MIRELA NAGÂŢ, VOCILE MEMORIEI

Voci la distanţă (Iaşi, Polirom, 2022, 304 p.), recentul roman scris în pandemie de Gabriela Adameşteanu, e probabil cea mai bună carte publicată după Revoluţie a autoarei. Mărcile de forţă ale scrisului ei – fixaţia mărturisită pentru personaj, cuprinderea unui întreg context istoric şi social prin destinele câtorva protagonişti şi faimoasa ureche a prozatoarei, remarcată de critică încă de la Dimineaţa pierdută, capabilă să redea cu fineţe particularităţile de limbaj ale personajelor sale – sunt şi aici recognoscibile. Reuşita romanului vine tocmai din rafinamentul şi echilibrul cu care sunt dozate aceste ingrediente, rezultând, am zice, un distilat complex, căci Voci la distanţă e şi-o carte a familiei, cum remarca Sanda Cordoş, dar şi o carte politică, şi o carte a cuplului, a feminităţii, a memoriei şi, mai ales, a unei vârste, a bătrâneţii.

Omul-orchestră al romanului e Anda Dragomir, o doctoriţă sexagenară, pensionară, care-şi petrecere izolarea pandemică singură, la vila de la munte, răstimp pe care-l umple cu vocile reale sau imaginare ale apropiaţilor ei. Conversaţiile la telefon cu prietena din Franţa, însăşi Letiţia Branea, sau cu fiica, Delia, aflată tot în Hexagon, unde lucrează într-un spital geriatric, se contopesc cu glasurile celor morţi sau înstrăinaţi, într-o rememorare cu meandre a nodurilor existenţiale marcante, inevitabil dureroase: dispariţia fratelui geamăn în adolescenţă, fugar presupus din România comunistă (căruia i se pierde definitiv urma), mariajele şi pierderea soţilor, unul împuşcat la Revoluţie, altul distrus de o boală degenerativă a creierului, moartea mamei, apoi a prietenei din adolescenţă, Corina, de Covid, ratarea relaţiei cu fiul Liviu, taximetrist în America.

Paradoxal, deşi tonul înregistrării eşecurilor şi degradărilor fizice e unul destul de rece, clinic, fără sensiblerii, prin acumulare rezultă o poezie a fragilităţii umane la senectute, care încarcă romanul, subiacent, cu o melancolie discretă.

Discursul Andei, livrat prin monolog interior şi stil indirect liber, pare că înglobează vocile celorlalte personaje, care devin, în fond, nişte subtonuri ale aceleiaşi subiectivităţi expuse. Nu există alte puncte de vedere viabile care să relativizeze perspectiva protagonistei. Arareori, autoarea intervine cu mici corecţii de surdină. Până la urmă, singur cititorul e chemat s-o judece pe Anda Dragomir, s-o înţeleagă cu bagajul ei cultural şi de mentalitate, de om care şi-a trăit jumătate din viaţă în comunism şi, eventual, să-i amendeze compromisurile (vila de la munte e construită parţial prin fraudă cu bani europeni) sau prejudecăţile etnice şi homofobia (Anda nu e încântată că partenerul fiicei e un rus-ucrainean, şi nici de posibilitatea ca fratele fugar să fi fost homosexual). Personajul e construit exemplar de Gabriela Adameşteanu în infinite nuanţe de gri, melanjuri sofisticate de bune intenţii şi ratări, în care instinctul de supravieţuire (suprasolicitat de viaţa în comunism) nu prea lasă loc pentru chestionări etice.

În Istoria lui, Nicolae Manolescu vorbea despre aşa-zisa perspectivă mioapă, cu mize reformiste, apărută în proza de la noi prin deceniul al şaptelea, privilegiind detaliile concretului de fiecare zi în dauna marilor contururi istorice sau evenimenţiale. O astfel de lupă care măreşte articulaţiile cotidianului foloseşte şi Gabriela Adameşteanu, dar din alte raţiuni, dintr-un instinct sigur al personajului, dintr-un efect scontat al autenticităţii.

Când sondează astfel realitatea cuplului şi a familiei, scriitoarea obţine câteva dintre cele mai frisonante pagini ale cărţii. Memoria Andei e suprasaturată de suferinţa infidelităţii aproape banalizate în cuplu, de violenţa domestică a tatălui sau de remuşcarea confuză, pricinuită de boala partenerului. „Nu eram pregătită pentru aşa ceva!“, se confesează Anda, rememorând diagnosticul fostului soţ. „Trecusem prin destule, nu-mi convenea s-o iau de la capăt singură, cu greutăţile. Şi, la o altă vârstă, când speranţele să mai întâlneşti pe altcineva potrivit sunt mici“. Revelaţii de parcurs iluminează zonele rămase mult timp în întuneric: erosul subestimat în trecut e descoperit după maturitate, cu cel de-al doilea soţ, iar relaţia aceasta, începută ca un adulter, „propria ei derivă, pe care a îngropat-o atât de bine în ea, încât abia şi-o mai aminteşte“ – cum admite eroina – e acceptată, în cele din urmă, necosmetizată de propria-i conştiinţă.

