Gellu Dorian

1. Semnele sau semnalele apariţiei generaţiei ’80, numită aşa mult mai tîrziu, asociată şi cu sintagma „generaţia în blugi“, au fost mult mai înainte de anul sau deceniul care i-a dat numele. Un prim semn editorial a fost cel al cărţii Elenei Zubaşcu, o carte de doar 32 de pagini, care vorbea, prin 1977, chiar de „generaţia mea“. Însă tot pe atunci dădeau semnele apariţiei unei noi „mişcări poetice“ cenaclurile studenţeşti sau cele de prin importantele oraşe ale ţării, fie de pe lîngă Dialogul ieşean, fie prin cele deja consolidate ca program, cum erau tinerii care gravitau în jurul Echinoxului clujean. Abia mai tîrziu a apărut Cenaclul de Luni, ori tinerii bucureşteni care gravitau în jurul reorientatului Ovid S. Crohmălniceanu sau un pic mai tîrziu cei din Cenaclul Universitas, coordonat de Mircea Martin. Semne disparate apăreau în jurul unor individualităţi, cum a fost cazul lui Ion Monoran la Timişoara, ori al unor izolaţi prin Munţii Neamţului, cum a fost cel al lui Aurel Dumitraşcu, ori al lui Dan David, locuind într-un pod cu fîn la Bertea, vizitat, din curiozitate pentru neoavangarda lui, de Geo Bogza. Peste tot se încerca o rupere de fosta promoţie literară, aşa cum a început să le clasifice în proiectata lui Istorie literară regretatul Laurenţiu Ulici, promoţie din care se desprindeau ca sfărmători de tipare Virgil Mazilescu, Angela Marinescu, or Mihai Ursachi, care pe la începutul anilor ’80, părăsea România. Ruperea nu era una schismatică, aşa cum este acum, ci una emulativă, aşa cum o gîndise Cezar Ivănescu prin Cenaclul Numele Poetului de la revista Luceafărul. Noii poeţi, de regulă tineri insurgenţi, nonconformişti, aducători de noi formule poetice, doreau să scrie o altfel de poezie, una care să semene cu libertatea poeţilor din marile literaturi ale lumii. Erau încă în viaţă legendarii poeţi ai „generaţiei beat“, care făcea valuri peste ocean, dar şi în Anglia. Cei de la Cenaclul de Luni, nu toţi, doar unii care s-au constituit şi în lideri, au adus acest aer proaspăt, de nouă paradigmă, fără a fi epigoni, ci adaptînd discursul la ceea ce însemna autenticitatea spaţiului literar în care trăiau. De aici şi reacţiile oficialităţilor dictatoriale faţă de aceşti „nou-născuţi“, care se anunţau obraznici. Aşa a dispărut Cenaclul de Luni, aşa au fost închise Colocviile de Poezie de la Tîrgu-Neamţ, unde se profila, după opinia lui Laurenţiu Ulici şi cea a lui Marin Mincu, o „nouă şcoală de poezie“. Cam acestea au fost momentele care i-au forţat apariţia acestei generaţii, dar şi ivirea piedicilor care i-au obligat pe junii poeţi să reziste prin formele culturale trăite cu intensitate.

