Călin Vlasie

„Trăim încă în plină restauraţie în contra evidenţei unei literaturi total schimbate după 1980“

Generaţia ’80 este cea mai importantă generaţie literară postbelică, cu o forţă inovativă şi sincronizatoare fără precedent în seriile anterioare, cu sute de poeţi, prozatori, dramaturgi, eseişti, critici şi istorici literari, cercetători, publicişti, constructori şi conducători de instituţii literar-culturale în mai toate oraşele importante din ţară. Cu această generaţie începe postmodernismul românesc.

Ideea unei noi generaţii literare, total diferită de seriile proletcultiste şi post-proletcultiste afirmate în anii 1950, 1960 şi 1970, îşi are originea în acţiunile literare studenţeşti începând cu gruparea „Noii“ din 1972-1973, iniţiată de studenţii pe atunci Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Ioan Flora, în cenaclurile literare studenţeşti bucureştene şi din marile centre universitare din acei ani, cele mai importante fiind „Cenaclul de Luni“ (1977-1983), condus de Nicolae Manolescu şi Cenaclul de proză „Junimea“ condus de Ovidiu S. Crohmălniceanu. Primul a cultivat cu precădere poeţi, al doilea prozatori.

La mijlocul anilor 1970, când se profilează o nouă generaţie de poeţi, în România se scria poezie în toate stilurile: blagian, imnic esenian, semănătorist, chiar romantic, barbian, arghezian, patriotard etc. – în orice caz excesiv metaforic, impersonal şi anistoric. Apariţia postmodernismului în poezie (prin biografic, autobiografic, ironie, colocvialitate, virtualism etc) marchează nu doar o sincronizare cu literatura occidentală, ci şi sfârşitul literaturii comuniste considerată ca fiind neo-modernistă de criticii importanţi ai perioadei. Proza, cu mici excepţii (onirismul şi textualismul), mima realismul, psihologicul şi politicul, în prelungirea anilor faşti interbelici, însă înfăşurată bine în foiţe subversive de staniol care să păcălească cenzura. Din această fugă de cenzură a rezultat o proză cu personaje şi dialoguri de cele mai multe ori forţate, fals realiste, plictisitoare şi fără noimă. Iar critica literară, universitară construia şi desfăşura în planurile de lecţii ale profesoarelor de română un canon, în mare parte discutabil, dacă nu fals chiar, cu care ne batem capul şi azi, la fel de maiestuos în multe privinţe ca mai toate realizările măreţe socialiste devenite fierul vechi al lui Petre Roman.

Nu întâmplător, imediat după decembrie 1989, începe sub diverse forme, concomitent cu criticile necenzurate de acum, venite mai ales din partea optzeciştilor, o perioadă destul de lungă de restauraţie, de peste trei decenii, printr-o operaţie de tip iliescist am putea spune, de spălare de jegul prea gros ideologic al vechiului canon creat în anii comunismului. „Literatorul“ lui Eugen Simion a devenit stindardul acestei restauraţii. Protejatul lui Ion Iliescu, ajuns preşedinte al Academiei Române, controla aproape tot ce mişca „oficial“ în literatura postdecembristă. „România literară“ de după 1990 se deschide cu interviul lui Nicolae Manolescu luat aceluiaşi Ion Iliescu.

Şaizeciştii ne apar ca nişte „eroi civilizatori“, descoperitori ai tradiţiei interbelice, iar optzeciştii ca un fel de apariţii de coloratură care, pentru „democraţia“ literară, nu se cădea să fie ignorate. Dacă în deceniul 9 nu se putea scrie prea mult despre scriitorii generaţiei ’80 pentru că aceştia nu reuşiseră să publice pe cât ar fi putut-o face, în condiţiile unui război din start pierdut cu cenzura, după 1990, critica literară consacrată, controlată de criticii importanţi şi populari din perioada comunistă, nu a mai fost la fel de preocupată de cărţile optzeciştilor, cele mai multe apărute după 1990. În ultimul deceniu al secolului 20 şi în primul din noul mileniu apar cele mai multe opere ale optzeciştilor, multe fiind de sertar. Eugen Simion se lansează în administraţia academică, iar Nicolae Manolescu, cel mai important critic literar de după G. Călinescu, îşi descoperă vocaţia politică. Noua critică literară a criticilor optzecişti, încă puţin vizibilă, nu reuşeşte să spargă canonul adânc înfipt în didactica preuniversitară şi universitară. Din păcate, cei mai importanţi critici şi teoreticieni ai noii literaturi au murit tineri, fără a fi putut să-şi definitiveze intuiţiile critice din tinereţe: Mircea Scarlat, Radu G. Ţeposu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun…