Personaj gri, Anda capătă de la un punct încolo un aer realmente ataşant, prin felul tenace în care îşi explorează trecutul, chiar şi în straturile lui inavuabile, din dorinţa de a-l înţelege. Din acumulări ale discursului îi desluşim portretul – o inteligenţă mai degrabă practică, conştientă că trebuie să-şi administreze atent „banii şi relaţiile“, un spirit de observaţie lucid, care produce constatări de genul acestora – „Partenerul copt vine cu un trecut încărcat şi, invariabil, în pat îşi prezintă anamneza erotică, ceea ce nu-ţi cade bine: te compară, aşa faci şi tu, dacă ai cu cine“; sau: „într-o căsnicie veche trupurile îmbătrânesc împreună, se sudează între ele, iar când unul îşi doreşte o altă tinereţe şi încearcă să se desprindă, carnea se rupe şi curge sânge“ –, cu remarci de o acuitate casantă à la Hortensia Papadat- Bengescu. Lumea interioară a Andei Dragomir e lipsită de sentimentalism, n-are organ pentru metafizică, deci nu pune în discuţie sufletul ori transcendenţa.

Voci la distanţă marchează şi despărţirea autoarei de personul ei-fetiş, Letiţia Branea, urmărit de la adolescenţă la senectute în trilogia începută în 1975 cu Drumul egal al fiecărei zile, continuată cu Provizorat (2010) şi Fontana di Trevi (2018). Separarea nu se întâmplă prin ocultare, ci prin şarjare, am zice, sau, după cum observa Bogdan-Alexandru Stănescu, prin transformarea ei într-o figură antipatică. Letiţia are parte de un portret destul de necomplezent: prin ochii Andei o vedem drept o fiinţă neempatică, interesată doar de recuperarea moştenirilor, neplăcut locvace şi fără scrupule „să dea din casă“, pe scurt, un interlocutor care nu e de încredere (căruia nu-i pot fi încredinţate „scheletele din dulapul“ familiei), în vreme ce din insinuările pline de invidie ale Sultanei Morar, prietena reportată din Fontana, aflăm despre presupuse poveşti de amor ilicite ale longevivei eroine.

Acum Letiţia joacă mai degrabă rolul de pretext narativ, justificând până la un punct confesiunea Andei şi fiind responsabilă formal şi de structura cărţii, căci într-o a doua parte, procedeul adoptat e acela al unui manuscris-eboşă, redactat de Anda ca să-i servească ulterior drept sursă de inspiraţie scriitoarei Letiţia Branea, pentru moment spitalizată, bolnavă de Covid. Surprinzător, vocea scrisă a Andei n-are nicio modificare, e întocmai cu cea vorbită, păstrând în scris mărcile oralităţii. Înţelegem repede că argumentul literar n-are greutate, Anda scrie nu ca să transmită poveşti, ci pentru că nu mai are cu cine vorbi, pentru că-i lipsesc conversaţiile cu Letiţia; scrie, de fapt, ca să-şi umple zilele. Şi inadaptarea discursului la regimul scriptural, şi repetatele rapeluri la revizuirea pasajelor indiscrete înainte de predarea textului sunt tot atâtea feluri de a îngroşa stângăcia auctorială a Andei, în scopul creării unui efect de autenticitate.

Povestea Castelului, din folderul Andei, aduce în discuţie o întreagă mitologie creată în jurul familiei Ceauşescu în anii ’80 şi câteva personaje enigmatice, chelnerul personal al dictatorului, Ghiţă Trif, şi soţia lui, care-i servesc Gabrielei Adameşteanu la creionarea finalului cvasiparabolic. Într-o Românie în care tinerii sunt plecaţi din ţară (toate vlăstarele familiilor invocate în roman au joburi în America, Anglia sau Franţa), viitorul rămâne pe seama „foştilor“, metamorfozaţi adecvat, aşa cum arată Flori Trif, implinită într-un al doilea mariaj, ca soţie a unui primar veros.

O carte tandră prin ricoşeu, Voci la distanţă este, în esenţă, un roman despre condiţia umană, care nu lasă deoparte niciunul dintre marile/ micile cataclisme ale oricărui destin omenesc: pierderea părinţilor, a partenerilor, adulterul, boala, îndepărtarea copiilor. Iar suferinţa e imanentă, căci, prins în malaxorul vieţii cu variile lui condiţionări, omul n-are prea mult spaţiu de manevră. Anda poate fi oricare dintre noi, în negocierea zilnică a binelui cotidian.