Mircea Mihăieş

1. Să nu uităm şi o altă titulatură: generaţia în blugi. Pentru mine, ea se leagă de o propoziţie dintr-un roman al lui Ulrich Plenzdorf, scris în anii 1970, parcă special pentru adolescenţii care eram atunci, Noile suferinţe ale tânărului W., cu trimitere la cartea lui Goethe. Eroul considera că blue-jeans-ii nu sunt o îmbrăcăminte, ci o atitudine. Aşa am făcut noi trecerea de la textilă la text, asumându-ne bravada şi, pe alocuri, insolenţa de a ne opune unui prezent în care nu ne recunoşteam. Ne-am născut literar prin distanţarea de cei pe care-i consideram, de-a valma, responsabili pentru dezastrul ţării, fie că era vorba de mai vechi stalinişti, fie de urmaşii lor direcţi. Drept urmare, sursele noastre de inspiraţie au fost, mai degrabă instinctiv decât programatic, diferite de ceea ce se producea pe piaţa literară românească a momentului. Eram un fel de „americani fără cetăţenie“, seduşi de „ţara tuturor posibilităţilor“, dar prizonieri în „lagărul-de-concentrare“, unde Ceauşescu părea instalat pentru eternitate. Ne identificam – naiv şi idealizându-i – cu beatnik-ii americani din anii ’60, cu hippioţii şi cu tot felul de reprezentanţi, uitaţi astăzi, ai mişcării Flower Power.

Cu bunele şi relele ei, aş afirma că e vorba de prima generaţie încălţată, urbană şi cosmopolită, care nu mai purta, în mod direct, stigmatele sângeroase ale atrocităţilor din anii 1950. Ca nişte surfer-i norocoşi, am avut şansa să ne maturizăm strecurându-ne printre cele două valuri primejdioase ale ideologiei postbelice: stalinismul pur şi dur de până în 1962-’64, şi restalinizarea accelerată de după 1971. Aşa se face că am beneficiat din plin de reala deschidere din învăţământ şi cultură, care au fost dez-ideologizate substanţial după Tezele din aprilie 1964. Am învăţat limbi străine, am avut profesori excelenţi (mulţi dintre ei reveniţi din închisorile comuniste şi „reabilitaţi“ în mod miraculos), am căpătat acces la reviste şi cărţi prin care nu mai bântuiau stafiile lui Marx, Lenin şi Stalin.

Când Ceauşescu a strâns din nou şurubul, era deja prea târziu: nu mai puteam fi duşi de nas cu promisiunea „visului de aur al omenirii“, cu minciunile egalitariste şi cu poncifele patriotismului de paradă, al cărui singur scop era perpetuarea elitei comuniste la putere.

2. Ca elev şi student, nu mi-a trecut niciodată prin minte că voi ajunge scriitor. Mi-a plăcut dintotdeauna să citesc, aşa că meseria ideală era pentru mine cea de librar. Acolo, în librărie, era paradisul, centrul magnetic al existenţei pe care mi-o imaginam ca pe o nesfârşită vacanţă petrecută în compania cărţilor şi a prietenilor cu care să discut despre ele. Spre „literatură“ (mai precis, spre critica literară) am fost împins în anul al doilea de facultate, de profesorul meu de literatură engleză şi americană de la Universitatea din Timişoara, Marcel Pop-Corniş. Uşor iritat de hiper-activitatea mea la seminarii, m-a luat într-o zi de o parte şi mi-a spus că poate ar fi bine să-mi consum energia scriind recenzii pentru revista Orizont. M-a trimis la Cornel Ungureanu, şeful secţiei de critică al revistei. Acesta mi-a pus în braţe un teanc de cărţi, pe care mi-a recomandat să le citesc şi, eventual, să scriu despre ele.

Cum tocmai apăruseră primele volume ale unor congeneri, le-am comentat cu asiduitate. Cariera mea de critic literar, care a durat în jur de zece ani, a fost consacrată în proporţie covârşitoare poeţilor, prozatorilor şi criticilor care debutau atunci. Despre „numele mari“ ale momentului nu am scris deloc, cu excepţia câtorva cronici dedicate criticilor literari pe care îi admiram (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Mircea Martin, Eugen Negrici…).