2. Am debutat în anul 1972, în revista România literară. Mai toţi viitori poeţi optzecişti au începuturile lor în această perioadă a anilor ’70. Nu am participat niciodată la şedinţele Cenaclului de Luni. Nici la alt cenaclu mare din ţară. La Botoşani exista un cenaclu foarte bun, devenit, din 1982, Cenaclul Uniunii Scriitorilor din România. Făina cernută acolo era una intermediară, destul de hrănitoare pentru un începător, care privea spre alte orizonturi. Şi aşa, după marele scandal din 1978, cînd a avut loc la Iaşi primul şi ultimul Colocviu Naţional de Poezie, interzis de securitatea ceauşistă, pe la începutul anilor ’80, mai exact 1983, au luat fiinţă Colocviile de Poezie de la Tîrgu-Neamţ, care au durat şi ele pînă în 1988, cînd au fost, de asemenea, interzise. Aş putea spune că aceste colocvii mi-au oferit posibilitatea să mă întîlnesc cu mai toţi viitorii „optzecişti“. Dar şi festivalurile de poezie de peste tot din ţară, la care participam, şi ele aş putea spune că mi-au creat deschiderea spre poezia nouă, ce se năştea atunci. Lucram la o bibliotecă judeţeană, iar contactul cu cartea de poezie era una de o frecvenţă zilnică. Pînă în 1989, cartea de poezie, chiar şi cea a unor optzecişti care au debutat în acea perioadă, circula, se putea găsi în biblioteci, în librării. Ştiai unde te afli, ce e nou, ce e bun şi ce e rău. Am debutat editorial, după două prezenţe în unele antologii ale unor edituri, în urma unor concursuri, mult mai tîrziu, abia în 1986, cu o carte şi ea plivită de ochii ageri ai redactorilor atenţi şi zeloşi. Ştiam că sunt luat de valul optzecist şi m-am lăsat purtat de el; mă mai poartă şi astăzi.

3. Am spus într-un fel mai sus. Însă mai tîrziu, după 1990, unii dintre cei care au declanşat valul, fără a şti în ansamblu cam cît de mare era acesta şi cît de nestăvilit, şi-au dat chiar demisia din generaţia ’80, din care făceau, cu sau voia lor, parte. Nu ştiu dacă optzecismul s-a format aşa cum se formează un bulgăre de zăpadă cînd este umedă, cînd bat peste ea razele soarelui, bulgăre, care peste an, se va fi topit. Mai curînd, cu anii, fenomenul le-a plăcut mai multora, şi a apărut astfel fenomenul nedorit al bulgărelui de scai, încît efectul de fuzzy, din cibernetică, se poate vedea şi aici, acel cenuşiu din jurul fenomenului adevărat, cel care a atras opinii pro şi contra, cum era şi firesc. Acum cred că nu se mai poate vorbi decît din punct de vedere pur istorico- literar cine a creat fenomenul, poeţii în sine sau mentorii, profesorii care-i adunau pe aceştia în cenaclu, ori organizatorii unor întruniri care au creat alt fenomen, obligatoriu, cel al „rezistenţiei prin cultură“, prin poezie în acest caz. Privind istoriile literare apărute recent, „fenomenul optzecist“ nu mai pare atît de aglomerat, ci mai curînd foarte rarefiat, cu nume care nici măcar la „autori de dicţionar“ nu intră. Iar cărţile care au apărut, cele strict referitoare la optzecism şi la poeţii acestei generaţii, sunt incomplete, părtinitoare, extrem de selective, chiar unele scrise cu ciudă, nu cu nerv, ci cu ură faţă de unii poeţi. În fine, lucrul este în cernere, aşa cum este în cernere întreaga viaţă literară de la noi.

