MARINA CONSTANTINESCU, VEIOZA DE CRĂCIUN

Nu ştiu de ce stau ca babele zilele astea şi mă uit pe geam, pe stradă. În sus şi-jos, în sus şi-n jos. Nu-mi dau seama ce urmăresc, de fapt. Sau cît sînt de prăbuşită. Iar aproape am acoperit oglinzile din casă. Deşi, încă n-am murit de tot. Poate că tocmai am înviat. Mi-am înviat fiinţa, simţurile. Îmi este mai teamă ca nu mai ştiu de cînd. Sau ştiu. De la naşterea lui Luca. De la acel miracol. Papa Ioan Paul al doilea a auzit şoaptele mele arse de spaimă şi de neputinţă. Cardinalul Ratzinger i-a fost secretar şi unul dintre cei mai desăvîrşiţi teologi. La Roma, în acel ascuns hotel din buza Pieţei San Pietro, nu de mult o dependinţă a Vaticanului, cu biblioteci pline de cărţi şi documente, o doamnă de le recepţie i-a spus lui Luca o mică poveste despre Cardinal, atunci, Papa Benedict al XVI-lea. Luca stătea cu gura căscată, exact pe scaunul Cardinalului. A doua zi, dimineaţa, a fugit în cameră şi mi-a adus invitaţia căzută din cer la audienţa generală a Papei. Iar eu fug prin toate cotloanele din mine ca să mă ascund şi să nu-mi dau socoteală. Iar privesc în afara mea, cu o agitaţie pe care o detest. Sînt atîtea reflecţii ale clovnului trist din mine.

Este Ajunul Crăciunului. Şi n-a mai fost niciodată unul ca acesta. Pentru că n-a mai fost niciodată un An ca acesta. Mereu m-am strîns de pe jos sau din strigăte suferinde. Chiar şi după ce au murit ai mei. Pentru că ei m-au învăţat să mă bucur. Şi să-i urmăresc pe Magi pe drumul lor spre Miracol. De la Buna Vestire mă pregătesc pentru zilele şi nopţile în care călătoresc cu Magii. Gaspar, Melchior şi Baltazar. Aur, smirnă şi tămîie. Călătorie şi credinţă. Credinţa în Taină. Şi în misterul ei pe care, poate, nu trebuie să-l pătrund pînă la capăt, dar pe care, cred, ar trebui să-l conştientizez. Să accept prezenţa Tainei. În viaţa mea. În care, cursa cea mai lungă a fost aceea a îndepărtării de mine. Am fugit, am fugit, am fugit… M-am încîlcit în stări nefaste. M-am înfăşurat în voluptatea suferinţei şi voalurile astea m-au dus departe, pe drumul absurd şi violent al ne-fiinţării. Al extragerii din sine. Atracţia hăului este de neînvins, uneori. Poate că şi Lucifer a simţit asta. Atîta s-a uitat în jos, pe pămînt, spre omul imperfect, încît a fost izgonit de Sus. A venit aici şi ne asmute neputinţele şi fricile, întunericul. Crăciunul este Lecţia despre viaţă şi bucuria ei. Despre Lumină. Naşterea şi Taina. Oricare taină. Pentru că oricare dintre tainele mari înseamnă o naştere. O lepădare de păcatul agonizării. Să urmăreşti steaua. Să te pregăteşti. Cu daruri vestite… Tata! El făcea asta. Cu luni de zile înainte de Crăciun. Se gîndea la fiecare dintre noi. La ce ar fi de folos, dar şi la surprize. Bradul acela, pe care l-am împodobit an de an în Ajun, cu el, este axa pe care îmi înfăşor ceva din mine. Poate că recunoştinţa. Nu ştiu de ce, dar anul acesta am lăsat-o jos. Tocmai în acest Ajun… tocmai cînd am simţit atît de fizic că a fost intervalul miracolului. De ce mi-e frică? De ce fug?

Mă uit pe geam. Cu mîna la gură. N-am făcut asta. Sau foarte, foarte rar cînd mă uit după Lună, la nori, la focuri de artificii. Sau cînd mă aşez la geam doar ca să-mi văd gîndurile încotro. Sînt între aici şi dincolo. Mirosul sarmalelor a venit pînă în camera de la stradă. Aha… Este dimineaţa de Ajun. „Là ci darem la mano…“… de ce ascult eu azi „Don Giovanni“? Şi Zerlina ar vrea şi n-ar vrea… îi este şi nu îi este milă de Masetto… inima îi freamăta puţin… „eu îţi voi schimba viaţa“… „vino, vino, dă-mi mîna“… aha… Un amor inocent? N-ar fi pentru Don Giovanni. Îmi amintesc atît de clar spectacolul de la Aix-en-Provence. 2017. Dirija Jérémie Rhorer „Le cercle de l’Harmonie“, regizor a fost Jean-François Sivadier. Mă urmăreşte spuma ludicului de pe o scenă ca o arenă, cu totul la vedere, cu distribuţia la vedere, tînără, proaspătă, care intră în joc păşind în convenţie de pe scaunele înşirate pe margini, un spaţiu parcă suspendat, luminat cu reflectoare inteligente, cortine fel de fel apar şi dispar, delimitează spaţii, complicităţi, voyeurisme, gesturi largi, uşor ironice, mici gag-uri şi poante atît de fine… un minimalism şi o tratare filtrată a unei commedia dell’arte sveltă şi dezgolită… Zerlina nu ar vrea… şi totuşi îşi scoate toate accesoriile de înfrumuseţare şi evidenţiere a bustului, a braţelor… cîtă senzualitate perfect cîntărită… Este Ajunul Crăciunului şi în casa mea este un amestec de arome de sarmale şi de sunetele lui Mozart. „Vieni“… mă topesc… „Andiamo!“…

