Ştefan Borbély

Estetic, nu existenţial

Generaţia ’80 a literaturii noastre n-a fost postmodernă decât prin aculturaţie, eticheta fiind folosită cel mai adesea reductiv, prin extrapolarea unei ideologii de adopţiune, importate din Occident. Nici măcar în mediul intelectual şi estudiantin bucureştean, postmodernismul nu a avut un rol matricial, dacă ne gândim la contextul de formare al multor colegi de-ai noştri, întrucât noi am crescut, în şcoală, în cultul discursurilor culturale împlinite, al sistemelor cristalizate, iniţiatice, nu în acela al limbajelor decomplexate, deschise. Voiam cercuri închise, dezvoltări logice, hermeneutică speculativă, nu deconstructivism sau hibridizări, singurul dintre noi care gândea cultura ca pe o desfăşurare proteică de „linii de fugă“ fiind Ioan Petru Culianu, care aparţine şi el, prin vârstă şi ideal de formare, generaţiei ’80, deşi este de obicei uitat.

Textualismul a jucat, în viaţa multora dintre cei mai buni reprezentanţi ai generaţiei noastre, un rol formativ mult mai important decât postmodernismul, acest lucru văzându-se atât în faimosul „dosar“ publicat în nr. 1-2/1986 al Caietelor critice, cât şi la Mircea Cărtărescu, în lucrarea de doctorat, sau la Gheorghe Perian în Scriitori români postmoderni. La M. Cărtărescu, postmodernismul funcţionează ca o identitate de împrumut, pe versantul Ihab Hassan, încă ezitant asimilată, pe care autorul însuşi încearcă la tot pasul să şi-o explice, pe când la Gh. Perian nu e mai mult decât un cronotrop de apartenenţă, scriitorul român fiind postmodern doar fiindcă îi este dat să trăiască într-o perioadă cultural-epistemică definită ca fiind postmodernă. În privinţa, cel puţin a acestei etichetări de proximitate culturală, sugestiile lui Gh. Perian sunt cele care indică, în opinia mea, drumul corect: scriitorul român optzecist n-a fost postmodern din naştere sau prin formare intelectuală şi spirituală, ci el s-a străduit să devină ca atare pe parcurs, dintr-un mimetism occidentalizant echivalent cu o nevroză de creştere, unii hrănindu-se o bună bucată de vreme cu frustrarea de a nu fi fost ei cei dintâi care au luat trenul.

Ipoteza contaminării mesianice a optzeciştilor cu postmodernismul a generat, destul de repede, o vulgată exegetică simplificatoare, unilateralizantă în critica literară românească, ale cărei amprente le regăsim, de pildă, şi în sintezele bine scrise, cum este aceea a lui Ioan Lascu, intitulată Generaţia ’80. Un excurs istorico-critic (2020), care îi eroizează pe postmodernişti, conferindu-le celorlalţi o atenţie analitică diminuată. Formula e decantată din convingerea, şi ea foarte solidă în exegeză, potrivit căreia au existat, de fapt, două categorii de optzecişti, inovatori şi defazaţi, cununa cu lauri fiind repartizată, cu titlu aprioric, celor grupaţi în primul detaşament. E drept, sabia a avut dintotdeauna două tăişuri, fiindcă le-a conferit şi celor „defazaţi“ împlinirea vanităţii de a le fi recunoscută măcar o parte din operă ca aparţinând stilisticii vârfului de lance, adică de a fi postmodernişti reziduali. Ceea ce le lipseşte acestor aproximări dihotomizante e cercetarea obiectivă, chiar statistică, a genealogiilor de aculturaţie din România, a modului în care s-au structurat liniile de influenţă şi al arealului de provenienţă al acestora, unele concluzii având darul de a demonta nu puţine mituri.