Tinerii scriitori, afirmaţi după 1970, s-au format într-un climat cultural descătuşat când se puteau citi mari scriitori români şi străini, în original sau în traducere, interzişi cu doar câţiva ani în urmă. Meritul extraordinar al scriitoriilor din seriile anterioare a fost acela de a fi tradus masiv literatură clasică şi mai ales contemporană din mai toate literaturile importante. Printre marii beneficiari ai acestor traduceri au fost viitorii optzecişti. Contactul cu literatura, arta, filosofia, ştiinţa şi tehnologia contemporană a fost esenţial.

Generaţia ’80 se cristalizează în aceiaşi ani cu descoperirile epocale ale „optzeciştilor“ Bill Gates, Paul Allen, Steve Jobs, Steve Wozniak şi se adaptează din mers la toate progresele din ştiinţă şi tehnologie de după 1976, de la computere la internet, telefonie mobilă şi reţele de socializare, la început teoretic (circulau în traducere cărţi, în România acelor ani, despre calculatoare şi artă/ literatură) până în 1990 şi după 1990, practic. În altă ordine, este generaţia care a înţeles că modul comunist nu poate fi veşnic, că viitorul nu aparţine comunismului bolşevic, că nu trebuie făcut niciun compromis estetic şi literar, că este nevoie de o reluare a marii tradiţii naţionale, dar şi o sincronizare cu marile mişcări de idei contemporane din literatură şi ştiinţă. Generaţia ’80 a intrat în literatură „cu mâinile curate“ (cum intitulase, neîntâmplător, Traian T. Coşovei un poem în acei ani).

Pe la 17 ani mi-am dat seama că nu metafora face poezia şi din pricina asta poeţii anilor ’60 mi s-au părut brusc de necitit, ca şi azi de altfel, în mare parte, cu toată aura pe care o aveau. Nu Nichita Stănescu şi Marin Sorescu etc., ci Bacovia, Ion Barbu, Tonegaru, Gellu Naum, Leonid Dimov şi mai tânărul Virgil Mazilescu. Într-o zi am pus cărţile primilor în câteva genţi uriaşe şi le-am dus la anticariat. În plus, am ars tot ce am scris până atunci, ca să mă lepăd definitiv de diavolul metaforei mincinoase. Mi se păreau în afara vieţii reale, iar eu aş fi vrut să mă exprim pe mine aşa cum eram şi nu ca pe un eu simbolic de deasupra lumii reale. Am descoperit că la fel de real era tot ceea ce se derula în imaginaţia mea. Mottoul pus la prima mea carte a fost: „Aceste lucruri există pentru că sunt imaginare“, un citat din Anatole France. Ani la rând am căutat compania tinerilor poeţi care să gândească în termeni personali poezia. Nu mă simţeam bine în niciun cenaclu literar din acele vremuri. De aceea m-am asociat cu mai mulţi studenţi bucureşteni în 1976 (Dinu Adam, Gabriel Stănescu, Roman Istrati, Ion Stratan şi alţii – reprezentând mai multe facultăţi) şi am propus cu toţii înfiinţarea unui cenaclu al Centrului Universitar Bucureşti, care a fost preluat la propunerea noastră de Nicolae Manolescu în 3 martie 1977 (am citit în prima şedinţă cu Vasile Poenaru), şi care, din 1979, avea să se numească „Cenaclul de Luni“, la sugestia metodistei Liliana Dumitrescu de la Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa“, cea care administrativ se ocupa de cenaclu din partea Centrului Universitar Bucureşti. Acest cenaclu a devenit principala portavoce a noii poezii, aşa cum desantiştii lui Crohmălniceanu au schimbat faţa noii proze.