3. Fenomenul a fost, cu certitudine, unul de grup. Îmi amintesc însă că Emil Hurezeanu, Gabriel Chifu şi Eugen Suciu au reprezentat un fel de „buzdugan al generaţiei“, cărţile lor apărând puţin înainte de linia simbolică a anului 1980. Conştiinţa că s-a ivit o grupare nouă, cu o „poetică“ limpede conturată (în care ironicul, ludicul şi parodicul îşi aveau partea lor de seducţie) a devenit certitudine odată cu cărţile de poezie ale lui Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Matei Vişniec, Ion Stratan, Florin Iaru. Li s-au adăugat cu aplomb Liviu Ioan Stoiciu şi Nichita Danilov. La scurtă vreme, am constat că există şi un alt versant, cel feminin, cu voci distincte, care explorau mai degrabă tragicul existenţei, chiar dacă limbajul era la fel de dezinhibat ca al exponenţilor masculini: Marta Petreu, Mariana Marin, Magdalena Ghica (Magda Cârneci), Elena Ştefoi. La Timişoara, îi aveam pe Ion Monoran, Ioan T. Morar şi Eugen Bunaru, dintre poeţi, pe Daniel Vighi, Viorel Marineasa şi Mircea Pora, ca prozatori, iar în critică şi eseu pe Adriana Babeţi şi Vasile Popovici.

4. E greu de spus, şi nu doar pentru că multe din vedetele generaţiei au „migrat“ spre zone pe care, la debut, nu le-ar fi bănuit nimeni. Aş reformula: cum ar arăta proza de astăzi fără creaţia poeţilor Mircea Cărtărescu, Gabriel Chifu, Nichita Danilov, Ioan T. Morar, Marta Petreu? Sau dramaturgia, fără piesele poetului lui Matei Vişniec? Sau chiar critica şi istoria literară fără contribuţiile unor Mircea Cărtărescu, ale Martei Petru, ale lui Bogdan Ghiu (poet, la origine, şi el) sau ale altora, care au trecut cu egală uşurinţă barierele dintre genuri? Să nu uităm că prozatorul Mircea Nedelciu a fost şi un excepţional teoretician literar şi un ideolog literar de primă mână. Doar cronicarii generaţiei au continuat să-şi facă meseria, cu inevitabile incursiuni în zone adiacente, istorie literară şi eseu (unde au şi rămas unii dintre ei): Al. Cistelecan, Dan C. Mihăilescu, Virgil Podoabă, Ion Simuţ, Ion Bogdan Lefter, Ioan Buduca. Alţii (nu mai dau nume) s-au dizolvat în supa acră a „criticii academice“ ori ideologice, unde nu-i vede şi nu-i cunoaşte nimeni.

5. E evident că fără ajutorul decisiv al unor Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Martin, Ovid. S. Crohmălniceanu (la Bucureşti), Al. Călinescu (la Iaşi), Mircea Zaciu, Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic (la Cluj), Cornel Ungureanu, Livius Ciocârlie, Marcel Pop-Corniş (la Timişoara) nu am putea vorbi de această generaţie care a modificat radical felul de a scrie în literatura română. În clipa de faţă, nu doar în evaluarea sau reevaluarea Generaţiei ’80, ci, în general, influenţa criticii literare s-a diminuat dramatic. Şi nu pentru că n-ar mai exista critici buni, ci pentru că nu mai sunt urechi care să-i asculte. Şi nici nu e de mirare: adeseori, ceea ce trece drept „exegeză literară“ e fie numele de alint al slugarnicelor şi ideologizatelor studii din mediul universitar, fie encomiasmele găunoase ale celor tineri, care se laudă deşănţat între ei, în speranţa că îi va auzi cineva, sau măcar se va lăsa intimidat de sunetele lor dezarticulate. Vestea proastă e că nu-i aude nimeni şi nici nu intimiderază pe nimeni.

6. E o noutate pentru mine că ar exista, azi, un „canon literar“ românesc. Eu văd doar o imensă harababură şi încercări disperate ale sistemului de învăţământ (preuniversitar şi universitar) de a face respiraţie artificială unor autori pe care nu-i mai citeşte nimeni nici de frică. Şi care, de altfel, nici n-au mai publicat mare lucru. Iar atunci când au publicat (vezi Nicolae Breban), produsele lor s-au dovedit a fi de-a dreptul jalnice. Dar cum „canonul“ e un proces deschis, cu încăpăţânări durabile, dar şi capabil de răsturnări spectaculoase, poate mai vorbim peste vreo zece ani…