M-au interesat, de pildă, la un moment dat, care au fost canalele prin care a pătruns la noi Michel Foucault, ca să constat că abordările incipiente, de pionierat, au fost preponderent sceptic-conservatoare şi critice, declicul partizan producându-se abia ulterior. Putem repeta experienţa cu diferitele versante ideologice şi de accepţiune ale postmodernismului (n-a existat doar unul…), cu Derrida, cu deconstructivismul etc. Cartografierea genealogiilor de aculturaţie se impune şi fiindcă generaţia noastră a trăit privilegiul de a ieşi sistematic în Occident după 1989, pentru stagii academice sau de cercetare îndelungate, care au generat, implicit, şi o restructurare conceptuală sau ideatică, reconfirmată ulterior prin traducerile esenţiale care au început să circule. Datorită acestor determinări plurale, analizând opera unor oameni despre care mi-a fost dat să scriu de-a lungul ultimilor ani, am avut de multe ori impresia că „programul“ lor intelectual, de dinainte de 1990, fusese diferit de cel de după, aceste diferenţieri dinamice putând fi luate, eventual, în calcul pentru o monografiere corectă.

Dacă facem o evaluare statistică obiectivă, coroborată cu ceea ce s-a întâmplat pe parcurs, ajungem decent la concluzia că majoritatea optzeciştilor n-au cochetat nicicând cu postmodernismul ca formă de existenţă sau de scriere, limitându-se, cel mult, la deliciul decadent şi vag al postmodernităţii, care le-a permis multora să rămână suspendaţi dilematic în apocalipsă, adică într-o formulă de simţire de tip end culture, bună pentru toate soluţiile posibile. E interesant acest aspect, întrucât, dacă cercetăm, de pildă, specificitatea universului de gândire al multor poeţi optzecişti, nu vom găsi nicicând o juisanţă de tip auroral, nici măcar atunci când ei au fost tineri. În schimb, devin vizibile, peste tot, melancolia crespusculară, saturniană şi temerea de a vieţui în secvenţa de sfârşit a unui ciclu temporal (de tip mundus senescit), intuiţie care, la nivel socio-politic cel puţin, a fost confirmată prin schimbarea de regim din decembrie 1989. Am avut, datorită ei, norocul de a experimenta şi de a sublima artistic două condiţionări politice antagonice, tot aşa cum ni s-a mai oferit şi şansa de a asista la încă o moarte de suflet, aceea a maşinii de scris şi la substituirea ei cu computerul. Nu cred că ne-am adaptat fără scepticism la niciuna dintre aceste înnoiri, preferând să convertim în materie literară regretul după lumea care apune, nu bucuria de a o saluta pe cea care se naşte. Scepticismul de tip conservator, melancolizant e adânc înrădăcinat în substanţa genetică a generaţiei ’80, orice reacţie la o provocare de tip înnoitor trebuind analizată din perspectiva acestui filtru surdinizant. Postmodernismul lui Mircea Cărtărescu e, şi el, unul de tip conservator, fiind transmis moştenire multor cărtărescieni mai tineri. Exemplele se pot înmulţi, generând tipologii interesante.

Dacă e să coborâm la rădăcinile de formare ale generaţiei ’80, cred că ar trebui să ne oprim, înainte de toate, la condiţiile concrete, materiale şi legislative ale închegării sale, menite să-i lămurească şi pe aceia care continuă să acrediteze ideea potrivit căreia între optzecişti şi generaţia ’70 nu a existat decât o diferenţă artificial întreţinută, iluzorie. Destinele de la întretăierea anilor ’60 şi ’70, în care noi ne-am format, au fost modelate în chip determinant de reforma administrativ-teritorială a ţării din 1968, când s-a trecut de la cele 16 regiuni de odinioară la puzderia de judeţe dispersate pe tot teritoriul ţării, aşa cum sunt ele şi astăzi. Vă propun să ignorăm acum miza politică foarte vicleană, dar bine gândită a fenomenului, adică supradimensionarea numerică a clasei politice şi diseminarea reprezentanţilor ei la mai puţin de 50-60 km de fiecare localitate din ţară (ambele foarte importante sub aspect strategic pentru un nou tip de putere care îşi flexa muşchii), şi să ne oprim la cea culturală. Peste noapte, cele 16 inspectorate regionale de cultură au devenit 40-41, consecinţa imediată fiind aceea a necesarului de personal pentru noi şi noi institute şi instituţii cu rol cultural, care s-au reduplicat la nivelul fiecărui judeţ. A fost nevoie, dintr-odată, de „activişti“ proaspeţi sau doar insuficient obosiţi pentru inspectoratele de cultură, pentru centrele de îndrumare a creaţiei populare, pentru bibliotecile judeţene şi pentru alte comitete şi consilii, numărul şi tipologia acestora fiind, practic, bulversante. În unele judeţe au fost înfiinţate publicaţii noi sau chiar reviste literare (cum a fost Vatra la Tg. Mureş), înmulţindu-se totodată posturile locale de cercetare şi de reprezentare a unor organisme centrale.

