Constantin Pricop

1. Sînt mai mulţi factori care au condus la apariţia acesteia… După impunerea generaţiei ’60 termenul revenea obsesiv. Pe ecranul vieţii literare apărea mereu generaţia ’60 şi tinerii care debutau atunci nu se vedeau în prim-plan decît propunînd – inevitabil – o nouă generaţie… Era, cumva, o definiţie prin opoziţie. Tinerii (mai exact un grup de tineri scriitori în devenire, membri ai unui cenaclu bucureştean condus de un critic cu importanţă maximă în acel moment în viaţa literară) aspirau să fie recunoscuţi aşa cum fuseseră recunoscuţi cei din anii ’60. Numele de generaţie ’80 s-a impus rapid, deşi trimitea iniţial doar de cîţiva autori. Dar termenul de generaţie căpătase o anumită greutate în viaţa literară din acea vreme, era un instrument de consacrare… Erau apoi determinări contextuale – greu de imaginat pentru cititorul de astăzi care nu-şi imaginează condiţiile orweliene de atunci. Una era să încerci să te afirmi singur, pe o linie care nu era a partidului (iar literatura adevărată nu se putea afla pe o asemenea linie…), alta să existe o grupare din care să faci parte. Indivizii puteau fi ignoraţi, nu şi grupările… Momentul era cît se poate de neprielnic impunerii tinerilor în viaţa literară. Ideea unei înaintări în grup a fost eficientă şi din punct de vedere al debutului. Debuturile editoriale erau posibile numai prin concursurile organizate de edituri – iar concursurile, ultracontrolate, ultracenzurate politic, mai depindeau şi de… bunăvoinţa celor care decideau în asemenea instituţii… Apariţia unor antologii la o editură, care funcţiona pe alte criterii decît editurile finanţate de stat, a devenit posibilă şi a fost mai convingătoare decît debuturile convenţionale. Nu ştiu dacă atunci s-a gîndit cineva la aceste criterii de… eficienţă – dar aşa s-au aşezat lucrurile… Apariţia celor din Cenaclul de Luni ca o nouă generaţie era necesară pentru depăşirea inerţiei momentului literar.

2. Generaţia a făcut, aşadar, lucruri necesare pentru acel moment istoric – dar personal n-am simţit niciodată vreo atracţie pentru mersul cu grupul… În ce mă priveşte am început să public în reviste ceva mai devreme, cred, decît ceilalţi. La cursurile pe care le-am ţinut studenţilor pînă acum cîţiva ani le-am vorbit şi despre… promoţia (nu generaţia!) ’70. Din cîte îmi amintesc, am şi scris despre ea… Probabil că printre primele mele manifestări literare făceam trecerea între această „promoţie“ şi „generaţia ’80“. Oricum, conştient de riscuri (iar în România să-ţi păstrezi poziţia proprie înseamnă un risc inclusiv în mediul literar…) mi-am apărat poziţia independentă, neangajarea în mişcările…. de masă. Am privit cu mefienţă grupurile, familiile, găştile… Un alt element care m-a întărit în această expectativă a fost impunerea postmodernismului ca… doctrină a generaţiei… Nu că aş fi fost împotriva unor experienţe noi – dimpotrivă! Am fost şi sînt pentru dinamism, pentru renunţarea la ceea ce este vechi, pentru experimentalism în accepţia precizată de Angelo Guglielmi cu mulţi ani în urmă. Revenind la generaţia ’80, cîţiva din membrii cenaclului bucureştean, de formaţie anglofonă (în paranteză fie spus, atunci a devenit evidentă reorientarea culturală a tinerilor de la domeniul francofon la cel anglofon) au… descoperit postmodernismul şi l-au prezentat de îndată ca stindard al generaţiei… Eram iniţiat în ce însemna postmodernismul şi mi s-a părut tardivă prezentarea lui ca mare noutate a momentului. Era vorba despre o mişcare avînd peste ocean o vechime de vreo două decenii, curentul era ilustrat de scriitori americani consacraţi ş.a.m.d. Nu era nici pe departe o noutate. Că la noi nu se prea auzise de postmodernism era altceva. Am publicat un eseu – Postmodernism post festum – în care vorbeam despre această decalare, despre succesiunea prin care se ajunsese la postmodernism (la noi, în acel moment, nici modernismul nu era bine… recuperat). Atitudinea generală era însă de mare entuziasm, se declanşase epidemia postmodernismului. În România e ceva obişnuit – la fel ca gripele de sezon. Vin, fac ravagii, dispar fără urmări. A fost structuralismul, apoi… poststructuralismul, a fost noul roman francez (cam în aceeaşi perioadă cu postmodenismul în USA – probabil preocuparea pentru noul roman francez împiedicase… perceperea în spaţiul nostru literar a mişcării americane) etc. Procesul imitaţiilor continuă de altfel şi astăzi cu aceeaşi sîrguinţă. Nici genul acesta de entuziasm faţă de imitaţii care vin în valuri nu m-a contaminat. Nici atunci, nici astăzi. Sigur că mi se păreau binevenite anulările de inhibiţii pe care le aducea postmodernismul în artă (apropo, nu se făcea nici distincţia între mişcarea artistică postmodernă şi schimbările postmoderne din filosofie – la noi, totul era amestecat), anularea anchilozărilor în care se suprapuneau modele din poezia românească interbelică şi aberante reminiscenţe ale comunismului în… literatură şi artă. Era de remarcat că poeţii cei mai buni ai noii grupări, deşi la început foarte tineri, aduceau o notă în plus în ce priveşte siguranţa expresiei poetice, restituiau demnitatea discursului poetic, a inovaţiei…