Totul este intens. Atît de intens. Ca zborul. Zborul acela. Îmi zăresc conturul chipului ca într-un abur. Am şters perfect geamurile. Nu ninge. Ce bine. Lacrimile nu-mi îngheaţă pe la uşi, pe la fereşti…

Un Bărbat şi o Femeie mută daruri dintr-o maşină, în alta. În această zi, nimic ciudat, nu? Nu ştiu de ce, dar brusc las ca reproşurile să se spargă în capul lui Don Giovanni şi îmi mut şi eu ochii dintr-un portbagaj, în celălalt. Bărbatul şi Femeia au mişcări scurte şi precise. Şi un soi de complicitate. Pe care o amestecă cu grija acţiunii în sine şi o fac pierdută. Îmi dau seama că îşi feresc privirile, sînt acolo, şi nu sînt, Femeia îşi striveşte un zîmbet hîd pe faţă. Şi zîmbetul acela nu îşi găseşte loc de atîta tristeţe. Una dintre maşini pleacă. Femeia rămîne sub geamul meu, cu un pachet mare în braţe. De care se ţine zdravăn ca să nu se prăbuşească. Ne arde întîlnirea ochilor. Strînge mai tare cadoul acela, împachetat de sărbătoare. Este singura ei ancoră. Deschid uşor geamul. Întotdeauna scîrţîie. Ea nu tresare. Îmi pare că se sprijină de un cuvînt al meu. Care nu mai iese. „Ce frumos!“, zic. La un moment dat. „Îl puneţi sub brad în noaptea asta.“ Zîmbeşte. Trist. Mă aud vorbind, vrute şi nevrute. Don Giovanni scoate capul pe fereastră, cu tot alaiul, cu Donna Anna, cu Leporello, cu Zerlina, cu Donna Elvira… Îi povestesc Femeii ce-i cu ei, cuvintele mele precipitate sînt acoperite de muzică, de nebunia ei, de tăvălugul iubirii, al seducţiei, al iluziilor. Femeia strînge şi mai tare la piept pachetul. Îi văd doar ochii cum se mişcă în sus, în jos, la stînga, la dreapta, rămîn priponiţi cînd colo, cînd dincolo. Mirările ei se succed exact în ritmurile cuvintelor mele. Apoi, ale sunetelor lui Mozart. Se uită la mine ca Gelsomina. Toată strada mea a devenit o căruţă, Gelso stă acolo şi îmi urmăreşte toate giumbuşlucurile. „A vrut să mă vadă astăzi. Nu avem acelaşi brad. Am să desfac la noapte chestia asta. Poate că e ceva fragil, de asta l-am lipit de mine. Pentru că totul este fragil.“

Este Crăciun. Şi eu ţin în braţe anul ăsta şi nu vreau să-i dau drumul. A fost atît de tandru cu mine… Femeia îmi bate în geam. Parcă a învăţat o arie din „Don Giovanni“. După asta îmi dau seama cine este şi alerg. Deschid. Scîrţîitul infernal este mai strident ca niciodată. Cîtă linişte. Doar corpul ei urlă din toţi rărunchii. În mîini are o cutie mare de carton pe care scrie „Philadelphia“. Zîmbesc. Cred că acolo este ceva fermecat, venit de peste mări şi ţări. „Philadelphia. Brînza. Este o cutie de brînză. De trei ori mai mare decît veioza asta nicicum, pe care am găsit-o înăuntru.“ Îmi pune pe pervaz şi cutia, şi veioza. „Dumneavoastră nu ascultaţi colinde. De ce?“ Nu ştiu să răspund. „Cînd vine Crăciunul aici? Dacă îmi spuneţi, poate că mai nimeresc strada asta şi mă întorc de Crăciunul dumneavoastră. Las aici veioza asta. Să lumineze. Să înţeleg. Dacă este ceva de înţeles.“

Scot capul pe geam. Femeia, nicăieri. A lăsat veioza, cutia de brînză şi toată suferinţa pe pervazul meu.