Au fost promovaţi, în consecinţă, peste noapte, mii şi mii de veleitari culturali locali, cărora li s-a conferit o identitate nevisată de ei până atunci, acces la publicare şi putere. S-au consolidat sistemele dinastice şi de nepotism locale, unele dintre ele dobândind, prin stăruinţă strategică, o arborescenţă naţională cauţionată ierarhic, ceea ce însemna, în esenţă, prezenţa unui „lider“ de pluton în aparatul central de partid şi de stat. În momentul în care optzeciştii vor ajunge să fie repartizaţi „în teritoriu“ după absolvirea facultăţilor, această imensă masă de veleitari – dintre care unii făcuseră între timp prozelitism, lăsându-şi moştenire privilegiile progeniturilor şi diferitelor rude, aflate pe crengile laterale ale copacului dinastic – li se va opune cu îndârjire, instinctiv, blocajul exercitat de către reprezentanţii ei conjugându-se, prin forţa lucrurilor, cu cenzura şi cu suspiciunea autorităţilor centrale, de partid şi de stat. Dacă obstrucţia ierarhică, pe verticală a generaţiei ’80 este în general cunoscută, numeroşi optzecişti făcând aluzie la ea din dorinţa de a se erija în „luptători“ sau „rezistenţi“ împotriva represiunii comuniste, tracasările pe orizontală sunt mai puţin discutate, cu atât mai mult cu cât ele implică o complicitate ambiguă, „colegială“, întrucât numeroşi reprezentanţi ai generaţiei ’70 au fost integraţi, funcţional şi coercitiv, în această masă de manevră, sau au provenit din ea.

Sub aspect legislativ, tratamentul diferenţiat al celor două generaţii a fost consfinţit prin promulgarea Decretului nr. 54/1975 cu privire la repartizarea în producţie a absolvenţilor din învăţământul superior de la învăţământul de zi. A fost legea care le-a pecetluit soarta optzeciştilor, stipulând, ca măsuri restrictive principale, interdicţia repartizării directe, înainte de completarea celor trei ani de stagiu (care puteau deveni şi 4 în cazul celor cu armata nefăcută) în unităţi de cercetare, aparatul de stat, respectiv în institutele de învăţământ superior, redacţiile şi editurile fiind asimilate unităţilor de cercetare. Rămânea soluţia bejeniei prin ţară, în cele trei tipuri de localităţi pe care toată lumea le invoca pe atunci ca fiind dezirabile: în cele în care opreşte trenul, în cele prin care el trece şi în cele în care doar s-a auzit de el. E interesant de menţionat şi faptul că decretul a rămas în vigoare până după Revoluţia din decembrie 1989, fiind abolit prin Decretul-lege nr. 14/10 ianuarie 1990, printre primele de după deschiderea ferestrelor înspre Occident, pentru a le permite cadrelor noului regim să se „permute“.

Dezamăgiţi, dar deloc resemnaţi, optzeciştii au optat pentru calea intra-culturală, intrinsecă literaturii. S-a căutat, atunci, o eliberare pe care o asigură senzorializarea actului de cultură, plonjarea, uneori, abisală, în materia actului literar, ceea ce explică, în bună măsură, şi impactul decisiv pe care l-au avut asupra generaţiei noastre Bachelard sau tematiştii. Ne-am „baricadat“ în literatură ca să ne apărăm de ingerinţele absurde, abuzive din jurul nostru şi să simţim acea voluptate a concretului pe care sistemul socio-politic din jur ne-o refuza sau o altera. La fel de adevărat este şi faptul că numeroşi optzecişti de substanţă au transformat surghiunul într-o efervescenţă formativă, aşa cum au făcut-o Mircea Petean şi Aurel Pantea la Borşa, în Maramureş, unde au generat o adevărată „mişcare literară“. Acest aspect n-a fost investigat până acum niciodată, din câte ştiu, abordarea sa obiectivă, lipsită de romantism, putând completa în mod util biografia generaţiei.

