Bogdan Ghiu

1. Generaţia ’80 a fost (deci, pentru istorie, este, rămâne) rezultatul acumulării, al constituirii unei anumite mase critice politico-culturale: epuizarea culminativă a naţional-comunismului românesc, cu toate regresivităţile lui anti-internaţionaliste şi chiar anti-stânga („anticomunismul“ intra-comunist: dialectică auto-sacrificială bine-cunoscută a avangardelor, care se hrănesc autofagic din ele însele), dublată specific, pe de o parte, de osificarea dominaţiei, de non-primenirea establishment-ului politico-literar, de blocarea transferului de putere şi a circulaţiei inter-generaţionale, şi, pe de altă parte, de deschiderile, atâtea câte erau, din învăţământul universitar umanist: traducerile, inclusiv, deşi destul de de-politizat, de teorie. Aceasta ar fi, rapid spus, situaţia pharmakonică care în acelaşi timp a obligat, a necesitat apariţia ca fenomen de micro-masă (în rândul elitelor) a Generaţiei ’80, şi a încercat s-o blocheze, înscriindu-i, într-un mod care încă se cere descifrat şi dezbătut, blocajul în ADN, ca orizont istoric intern. Cum spun într-un poem recent, „duşmanul este cea mai mare capcană“. Deci era vorba, să nu ne facem iluzii şi false pudori, de putere, de fluiditatea circulaţiei puterii. Pe care nici până azi, când a dispărut, Generaţia ’80 nu a luat-o, nu o exercită!

2. Imaginea mea despre mine în cadrul Generaţiei ’80 este aceea a ultimului geamăn, născut, ieşit pe lume la urmă, în acelaşi timp, dar o secundă după ceilalţi. De-asta, practic, începuturile mele în cadrul Cenaclului de Luni sunt marcate de tăcere şi de voinţa de remaniere, de ceea ce până la saturaţie şi poncif comod, în ceea ce mă priveşte, s-a numit „meta-poezia“ poeticii mele: poezia erau ceilalţi, fraţii istorici imediat mai mari…

3. În contemporaneitatea noastră strictă, ne clasificam geografic şi, asociat-derivat, stilistico-tipologic, percepându-ne ca bogăţie şi varietate internă: cele două ramuri, Litere şi Filosofie-Sociologie-Psihologie, ale Cenaclului de Luni (Coşovei, Iaru, Stratan, Muşina, Bucur, Madi, Cărtărescu, Ştefoi, Vişniec, Vlasie, Padina, Radu Călin Cristea, Doru Mareş – sper să nu fi uitat pe nimeni, dar şi, imediat apoi, Nedelciu, Crăciun, Iova), apoi Clujul (Ion Mureşan, Marta Petreu şi… şi…), Iaşiul (Antonesei, Vasiliu, Danilov, puţin, imediat mai târziu Luca Piţu, Dan Petrescu, Sorin Antohi şi… şi…), Timişoara (Monoran, Tolcea, Mihăieş), apoi nemţii, ungurii… Acum, practic, nu mai suntem, cei mai buni dintre noi au murit. Optzecismul a rămas (în) istorie. Cei care mai suntem, mai suntem optzecişti doar cu numele de „domnişoare“, nu ştiu cât încă persistent sub diferitele nume de „familie“, ale „mariajelor“ prin care vom fi trecut. Cel mai corect ar fi să spunem că avem nume compuse, cu „liniuţă“, de genul 80-2000 sau 80-60, 80-30 etc.

4. Poezie şi proză. Şi puţin teatru. Şi foarte puţin eseu. Şi mai deloc critică: cele mai multe demisii şi „morţi nenaturale“ aici, în critică, s-au produs. Şi, să nu uităm, extra-literar, formativ-umanist, instituţional, mai rar pomenit, dar poate fundamental, şcoala: Braşov, Muşina, Crăciun. Un fenomen aparte.

5. Ca să fim precişi, critica literară intra-anti-sistem – adică literalmente disidentă – ne-a susţinut. Critica este şi azi, la fel ca şi ieri, pur contemporaneistă, adică foarte puţin istorică şi mai curând anacronistă (ca să nu spun anacronică: critica, practic, a dispărut în general ca instanţă). În măsura în care suntem analizaţi istoric, nu anacronic (retroproiectiv), am fi evaluaţi cât de cât corect. Dar încă foarte, foarte subţire, foarte puţin şi foarte ideologic. Prag politic care trebuie depăşit prin includere, adică dialectic. Deci nu consider că suntem corect evaluaţi încă. Mai e de lucru, şi poate că noi înşine ar trebui să lucrăm, să „întindem o mână“, dar alta, nu tot aceeaşi. Simt tot mai mult nevoia să mă „joc“ cu propria Generaţie, să încerc o „descarcerare“ sau o „extragere“ a ei din ceea ce, în epocă, a salvat-o, dar azi, poate, mai mult o încurcă şi o ţine captivă (postmodernismul, de pildă).

6. Am fost anti-canon, am obţinut ce voiam: non-canonizarea! Cât despre Mircea Cărtărescu, canonizarea lui a fost operată prin (auto)extragerea din Generaţia ’80, prin decontextualizare, deci, cât se poate de coerent, în mod anti-optzecist. Am fost o generaţie de tranziţie, ambiguă, cu un picior într-o lume şi cu celălalt în alta, opusă, ceea ce ne-a rupt, literalmente. Cu un rol estetico-politic de trecere, astfel încât, oricât de neplăcută, non-canonizarea noastră mi se pare logică. Deşi mi se pare că există, în cazul câtorva nume, un început de (contra)canonizare: Mariana Marin, de exemplu. Noi am (între)deschis uşa, am pus, chiar dacă poate doar cu vârful, „piciorul în prag“, şi asta ne-a cheltuit, ne-a epuizat, făcându-ne să dispărem exact când ar fi trebui să domnim, să dominăm. Presiunea dintre uşă şi zid ne-a strivit. Dar chiar asta, să dominăm – ne doream, pe atunci? Rolul nostru, atunci ca şi acum, este mai curând unul de ariergardă ironică: anti-ideologic (începând cu ideologia extremismului estetist literar). Decimaţi, exact ceea ce eram la începuturi nu mai putem fi/ face acum: masă critică. Am făcut loc avangardelor, am deblocat uşa, dar nu pentru noi. Azi, când totul este deschis şi pare dat deschis, uşa, poarta care a fost/ este Generaţia ’80 pare minusculă, oarecare, factice. Iluzie optică. Din noi supravieţuieşte, poate, im-personal, o funcţie: aceea, repet, a ironiei care dă spaţiu, oferă marjă, lasă loc. Noi mai mult asta am făcut, nereuşind să şi ocupăm, să mobilăm istoric acel spaţiu, transformându-l în mediu formator. Rămânem o ambianţă, un (micro)climat. Dar, repet, întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem despre „noi înşine“ este: nu asta voiam? Aer de diamant, Cinci dintre mulţi alţii? Locuim la locul nostru, în spaţiul de noi creat, pentru mulţime şi diversitate, n-ar fi o nebunie să vrem să îl umplem, să epuizăm, dictatorial, locul, mai ales aşa dispăruţi cum suntem, deci spectral, bântuind ca nişte fantome? Noi suntem mai curând locul decât locuitorii (a căror menire este să se înlocuiască).