3. Traian T. Coşovei, primul poet important al cenaclului, recte al generaţiei… localiza într-o anumită măsură o ipostază a generaţiei beat americane, detectabilă de altfel şi la alţi lunedişti. Mariana Marin, Matei Vişniec, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter (criticul generaţiei), Elena Ştefoi… şi alţii, bineînţeles. (Cu mai mulţi dintre ei am fost mai apropiat şi-mi vin în minte fără să mă gîndesc la capitolul de istorie literară generaţia ’80.) Participau activ la Cenaclul de Luni. Unii nu mai sînt. Alţii continuă. Mă opresc cu enumerările pentru că unii dintre cei încă activi ar putea crede că i-am uitat. Nu i-am uitat… Cei cîţiva care au un profil literar consistent au… ieşit din grup prin notele talentului propriu, încît astăzi nu mai vorbeşte nimeni despre ei ca reprezentanţi ai generaţiei ’80… sau ai postmodernismului – care rămîn preocupări ale istoricilor literari. Scriitorii adevăraţi se reprezintă, înainte de orice, cum este şi firesc, pe ei înşişi. Majoritatea vor intra însă în enumerarea care va însoţi capitolul generaţia ’80 din manuale…

După primele succese evidente ale poeţilor din cenaclul condus de Nicolae Manolescu şi ale cîtorva scriitori din provincie, care aveau, pe lîngă talent, afinităţi cu aceştia, s-a stabilizat fenomenul „mersului cu generaţia“. Toţi se proclamau ca atare, toţi se revendicau din generaţie, căutau să convingă de apartenenţa lor la generaţie, toţi se proclamau postmodernişti – pentru că autorii din nucleul generaţiei adoptaseră (şi adaptaseră) postmodernismul.

Devenise o modă şi, ca orice modă, a trecut prin faze caracteristice. La început, cîţiva curajoşi care vor să facă altceva; apoi faza de creştere – succesul atrage un număr tot mai mare de adepţi; şi etapa de vîrf, „dictatorială“, cînd toată lumea trebuie să fie en vogue, să se conformeze, să ţină cont de ceea ce s-a afirmat, cînd toţi trebuiau să fie deci… postmodernişti. La fel de firească şi faza de decădere… (cu mişcări care copiau optzecismul – nouăzecişti, douămiişti etc. – mai palide, mai puţin semnificative…) Iar astăzi… Astăzi generaţia optzeci este capitol de istorie literară.

Să nu uităm că această generaţie a avut la dispoziţie pentru a se constitui şi a se exprima doar, cu aproximaţie, un deceniu. După ’90, lucrurile s-au precipitat, critica n-a mai contat. Generaţia ’60 avusese la dispoziţie ceva mai mult timp. Sigur, o parte din cei care au constituit generaţia ’80 sînt activi în continuare. Dar, după ’89, fiecare pe cont propriu.