Stilistica timpului s-a dovedit a fi, atunci, favorabilă utopiei de a transforma biblioteca în turn de fildeş şi existenţa în expresie estetică. E puţin probabil că orientarea generaţiei noastre ar fi arătat la fel dacă n-ar fi existat „primăvara culturală“ din perioada 1966-71, datorită căreia au pătruns în viaţa noastră – la marginea neverosimilului, cum credeam noi pe atunci – marile cărţi care ne-au deschis înspre Occident: Erich Auerbach: Mimesis (1967); R.-M. Albérès: Istoria romanului modern (1968); Hugo Friedrich: Structura liricii moderne (1969); E.R. Curtius: Literatura europeană şi Evul Mediu latin (1970); Albert Béguin: Sufletul romantic şi visul (1970); Northrop Frye: Anatomia criticii (1972); Nicolae Balotă: Lupta cu absurdul (1972); Gustav René Hocke: Lumea ca labirint (1973). Au urmat Poulet, Jean-Pierre Richard şi mulţi alţii. M. Eliade fusese reeditat în 1968 şi reintra în circulaţie, ca o promisiune a unor timpuri diferite decât cele de constrângere şi, în subsidiar, ca o tentaţie de revizitare a perioadei interbelice, oficial încă ţinută sub obroc, dar a cărei cercetare era cauţionată indirect, între altele, şi de o carte a lui Ov. S. Crohmălniceanu, presărată cu suficiente detalii tactic escamotate pentru a nu ne trezi vigilenţa. Aceştia sunt anii în care apar în librării Jarry şi avangardiştii, când reapare în circuitul public Urmuz, prin Paginile bizare, editate de către Saşa Pană în 1970, an în care se publică şi formidabilul eseu analitic al lui N. Balotă, printre cele mai bune din epocă. Sunt editate, într-o exuberanţă editorială năucitoare, nume mari, până atunci inaccesibile, ale literaturii universale, inclusiv de peste Ocean, cum e, de pildă, Ginsberg. Se dansa twist şi rock, lumea românească se americaniza şi doar puţini se gândeau la faptul că deschiderea ne este oferită în aşa fel încât să ne determine să uităm de imperativul inconfortului de proximitate, de protestul politic. Literatura părea să asigure, pe moment, întregul oxigen necesar pentru normalitate, convingerea estetizantă modelând, cred, în mod decisiv matricea de formare a generaţiei ’80. Filosofia şi sociologia erau filtrate încă tot prin literatură, ea fiind investită oarecum peste noapte cu statutul privilegiat al disciplinei-umbrelă.

Nu erau, însă, pe atunci, singurele schimbări cu miză de perspectivă. Noi am fost cei care am trăit, în anii de liceu, trecerea de la francofonie la limba engleză, pregătitoare pentru „aventura postmodernă“ de mai târziu. Dacă engleza este lingua franca a timpurilor pe care le trăim azi, n-a fost deloc la fel acum 40-50 de ani, când dominantă era, la noi, franceza. Am în vedere inclusiv dexteritatea lingvistică a profesorilor care ne-au predat, putându-se trasa serii epistemice şi disciplinare destul de precise, capabile să determine procesul de formare al multor serii de studenţi. Personal, aş cartografia lingvistic universităţile şi centrele regionale de cultură, înainte de a mă pregăti să pun orice etichetă explicativă. Fenomenul se dovedeşte atât de pregnant, încât el predetermină şi mobilităţile externe de după 1990, decisive atât pentru restructurarea ideatică a unor oameni, cât şi pentru provenienţa unor importuri intelectuale.

O consecinţă se poate detecta într-un domeniu pe care nu l-a cercetat nimeni sistematic până acum, cel al volumelor colective din domeniul academic, destul de numeroase până în 1990. Răsfoindu-le, întâlneşti multă pedanterie rebarbativă, autosuficientă, însă ţi se poate întâmpla să beneficiezi şi de adevărate revelaţii, teme care vor deveni dominante ulterior fiind discutate aici cu anticipaţie de către câte un solitar excentric, obsedat până la nevroză de ineditul informaţional pe care tocmai l-a „pescuit“ din arealul de inspiraţie. Există şi cazuri sistemice, aproape necunoscute. Şi-l mai aminteşte cineva pe americanistul Radu Lupan? El este primul român care pune cuvântul postmodern pe coperta unei cărţi (Moderni şi postmoderni, 1988). Nu-i o intuiţie de moment; se ocupa de mult timp cu aceste morfosintaxe dihotomizante, încă exotice la noi, fiindcă avea 68 de ani (!!) când a publicat-o, într-o perioadă când emulaţia bucureşteană abia de se închegase.

