Ioan T. Morar

1. Cum aptitudinile mele teoretice sînt în adormire, de pe vremea cînd mi-a dispărut (în sensul cel mai concret al cuvîntului) conducătorul de doctorat, profesorul Simion Mioc, de la Filologia Timişoreană, lăsîndu-mă fără rîvnitul doctorat în dreptul numelui, voi răspunde mai impresionist. Dreptul la impresie e la fel de respectabil ca dreptul la expresie. Cred că generaţia ’80 a fost o urmare a relativei deschideri din ’68, cînd am putut să ne conectăm, cît de cît, la ceea ce se făcea în lume în vremea aceea. Să ne sincronizăm, cînd partidul urmărea să ne protocronizăm. Iar piedicile din această tensiune, mi se pare mie, s-au ivit. Am refuzat să ne credem mai buni decît Occidentul, rîvnind să fim, însă, măcar la fel de buni.

Generaţia ’80, varianta restrînsă, de la început, este generaţia care a refuzat să scrie poezie patriotică, de pildă (cu cîteva excepţii de inexplicabil oportunism ulterior).

2. Scriam versuri din liceu, eram un fan Ioan Alexandru, îl descoperisem şi graţie prietenului meu Mircea Mihăieş, aveam o fascinaţie pentru „vîna ardelenească“, îl citeam pe Blaga. Mergeam chiar la Cenaclul Lucian Blaga din Arad, am citit de vreo două ori, nu am fost primit chiar rău. În paralel, am primit o infuzie de nonconformism şi modernitate frecventînd cineclubul Atelier 16, devenit Kinema Ikon, din Arad, acolo era un fel de cenaclu multidisciplinar. Discutam, dezbăteam, ne împrumutam cărţi… Am făcut şi un film de autor, de 6 minute, care în ultimii ani a fost proiectat cu diverse ocazii, alături de alte filme de scurt metraj ale prietenilor de cineclub, în diverse locuri ale lumii (de la Centrul Pompidou, la Bienala de la Veneţia). Acolo, la cineclub m-am „deschis“ spre un alt tip de sensibilitate.

Cînd am ajuns la Filologie, la Timişoara (după ce am căzut la Cluj, cu un an înainte, Marta Petreu, rog să se consemneze asta), am mers la cenaclul Universităţii, am înfiinţat un cenaclul la Facultate, locuiam pe acelaşi etaj cu poetul Mircea Bârsilă, la cămin, dar în aceeaşi cameră cu Marcel Tolcea, cu care făceam un fel de cenaclu de cameră. Din păcate, relaţiile cu Cenaclul Pavel Dan, de la casa Studenţilor, nu au fost foarte strînse dintr-un motiv banal: şedinţele se ţineau duminica, iar eu plecam de sîmbăta la părinţi, în Arad. Dar l-am cunoscut şi l-am admirat pe Ion Monoran, membru de bază al cenaclului, care chiar era un purtător de drapel al generaţiei.

Am participat la FACS (Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti) la secţiile de literatură, aşa i-am cunoscut pe Ion Mureşan, pe Traian T. Coşovei şi echipa de la Bucureşti. Am ajuns odată şi la Cenaclul de Luni, fără să citesc ceva. Au mai fost, tot în acei ani, taberele de creaţie literară de la Crivaia, unde centrul Universitar Timişoara avea o cabană. Au participat, printre alţii, Herta Müller, Mircea Cărtărescu, Elena Ştefoi, Dan Alexe şi, desigur, timişorenii Mircea Mihăieş, Monoran, Daniel Vighi şi mulţi alţii cărora le cer iertare că nu-i enumăr. Cum tabăra era aproape de malul lacului Văliug, am scris după aceea un fel de text programatic intitulat: Cu generaţia la debarcader. Şi tot atunci am adăugat la denumirea „generaţia în blugi“ încă una: „generaţia cu năut“ pentru că atunci începuse să dispară cafeaua.

3. Cred că tonul s-a dat la Bucureşti, cînd a apărut Aer cu Diamante, volum care a fost şi un gest de frondă, autorii scoţînd cartea pe banii lor, la Litera…

În plan personal, m-am simţit confirmat ca poet al acestei generaţii în momentul în care am cîştigat un concurs de creaţie organizat de Viaţa Românească. Un concurs netematic (ceea ce era rar), la care se trimitea manuscrisul cu un motto şi datele într-un plic separat, închis. Premiu întîi era 4000 de lei. Sumă cît aproape două salarii de dascăl ale mele. Am trimis, deşi concurenţa a fost acerbă. Ioan Buduca, deja redactor la Amfiteatru, îmi spunea să stau liniştit, că jocurile sînt făcute. Eu m-aş fi mulţumit cu o menţiune, care consta într-un abonament pe un an la Viaţa Românească. Şi, surpriză, am luat premiul întîi. Ca mulţi colegi de generaţie, am participat la concursurile de debut ale editurilor şi, pînă la urmă, am debutat la Albatros, cu volumul Vară Indiană, care a luat premiul de debut al USR. Ceea ce, zic eu, a fost un fel de confirmare a apartenenţei mele optzeciste.

Am văzut că acum apartenenţa la Generaţia ’80 este un blazon pe care unii şi-l adaugă în CV.

Într-un fel, asta îmi aminteşte de o replică atribuită lui Gheorghiu-Dej, la o defilare a ilegaliştilor: Puţini am fost, mulţi am rămas.

4. Cred că poezia a spart gheaţa. Dar au urmat proza, critica, eseurile. Dramaturgia are un singur reprezentat, desigur, strălucit, Matei Vişniec, poet de mare fineţe şi prozator iscusit.

5. Aici nu mă simt în largul meu să răspund. Adică nu ştiu ce să zic…

6. Şi nici aici. Eu mă mulţumesc cu faptul că pot să public fără să scot bani din buzunar, că am cîteva cărţi care au fost premiate şi care au circulat destul de bine, un roman după care s-a făcut film, un roman tradus în spaniolă. What else?