Generaţia ’80, aşa cum o ştim azi, a avut mai multe denumiri până la cea consacrată definitiv: Generaţia ’77, aşa o denumea Traian T. Coşovei, după anul primei şedinţe a „Cenaclului de Luni“, sau Generaţia Colocviului, cum scria Constanţa Buzea în revista „Amfiteatru“ imediat după primul (şi ultimul!) colocviu naţional al poeţilor, desfăşurat la Iaşi în toamna lui 1978, când Laurenţiu Ulici a avut ideea ca noi, tinerii poeţi invitaţi acolo, cei mai mulţi studenţi, să citim câte o poezie proprie de la tribuna colocviului patronat de uniunea comunistă a scriitoriilor, preşedinte Gheorge Macovescu, fost membru al Comitetului Central al P.C.R., fost ministru de externe… Sau Promoţia ’80, cum o denumea criticul literar Laurenţiu Ulici, pentru care promoţia era unitatea de măsură a deceniilor literare, neintuind că optzeciştii deschideau o altă generaţie literară, o primă paradigmă a unui alt canon literar-estetic şi cultural.

Nu numai Nicolae Manolescu afirmă că generaţia ’80 a schimbat doar paradigma, dar, vezi bine, canonul nu. Rezultatul critic e oarecum comic. Cum interpretezi o operă aparţinând unei paradigme noi, în esenţă postmodernă, după un canon vechi, în esenţă neomodernist? Sau: cum să citeşti Levantul lui Cărtărescu după canonul din Dacia Fëniks a lui Ion Gheorghe? Cum să citeşti poeţi ca Alexandru Muşina, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Mariana Marin, Marta Petreu, Ion Stratan, Viorel Padina, Cristian Popescu, Ion Mureşan, Magda Cârneci, Elena Ştefoi, Mariana Codruţ, Ioan Moldovan, Traian Ştef şi atâţia alţii de primă mărime, prin canonul care îi include pe Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Cezar Baltag etc, etc.? Decât poate dacă postmodernismul este considerat ca o altă faţă a modernismului. Ceea ce, evident, este fals. O denumire care să excludă particula „modernism“ din păcate, deşi s-a încercat, nu a fost găsită, pentru a diferenţia mai bine noua ideologie literară.

O întreagă generaţie critică, cea a anilor 1960, care se consideră de la un anumit punct un fel de cassandra critic-estetică a întregii literaturi postbelice până în zilele noastre, deci cam de vreo 70 de ani, reiterează ori de câte ori are prilejul ideea unui canon încă viabil, în prelungirea modernismului şi în centrul căruia stau scrierile anilor 1950, 1960, 1970. Automatismele datorate vechiului canon sunt greu de abandonat. Cărtărescu, care e imposibil de integrat în canonul neomodernist, e adăugat, tot aşa cum a fost adăugat şi în perioada comunistă. E nevoie, nu?, de viitor. Numai că acest viitor e văzut printr-un singur scriitor care a împlinit 66 de ani! Ce literatură e aceea cu un singur scriitor pentru viitor?

Adevărul vine din altă parte: trăim încă în plină restauraţie în contra evidenţei unei literaturi total schimbate după 1980, ai cărei precursori, unii, se regăsesc în resorturile experimentale ale perioadei anterioare anilor 1980. Scriitorii aşa-zisei generaţii pierdute, aşa-zişii târgovişteni sau scriitorii onirici par pigmei în canonul şaizecist pe lângă semeţia unor scriitori ca Augustin Buzura, Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Nichita Stănescu etc. Radu Petrescu e invizibil. La fel şi Ştefan Bănulescu, greu de încadrat în canonul şaizecist. Ş.a.m.d.

Trebuie făcută diferenţa între canonul modern, cel şaizecist şi canonul postmodern. Viitoarele sinteze critice nu vor putea ocoli aceste diferenţe. Deocamdată suntem în plin proces de validare sociologică. Testul lecturilor succesive, în timp, ne va da răspunsul. Automatismele sunt greu de schimbat. Sunt însă convins că peste un număr de ani se vor vedea mai bine ierarhiile literare pe care canonul şaizecist le-a dezvoltat în propriul interes. „Lista lui Manolescu“, „Scriitorii lui Eugen Simion“ vor deveni pagini de istorie literară. Mulţi scriitori însă vor rămâne ca repere valorice de necontestat.

Deocamdată, tinerii scriitori de azi, de la noi, au între 20 şi 70 de ani, cum nu se întâmplă în nicio literatură.