Pe vremea când generaţia noastră se afla pe băncile facultăţii, s-a mai derulat şi un alt proces în lumea intelectuală românească, al cărui impact s-a dovedit a fi determinant măcar prin faptul că punea în circulaţie, cu o insistenţă insidioasă, un cuvânt-mit neagreat de către autorităţi: deschiderea. Câmpul literar făcea tranziţia atunci, în domeniul humanioarelor, de la clasicism/ tradiţionalism la euforia sincretică a barocului, inclusiv prin intermediul unor cursuri universitare novatoare, dedicate „formelor deschise“, de neconceput în anii de dinainte. Noul climat cultural, care va fi sugrumat brutal în 1971, promitea o efervescenţă eclectică de tip estetizant, prin care toate formulele deveneau posibile, cu condiţia ignorării atitudinii politice în schimbul dreptului de absolutizare a existenţei de hârtie. Această translaţie a reprezentat nucleul matricial al generaţiei ’80, prin care existenţialul a fost subordonat imperativului estetic.

În consecinţă, răspunsul pe care versantul principal al generaţiei noastre l-a dat tuturor schimbărilor cu care ne-a fost dat să ne întâlnim – am în vedere aici inclusiv evenimentele din decembrie 1989 – a fost unul de tip estetizant. Nu existenţial, fiindcă acesta ar fi implicat şi atitudinea politică. Abia în anii din urmă, citind volumele de poezii şi romanele semnate de către optzeciştii ajunşi la vârsta critică de 70 de ani, constat o anumită tendinţă de recuperare a existenţialului, dar ea se produce pe o filieră preponderent depresivă, marcată de anxietatea sfârşitului şi de boală. S-ar putea însă ca, în anii care ne mai sunt daţi, să devenim martorii unor momente literare marcante, deşi tendinţa de relativizare a angoasei prin intermediul importului de coregrafie religioasă se dovedeşte a fi destul de pronunţată pe alocuri, vecină fiind cu alexandrinismul obsecvios, cucernic.

*

Nu sunt multe lucruri de spus despre începuturile mele literare, fiindcă nu e vorba de o carieră importantă, însă au existat în ele câteva elemente atipice, la care merită, probabil, să ne oprim, cu precizarea că ele nu reprezintă mai mult decât o pată de culoare. Prima mea alegere de suflet, ca licean, a fost arheologia, însă mi s-a explicat, obiectiv şi deloc dramatic, că nu voi fi admis în domeniul respectiv. Beneficiind de „minunile“ pe care le făcea profesorul Cornel Moraru la liceul nostru din Făgăraş, am optat pentru filologie, sosind la facultate cu toate marile cărţi care ne erau recomandate în anul I gata citite şi conspectate într-o mapă, pe care o adusesem cu mine. Datorită lor, profesorul Mircea Muthu m-a remarcat la examenul de teoria literaturii de la sfârşitul primului an de studiu, dar lucrurile curgeau încă domol pe meleagurile mele aspiraţionale, eu neîndrăznind decât să bovarizez anemic pe seama perspectivelor de a deveni „autor“.

Inerţia mi-a fost spulberată într-o bună zi tot de către Mircea Muthu, care m-a aşteptat să trec strada în dreptul Sinagogii de pe Strada Horea, m-a fixat sever, catedratic, şi m-a expediat scurt pe doi la Echinox, cu misia de a-i spune „lui Jean şi celor de acolo“ că sunt trimis de Dumnealui. Recunosc ruşinat că nu ştiam cine este Jean, nici prea bine cine sunt cei de acolo, însă, după ce m-am lămurit, am debutat publicistic, în nr. 4/1974 al revistei, cu un eseu despre Eminescu. Era perioada glorioaselor simpozioane naţionale estudiantine, unde aveam să-i cunosc pe câţiva dintre viitorii mei colegi de generaţie, naşul secund al venirii mele pe lume fiind Profesorul Gavril Scridon, care selecta texte susţinute la Colocviul Eminescu de la Iaşi. Eu încă nu ştiam pe ce drum să apuc, pasiunea „matricială“ de odinioară pentru arheologie convertindu-se, între timp, într-una pentru mitologia comparată şi ritualistică, cu atât mai mult cu cât făceam cercetare de teren etno-folcloric, într-o grupă de studenţi purtată prin Ţara Oaşului şi Maramureş de către Profesorul Nicolae Bot.