4. Cei din interiorul generaţiei cunosc mai bine valorile ei, cărţile acestora, fie cele de poezie, fie cele de proză, critică, eseu, dramaturigie. Optzecismul s-a manifestat mai întîi plenar în poezie. Unii prozatori de forţă, ori dramaturgi, au scris mai întîi poezie. A se vedea Mircea Cărtărescu şi Matei Vişniec, dar şi mulţi alţii, la fel de buni şi în poezie, şi în proză sau dramaturgie. Ca în oricare altă generaţie şi aici, şi asta este foarte bine, sunt poeţi, prozatori, dramaturgi şi eseişti, dar, mai mult ca în oricare altă promoţie, în optzecism sunt cei mai mulţi scriitori care scriu la fel de bine poezie şi proză, dar şi teatru şi eseu, înscriindu-se în linia scriitorilor totali. Ceea ce le lipseşte însă scriitorilor optzecişti este faptul că nu au un critic al lor. Părea a fi, la început Christian Moraru, dar, în ultima vreme, a dat rasol în ceea ce priveşte această calitate. Cel care s-a ocupat de la început de fenomenul optzecist a fost Radu G. Ţeposu, dar n-a avut norocul să fnalizeze proiectele lui. Al. Cistelecan, a scris doar despre poezia optzecistă, cam despre toată, ceea ce ar putea apărea peste timp ca exegetul acesteia. Ion Bogdan Lefter, ca istoric al acesteia, ca autor de lexicon optzecist, ar putea fi criticul aşteptat al generaţiei din care face parte, însă, se pare, îl excede timpul din ce în ce mai aglomerat şi plin de proiecte neterminate. Prin urmare, optzecismul excelează în toate genurile, dar nu este pus în evidenţă, din păcate, nici într-unul. Iar promoţiile care vin, gen Mihai Iovănel, trec cu prejudecată totul la „expirat“.

5. Am răspuns într-o oarecare măsură mai sus. Nu, nu suntem o generaţie corect evaluată încă, deşi într-o oarecare măsură recunoscută ca fiind cea mai „consistentă şi valoroasă numeric generaţie din istoria literaturii române“. Nu e suficient. Numărăm din ce în ce mai mulţi poeţi dispăruţi şi aproape uitaţi. Este un flagel destul de mare uitarea în literatura română, care, din păcate, mai întreţine şi alte „dăunătoare“, care duc spre uitarea sau ignorarea scriitorilor din chiar timpul vieţii. Problema a apărut odată cu dispariţia criticii de direcţie, dar şi a adevăratei critici de întîmpinare, aşa cum se practica în anii şaptezeci şi optzeci, după modele create de marii critici antebelici şi interbelici. Dispărînd şi această practică, înlocuită fiind cu critica de cumetrie, de grup, de tămîiere sau, mai nou, de recenzia necesară pentru întocmirea dosarului de intrare în breasla scriitorilor, rîvnită mai nou pentru procentul la pensie, a dispărut, firesc, şi critica de evaluare corectă. Aceasta a fost şi ea înlocuită de critica cu prejudecată, eliminatorie din capul locului. Şi asta, scuzabilă pasămite, din lipsa timpului necesar pentru a acoperi o plajă atît de mare şi de densă a apariţiilor editoriale. Nu, din păcate, scriitorii generaţiei optzeci nu sunt corect evaluaţi: unii nici nu există sau dispar definitiv odată cu plecarea lor în altă lume.

6. Canonul literar românesc este unul anchilozat. Fie din lipsă de timp, fie din lipsă de profesionalism, ori lăsat la buza unor orgolii care se lasă furate de gloriola oferită de acesta, prin prezenţa în manualele din care dispar scriitori importanţi, opere importante, care, deşi în canon, nu mai reprezintă garanţia valorică supusă unor criterii alandala. Şi atunci, de ce ar mai fi necesar canonul, dacă nu este respectat, dacă nu este reactualizat periodic, nu aşa cum făceau comuniştii, care îşi răsplăteau „cîntăreţii vremurilor noi“ cu clasicizarea din timpul vieţii pe o operă de doi bani, ci în spiritul universal al canonului, cel care stabileşte clar nişte criterii peste care nu poţi sări sau nu le poţi schimba în tipul jocului. Din păcate, nici aici, generaţia optzeci nu are arealul de influenţă valorică acoperit, şi se lasă la doar o singură prezenţă, cea menţionată în întrebare. Asta ar duce la concluzia, acum şi peste timp, că scriitorii optzecişti „au fost pe cînd nu se zăreau, azi îi vedem şi nu sunt!“ – şi asta din punctul de vedere vizibil şi jenant al unor istorici literari. Cam asta e şi nu e bine!