale ale unor colegi din generaţia ’60, precum Petre Stoica, cu toate că am fost inclus de două ori în programul editorial al Editurii Dacia, şi, la un moment dat, am avut o promisiune fermă din partea Editurii Cartea Românească, am debutat la Litera. În 1988. Ar trebui, de asemenea, să le mulţumesc lui D.R. Popescu şi lui Aurel Rău pentru premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, destul de consistent ca să pot înfiinţa, în ianuarie 1990, publicaţia Solstiţiu, săptămânal transformat apoi în cotidianul Informaţia Zilei.

Am debutat târziu, la 33 de ani, cu a patra carte pregătită pentru tipar. Sunt convins că majoritatea colegilor de generaţie nu au reuşit să debuteze cu prima carte scrisă sau predată unei edituri. Cu atât mai straniu părea verdictul unor critici care suna promiţător tocmai pentru că respectivii critici ştiau ce rezerve are autorul „ce se va acredita total doar prin proba cărţilor sale viitoare“. Dau chiar exemplul meu: „Lirism auster, situat între două lumi ale poeziei de azi şi de mâine, ştafetă a cuvintelor ce se validează ca efecte de surpriză, poezia lui Dumitru Păcuraru reprezintă un remarcabil test de artă ce se va acredita total doar prin proba cărţilor sale viitoare. Oricum, intrarea în arena literară este fericită“, scria Romul Munteanu („Aş putea fi cîndva poetul…“, Flacăra, nr. 6, ianuarie 1989). Asta a fost.

3. „Fenomenul“, cum bine spuneţi, nu poate fi desprins de grupul de la Bucureşti. Nu-mi aduc aminte ce am citit la Cenaclul de Luni. Oricum, Nicolae Manolescu scria, pe coperta plachetei de debut: „Versurile lui de atunci au produs o impresie puternică“. Ideea este că respectivele versuri nu le-am inclus în nicio carte. Chiar dacă existau grupări mai mari sau mai mici în marile centre culturale, Cluj, Iaşi, Timişoara, abia nucleul din jurul profesorului Nicolae Manolescu a declanşat „conştienţa de sine“ a celor care, biologic, aparţineau generaţiei ce îşi făcea apariţia într-o literatură destul de „domesticită“ de precedentele generaţii ale anilor 1960-1970.

Sunt voci care spun că grupul de la Cenaclul de Luni ar fi confiscat postmodernismul românesc. Greşit. Băieţii din Bucureşti au fost doar mai perseverenţi.

Polemică prin excelenţă, generaţia ’80 de multe ori a fost la un pas de a se contesta pe ea însăşi. Toate începuturile sunt contestabile. În toate cazurile se găseşte un grup care confiscă ideea. La fel ca revoluţia anti-comunistă din 1989.

4. Cred că poetul cel mai poet de la Cenaclul de Luni a fost Traian T. Coşovei. Îmi amintesc de o replică a Marianei Marin în timp ce citea un poem de Nikki Giovanni, din proaspăt apăruta Antologia de poezie americană ( prin 1977-1978), trasă la şapirograf la Editura Universităţii, Facultatea de limbi romanice, sub îngrijirea doamnei Rodica Mihăilă: „Childhood remembrances are always a drag if you’re Black“/ „Amintirile din copilărie sunt întotdeauna o povară dacă eşti Negru“. „Ce mult mi-ar plăcea să fiu o negresă, a spus Madi. Eu sunt o negresă. Noi toţi suntem negri“.

Într-adevăr, la început, toţi eram negri, dar pe urmă, ieşind în faţă, cei mai perseverenţi au prins contur, s-au albit.

În societăţile paupere, aşa cum a fost societatea românească în deceniul afirmării generaţiei ’80, poezia devine regina artelor. Iar pe spinarea ei se poate broda aproape orice teorie. Poezia, spre deosebire de proză, nu se devalorizează dacă nu este publicată la timp.

Pe de altă parte, prozatorul din timpul regimului comunist pur şi simplu nu avea o biografie care să-l pună într-o relaţie de competitivitate cu un, să zicem, Jack Kerouac cu al său roman deschizător de drumuri botezat chiar Pe drum.

Odată cu apariţia generaţiei ’80, poetul, de fapt scriitorul, gândind profund la condiţia lui, nu s-a mai scărpinat în cap, ca un mare gânditor, ci s-a scărpinat în fund, ca un rebel. Pentru că exact acolo îl şi durea de politica, nu doar culturală, a partidului unic.

Indiscutabil, poezia, cea mai facilă, şi futilă, dintre arte, însoţită de o perseverentă încăpăţânare de a reuşi, de a trece peste orice obstacole, a impus optzecismul ca generaţie de sine stătătoare pe scena alunecoasă a literaturii române în anii muribunzi şi sălbatici ai regimului comunist.

5. Generaţia ’80 şi-a luat partea leului din postmodernitatea românească reuşind să-şi ridice autoreferenţialitatea la o dimensiune conceptuală neatinsă de alte arte. Ce rol joacă astăzi critica şi istoria literară în evaluarea generaţiei noastre? Nu ştiu. Şi nu ştiu nici dacă suntem o generaţie corect evaluată. Iar dacă spun că nu ştiu, chiar dacă am o idee, înseamnă că afirm că nu este obiectiv evaluată.

6. Acest lucru demonstrează că postmodernismul nu şi-a încheiat ciclul. Apariţia aşa-ziselor liste canonice nu a fost decât o invitaţie la o nouă ruptură între generaţii. Mă întreb dacă pe listele canonice nu ar fi cazul să fie incluşi scriitori din noua generaţie. Îmi amintesc, nu fără foarte multă plăcere, cu câtă rezervă şi suspiciune a fost primită revista Poesis internaţional pe care am fondat-o pentru a le oferi celor din generaţia următoare o platformă pentru a concura de la egal la egal cu generaţia ’80, deja consacrată, şi care, după anul 2000, părea să fi acumulat toate resursele. Din cauza acestui proiect am devenit, o vreme, persona non grata.

Ceea ce ni se poate reproşa nouă, optzeciştilor, este că ignorăm generaţiile care vin după noi. Poate din cauza modului deficitar în care percepem literatura, ca pe un lot personal, nu ca pe un tot unitar. Eu, personal, după ce am aruncat-o la apă, am abandonat revista Poesis internaţional. De ce? Pentru că aşa sunt optzeciştii.