După publicarea în Echinox a câtorva texte strident-ostentative, dar bine armate exegetic, lucrate cu o pedanterie pe care o am şi astăzi – îmi amintesc de unul dedicat lui Balder, fiul al lui Odhin, admirat de colegele din grupa de folclor mai sus amintită –, a sosit şi momentul de cumpănă al incipientei mele cariere publice, sub forma unei dileme pe care am rezolvat-o ferm, fără să stau pe gânduri, deşi soluţia – aveam să mă speriu eu mai târziu – putea să-mi fie suicidară. M-a chemat la el în cabinet unul dintre marii noştri profesori, pe care-l veneram, m-a lăudat pentru ceea ce fac, spunându-mi totodată că, dacă vreau să perseverez şi să scriu în continuare, trebuie să îmi schimb numele de familie, adoptând un pseudonim. Refuzul meu de atunci va genera, în timp, principala ambiguitate care mă înconjoară şi acum, cea legată de discrepanţa dintre provenienţa mea etnică şi limba în care mă exprim cultural. Blocajul multora este atât de puternic în această privinţă, încât el obstaculează chiar şi accesul la puţinele idei originale pe care am izbutit să le formulez în cele douăzeci de volume publicate până acum. Eu mă mulţumesc să convertesc totul într-o seninătate calmă, împrumutată din foşnetul atemporal al unei „dumbrăvi de bambus“ dintr-un foarte îndrăgit roman al lui Hesse, însă sunt convins că şi acesta e motivul pentru care, după ce nu voi mai fi, cărţile şi proiectele mele vor fi uitate mai repede decât ale altora.

Debutul meu editorial târziu, din 1995, cu Grădina magistrului Thomas, i se datorează integral generozităţii Irinei Petraş, căreia nu voi putea să-i fiu niciodată suficient de recunoscător, însă el are şi un preambul. La îndemnul lui Dan Culcer, am încropit, prin 1984-85, un volum de eseuri, pe care l-am trimis Doinei Uricariu la Editura Eminescu, cu scopul de a-mi încerca norocul la concursul de debut. Volumul fiind în principiu acceptat, a intrat degeaba în două cataloage editoriale succesive, redactoarea de carte atrăgându-mi la un moment dat conspirativ atenţia că „există un blocaj undeva foarte sus“, manuscrisul fiind oprit de către Mihai Dulea, sub acuza că el reprezintă un fals şi o sfidare: cu siguranţă, autorul maghiar a lucrat cu un traducător, pe care l-a ascuns, strecurând în editură textul ca pe o contribuţie originală. Rămâne interesant, pentru atmosfera timpului, şi felul în care mi s-a strecurat informaţia respectivă: nu la telefon sau epistolar (aparatul este ascultat, scrisorile se desfac şi se lipesc la loc), ci cu prilejul unei şezători literare, prin viu, dar foarte şoptit, grai de taină.