4. Aş spune că în poezie. A existat un grup de poeţi buni, cîteva vîrfuri de valori apropiate… Din păcate, faptul că s-au impus… „grupat“ a reactualizat rapid una din nefericitele constante ale spaţiului literar românesc (de fapt, ale vieţii noastre colective) – favorizarea clanului, a grupării, a găştii. Despre instinctul de turmă la români vorbeşte Rădulescu-Motru pe la începutul secolului trecut. Şi tot el adăuga că acest instinct se manifestă nu numai în gesturile de fiecare zi, ci şi la cei care scriu. După impunerea generaţiei ’80 (care a avut cu adevărat momentul ei de gloriei) au apărut în descendenţa sa multe clone pe acelaşi model, mai puţin semnificative – ’90, douămiişti etc. Sigur, nu e vina generaţiei pentru acest lucru – ci a unei predispoziţii endemice naţionale. Evident, peste tot în lume există prietenii literare, simpatii reciproce ş.a.m.d., dar acestea se manifestă la nivelul relaţiilor să le spunem – particulare. Judecăţilor de valoare nu li se substituie relaţiile de clan. La noi, tocmai asta se întîmplă. Dar în momentul în care multă lume se prezenta în togă postmodernistă, eu eram interesat de modul în care ideologiile se infiltraseră în discursul teoretic din România – cu aplicaţie specială la cazul criticii literare din perioada interbelică (volumul Seducţia ideologiilor şi luciditatea criticii). Dincolo de resuscitările postmoderniste cred, aşadar, că cea mai importantă contribuţie a generaţiei în materie de studii sînt studiile Martei Petreu despre mai multe personalităţi considerate de vîrf ale perioadei interbelice. Studii dovedind curaj şi acribie, studii originale, strict necesare în momentul în care se considera că idealul la care se poate ajunge e tocmai acea intelectualitate interbelică. Este arătată în studiile Martei Petreu care este „sursa“ acestor discursuri de dreapta. Sînt studii importante nu numai din perspectiva unei generaţii, ci din aceea a gîndirii româneşti postbelice. Cei care fuseseră anihilaţi politic de comunişti – devenind în felul acesta eroi idealizaţi în „epoca de aur“ de intelectuali, sînt în acele studii plasaţi de autoare în linia unui tradiţionalism de dreapta şi de extremă dreaptă. Este o tendinţă în istoria culturii române de urmărit şi de cercetat în continuare.

5. Ce aş putea răspunde la această întrebare? Astăzi nu mai există o critică literară… independentă, ceea ce înseamnă că de fapt nu mai există o critică literară. Se scriu comentarii pe grupuri, grupuleţe, cercuri de interese… Practic, în ceea ce priveşte literatura, vechea scară de valori s-a… evaporat – sau, în orice caz, a rămas fără balustradă – sub pretenţiile edificării unei noi scări de valori, reprezentativă. Numai că noua scară de valori nu există. Unii încearcă să aprindă luminile a ceea ce fusese „consens“ pînă în anii ’90. Şi acela emana dintr-un grup. Atîta doar că era vorba de un grup mai compact decît sînt cele de astăzi – în consecinţă părea mai convingător. Nu se poate şti dacă va exista vreodată o apreciere corectă a ceea ce a fost această generaţie. Oricum, generaţia ’80 a acoperit, de multe ori cu o producţie literară de calitate, ultimul deceniu dinainte de căderea comunismului…

6. Cărtărescu a avut şansa să depăşească gravitaţia extrem de puternică a mediului cultural românesc, care îi ţine aici pe toţi implicaţi în lupte, concurenţe, invidii, matrapazlîcuri ş.a.m.d. medieval-fanariote. Este plasat acum pe o orbită mai înaltă; este supus unor alte forţe de atracţie; sau poate se află în imponderabilitate… E, oricum, un caz particular. Doar cei care vor reuşi să învingă această forţă de gravitaţie uriaşă, pe care extrem de puţini au învins-o vreodată, s-ar putea să conteze şi mai departe de cercul nostru… Cît despre… canon, am scris de mai multe ori ce cred despre, cum apare şi cum este… manufacturiat canonul în orizontul românesc. Nu e altceva decît încă un panou publicitar plasat între privitor şi realitate…