Sorin Antohi

1. Pentru cei mai mulţi, principala dificultate (obiectivă şi resimţită) a fost cea a intrării în sistemul literar-publicistic-editorial-academic, dominat de instabile alianţe şi reţele fortuite-oportuniste, mai rar strategice, ale celor din generaţiile anterioare. Acestea, cu excepţii individuale remarcabile, uneori cu suferinţe şi adesea făcînd diverse concesii, reuşiseră să se instituţionalizeze, construind o cultură înaltă mutantă, în care diversele curente, foarte eterogene (ca originile, orientările profunde şi capacităţile actorilor socio-culturali), coabitau sub obroc, definind un spaţiu de joc clientelar şi duplicitar, plasat între cenzură (în cel mai rău caz, marginalizare şi represiune) şi libertate supravegheată (în cel mai bun caz, acces în privilighenţie). Pentru puţinii care gîndeau alternativ – (contra)cultural, ideologic, civic, politic –, principala problemă era Sistemul, Partidul-Stat, care se apăra activ de schimbările (potenţial) subversive. Cele două instanţe, sistemul şi Sistemul, erau angajate într-o negociere complexă, în ansamblu şi în cazuri individuale, care în anii 1980 oferea, pe lîngă situaţiile structurale amintite, formule de compromis foarte diverse, grupate retrospectiv sub eticheta de rezistenţa prin cultură. Din fericire pentru fiecare dintre ei şi din nefericire pentru toţi, cei mai mulţi creatori cultural-academici, indiferent de generaţie, au rămas blocaţi în autonomia esteticului (la care eu adaug autonomia academicului). Iniţial, această formulă era politică, oricît de puţin eroică, fiindcă încerca să apere cultura de ingerinţele şi dictatele politico-ideologice. Treptat, sintagma celebră a devenit un alibi pentru apolitism (nu antipolitică). Din toate aceste motive, reflecţia despre politic/ politică s-a născut foarte greu după 1989. La fel de trist, această reflecţie a rămas superficială, anistorică şi preponderent narcisic-exhibiţionistă în următorii 33 de ani (adică o generaţie istorică). Comparaţia cu ţările ex-comuniste ale Europei Centrale e clară.

2. Am apărut ca autor de eseuri încifrate în cadrul aşa-numitului Grup de la Iaşi, reunit în jurul revistelor Dialog şi Opinia studenţească. Eram în nucleul acelor cercuri concentrice informale (în cel mai restrîns erau cîteva spirite afine graţie cărora am putut evolua/ supravieţui intelectual). Mă simţeam cel mai aproape de Dan Petrescu şi Luca Piţu (cifrul nostru era comun, aproape ininteligibil pentru mai toţi ceilalţi), ceea ce nu mă putea ajuta să ajung în mainstream. De altfel, niciunul dintre noi trei nu a putut publica o carte înainte de 1989, o vreme ni s-a retras chiar dreptul de semnătură. În anumite perioade, momente şi iniţiative am avut un rol catalitic, activităţile de grup cereau ca unii să-şi asume roluri practice utile tuturor (redactor, redactor-şef, iniţiator/ organizator de cercuri/ cenacluri, întîlniri publice şi conferinţe etc.). Dar cum eram interesat mai mult de istorie şi societate, de teorii şi metode, am rămas un simplu observator simpatetic al mişcării preponderent literare (mai exact: poetice) numite Generaţia ’80. Era moda noţiunii prudente de generaţie. Nici Generaţia ’60, şi mai diversă, nu doar prin anii naşterii, fiindcă avea un trecut mai complex, nu putea fi analizată „pe bune“, pentru nu a-i livra Sistemului pe radicalii care nu se resemnau la inovaţie (ori redescoperire) estetică.

3. Într-o vreme, listele acestea erau obsedante, generînd (re)sentimente de includere şi excludere. Eu sînt pentru cea mai inclusivă listă, fiindcă aceea arată patul germinativ şi tot arborele generaţiei (cu tot ecosistemul său, de la rădăcini şi muguri la paraziţi, păsări călătoare şi uscături). De acolo trebuie să înceapă şi analiza personalităţilor exponenţiale. Acum, din cîte văd, principiul care s-a decantat în exegeza favorabilă (există mai nou şi o contestaţie anacronică, de regulă politic corectă) evocă exclamaţia festivă a veteranului unei alte mişcări, dintr-un alt trecut: „Ce puţini am fost, ce mulţi am rămas!“.

4. În poezie a avut loc prima consacrare a generaţiei. E şi domeniul în care te poţi afirma de foarte tînăr, uneori numai prin vocaţie, înainte sau în loc de formaţie. Dar durata lungă a revelat personalităţi congenere în toate domeniile, inclusiv vocaţii multidomeniale afirmate iniţial (în special) în poezie.

5. Odată cu disoluţia noţiunii de autoritate, fenomen început în Occident şi devenit global, precum şi după revelaţia tardivă a politicului/ politicii, mica politică de grup literar (singura formă a politicului/ politicii care subzistase în comunism) a devenit standard. Prin urmare, toată lumea, indiferent de pregătire şi vocaţie, produce judecăţi de valoare pe Facebook, în întrunirile nenumăratelor jurii, coterii etc., ceea ce creează o pletoră de micro-ierarhii mai curînd paralele, cu premiile, diplomele de excelenţă şi ditirambii lor. Fenomenul nu e singular. Nici încercările de sinteză nu scapă de această fragmentare confuză (din care nu se naşte pluralismul, ci partizanatul activist), multe proiectînd în trecut cele mai rigide criterii ideologice, egal depărtate de spiritul critic, de la neocon la woke. (Voi face cîndva separat genealogia şi fenomenologia acestor extreme, devenite la noi variante – iau accepţia din virusologie, cea mai populară în aceşti ani – hibride, deopotrivă endemice şi pandemice. Din nou, fenomenul nu e singular, avem un lung parcurs de bovarism geocultural, în care, din ceea ce trebuia să fie o competiţie mimetică, am ales mereu mimetismul provincial.)

6. Am implicat mai sus dificultăţile actuale ale noţiunii de canon şi ale practicilor de (de)canonizare. Istoricitatea şi arbitrarul lor relativ dintotdeauna trebuie să ne consoleze pe toţi. Şi pe cei care ar putea intra într-un canon prestigios, şi pe cei care, cunoscîndu-şi limitele, acceptă să nu fie „canonizaţi“, dar s-ar bucura să existe un canon pe criterii solide.

23.12.2022, trenul Bucureşti-Iaşi