Stupefiat de această acuză, l-am abordat din nou pe Culcer, întrebându-l ce este de făcut. El a cultivat dintotdeauna o practică paradoxal-obiectivistă şi maximalist-cinică a repertoriului politic naţional, pe o coordonată simili-absurdă ce mi-l amintea pe Orwell. În esenţă, era vorba de faptul că dacă sistemul nu interzice expressis verbis anumite gesturi sau acţiuni, ele devin automat legitime, deşi bunul-simţ te-ar îndemna să te abţii de la ele. În cazul meu, asta însemna să îi trimit o scrisoare explicativă tovarăşului Mihai Dulea, solicitând reconsiderea reticenţelor sale faţă de manuscris. Dacă mi-ar fi spus atunci cineva că Mureşul se va lăţi amazonian de pe o zi pe alta şi că oraşul va deveni port maritim peste noapte, probabil că aş fi fost mai puţin uluit, dar, ucenic ascultător dintotdeauna fiind: am făcut-o. Am scris scrisoarea şi am pus-o la poştă nerecomandat, ca un simplu cetăţean nedreptăţit, care se adesează instanţei sale tutelare pentru a-i fi badijonate rănile. Eram însă ferm convins că ea va fi „filtrată“ de către „organe“ încă de la sursă şi că nu va ajunge niciodată în Capitală. Era să cad de pe scaun atunci când am primit răspunsul, trimis, cum se cuvine, la cutia mea poştală: satrapul-şef al culturii ceauşiste îmi răspundea formal, dar personalizat, nu mă încuraja, însă mă avertiza cu regret că tematicile abordate de mine în volum nu intră, pe moment, în aria de preocupări a editurii. Cu mintea mea de acum, nu pot decât să mă bucur că acest volum juvenil n-a văzut, atunci, mult râvnita lumină a tiparului; n-aş fi putut decât să îi regret neîmplinirile şi graba.

*

În opinia mea, adevărul integral al generaţiei noastre se compune din „ce a fost“ şi „ce ar fi putut fi“, din împliniri şi speranţe ulterior abandonate, însă ceea ce ne-a lipsit şi ne-a jalonat destinul mai presus de orice a fost, cred, absenţa unei strategii de autoconservare colectivă. Mă întreb ce direcţie am fi promovat, ca identitate generaţională, dacă am fi reuşit să menţinem ASPRO (boicotată, inclusiv din interior, de către o sumedenie de optzecişti osificaţi în prudenţă tactică), sau ce s-ar fi întâmplat dacă singurul om cu disponibilitate de lider din întreaga noastră generaţie, Ion Bogdan Lefter, şi-ar fi menţinut poziţia de preeminenţă, deţinută atât în cadrul conştiinţei noastre colective, cât şi la Observator Cultural. Relevantă a devenit ulterior, în consecinţă, nu atât identitatea noastră colectivă, cât cariera individuală a fiecăruia dintre noi, prin care ajungem, inevitabil, la un alt paradox, pe care-l consider tot inexplicabil: am fost cât de cât uniţi la începuturi, în anii noştri de formare, dar ne-am izolat la maturitate. Nici un grup cu obiectiv strategic bine definit nu procedează astfel.

Unul dintre paradoxurile generaţiei ’80 a fost, pentru mine, acela al obstinaţiei de a ne menţine în spaţiul public în absenţa promovării unei figuri sau idei pivotale. Nici postmodernismul, sub stindardul unificator al căruia suntem în mod abuziv înrolaţi azi, nu a jucat vreodată acest rol. Nesocotind cerinţa de coagulare centripetă şi optând pentru autosuficienţa de tip centrifugal, optzecismul şi-a tăiat singur craca de sub picioare.

Ne-am gestionat greşit, cred, vocaţia colectivă pentru că am fost manipulaţi cu subtilitate, criteriul de departajare constituindu-l îngăduinţa, conferită unora dintre noi prin selecţie, de a participa la viaţa literară (nu la ansamblul patrimonial al literaturii, înţeles ca entitate organică, virtual tranzitivă în spaţiul public de diseminare), pe care însă nu am controlat-o niciodată, deşi am contribuit din plin la distorsiunile sale, inclusiv de ordin punitiv sau axiologic. Ne-am mulţumit să facem parte din tablou, dar n-am ţinut niciodată în mână pensulele cu care se colorează munţii. Consecinţa principală s-a dovedit a fi surdinizarea patrimoniului nostru intelectual, oferindu-li-se în schimb unora dintre noi o notorietate personală de „tovarăşi de drum“ cu provenienţă generaţională recunoscută, dar atent supravegheată. Ne-am mulţumit să devenim jucătorii adiacenţi ai câmpului literar, nu să facem noi jocul, generaţiile anterioare – şi-n primul rând şaizeciştii – simţindu-ne instinctiv slăbiciunea, pe care au exploatat-o subtil, funcţional, în interes propriu. Decalajele „canonului literar“, practic neschimbat după 1989 (ceea ce e absurd, fiindcă el e departe de a reflecta adevărul), reprezintă consecinţa cea mai relevantă a inerţiei cu care ne-am gestionat patrimoniul ideatic. Viitorul nostru e predeterminat de subestimarea acestuia şi nu sună deloc bine.

De ce a fost aşa şi nu altfel? Fiindcă ne-am arătat mereu dispuşi să-i slujim generos pe ceilalţi, ignorând propriile noastre interese de grup, de generaţie. „Lista lui Manolescu“ şi alte sloganuri de promovare similare au fost inventate de către optzecişti, dar nu în beneficiul nostru. Ne-am risipit în grupaje fără de sfârşit dedicate unor oameni din generaţiile anterioare (unii recunoscuţi ca fiind magiştri, alţii doar sprijiniţi să se menţină pe un piedestal clătinat…), dar ne-am susţinut doar arareori între noi, şi atunci când am făcut-o, am procedat mai mult convenţional, strepezit, cu suspiciune.

Ne-a lipsit strategia de autoconservare colectivă, motivul principal constituindu-l, cred, neîncrederea multor reprezentanţi de marcă, foarte vizibili, ai generaţiei noastre în puterea noastră alteritară. Sunt şi excepţii, cum e editura lui Mircea Petean şi parţial, până la un moment, a lui Călin Vlasie, dar ele sunt puţine. Unii oameni au decis să „părăsească“ în mod tacit generaţia, aşa cum s-a întâmplat cu Magda Cârneci, al cărei spiritualism iniţiatic a găsit un ecou anemic printre congeneri, excepţie făcând Cassian Maria Spiridon, care-i publică jurnalul. Însă, analizele care i se dedică de către optzecişti îl menţionează rar, ca şi cum ar fi subprodusul rezidual al unei excentricităţi solitare. Cazul Magdei Cârneci demonstrează, pe de altă parte, că numeroşi optzecişti au evoluat înspre sinteze personale care nu se regăsesc în economia reductivă a definiţiilor paradigmatice ale generaţiei, încercarea de a-i aduna sub un numitor comun putând fi contraproductivă sub aspect exegetic.

Mă întreb, ştiind toate acestea, dacă vom fi sau nu vreodată dispuşi să acceptăm că în poziţiile de vârf ale hărţii axiologice de acum a generaţiei noastre se află şi alte nume decât acelea în jurul cărora ne-am obişnuit să ne adunăm timp de decenii. Au avansat considerabil marginalii (Adrian Dinu Rachieru, Gheorghe Glodeanu etc.), adică oameni care au luat optzecismul pe cont propriu, nesubordonându-l unei coeziuni comunitare, în timp ce unii dintre liderii noştri tradiţionali s-au cam estompat sub aspect intelectual, trecând în planul secund al interesului public. Ipoteza apriorică potrivit căreia generaţia ’80 din 2022 este aceeaşi cu cea de acum 30-40 de ani nu e decât o eroare, fiindcă privilegiază fi- xismul, trecând sub tăcere sinusoidalele sau chiar degenerescenţa.

Ne-am vulnerabilizat din neatenţie, din altruism paradoxal, ignorându-ne interesul de grup şi gestionarea de perspectivă a patrimoniului intelectual pe care l-am dezvoltat? Cu siguranţă. Vom ieşi din arenă fără să fi articulat noi înşine, în mod îndestulător, locul generaţiei ’80 în istoria literaturii române şi fără să-i fi corectat pe cei care au tot încercat să ne tragă în jos, să ne discrediteze. Evitând să ne facem discipoli, sau alegându-i greşit pe cei puţini asupra cărora ne-am oprit ocazional, suntem condamnaţi la o posteritate dilematică, deja consemnată în câteva sinteze în care suntem trataţi cu o condescendenţă consensuală, iritată. Vom continua să mai existăm puţin, dar nu prin noi înşine, ci prin faptul că promoţiile de după noi şi-au construit în mod programatic identitatea colectivă pe atacurile împotriva noastră, pe antioptzecism. La fel de adevărat este însă şi faptul că reacţionăm timid şi ezitant la orice rafală vitriolantă, ca şi cum am fi deja perdanţii unui război pe care nu l-am purtat încă.