MARTA PETREU, VREMURI ISTORICE – DACĂ ASTA NE CONSOLEAZĂ

De trei ani, trăim vremuri istorice. E drept, Hegel a avertizat că fericirea oamenilor n-are de-a face cu asemenea perioade, ci cu epocile cînd nu se întîmplă nimic, cu „petele albe“ din istorie, cum le numea. Din toamna anului 2019, global „paşnică“, şi pînă acum, s-a schimbat aproape totul. Cînd a izbucnit pandemia, bănuiam cu toţii că „după“ nimic nu va mai fi la fel, măcar din motivul că numărul mare de morţi va fi o grea suferinţă pentru omenire. Pandemia a venit, a atins, oficial, şase sute de milioane de inşi, a făcut, oficial, şase milioane şi jumătate de victime, a oprit la un moment dat activitatea pe Terra. Şi n-a trecut. În ciuda vaccinului, făcut în mare viteză, cu o tehnologie nouă, căci prin ultraeficientul intrument numit CRISPR-Cas9 sau „cuţitul genetic“ inventat, la începulul anilor 2010, de două doamne, franţuzoaica Emmanuelle Charpentier şi americanca Jennifer A. Doudna (amîndouă laureate Nobel pentru invenţia lor în 2020). Şi, încă din timpul pandemiei, a început, în surdină pentru profani, lupta ignobilă dar atît de caracteristică omului pentru o nouă ordine mondială; adică, lupta interstatală pentru putere şi afirmarea puterii. Războiul Rusiei contra Ucrainei, un veritabil terorism de stat, nu numai că a făcut multe victime civile, ci s-a transformat în şantaj & terorism nuclear. Să auzi şi să vezi că se dau lupte lîngă centrale nucleare, să vezi vehicole parcate în centrala nucleară, lîngă aparatură, să te joci cu o centrală nucleară oprind-o şi pornind-o ca pe-o broscuţă mecanică nu e de colea. Pe deasupra, nu se ştie care vor fi costurile totale ale acestui război pentru Europa, căci nefericita problemă a gazului, a energiei, abia acum începe. Despre problema resurselor naturale de energie se ştia de multă vreme, iar trecerea la energiile ecologice care se autoreînnoiesc nu e chiar simplă. Să faci pasul ăsta în plin război ruso-ucrainean, cum pare că intenţionează Europa, va fi o încercare grea. În vara asta sahariană, pe fond de război, au ieşit la iveală şi alte probleme structurale presante ale omenirii: seceta şi incendiile, furtunile şi inundaţiile, criza de apă. Şefii de state îşi fac o onoare din a anunţa populaţia că la iarnă va fi greu – căci frig; că populaţia trebuie să economisească, adică să nu consume, şi energia, şi apa. Că va fi criză de alimente. Despre economia de energie – noi, românii, ştim cîte ceva, începând cu iarna grea a anului 1986-1987, cînd partidul nostru unic şi statul român şi-au unit puterile pentru a ne obliga să stăm în frig. Despre lipsa de hrană, la fel, ştim mai multe decît am fi vrut să ştim vreodată. Din lista de lucruri vitale care trebuie consumate cu măsură, pentru noi numai apa este o noutate. Nu simt nici o satisfacţie că acum toată populaţia Europei va învăţa pe pielea ei ce-nseamnă frigul şi austeritatea, frigul şi lipsa. Iar dacă te uiţi în jur, războiul Rusiei contra Ucrainei pare, Doamne iartă-mă, o nimica toată faţă de ce poate veni peste omenire din conflictul, acum numai mocnind, legat de Taiwan, căci în acesta sînt implicate superputerile, China şi SUA. Sînt semne multe că unele ţări pregătesc o nouă ordine mondială, nu de factură democrată şi deci prin nimic mai bună decît ceea ce am trăit noi pînă în 1989.

Cum s-a putut schimba totul, în numai trei ani, cu o asemenea viteză? Dacă în toamna anului 2019 ne-ar fi spus cineva ce-o să vină peste noi în numai cîţiva ani, trei, nu mai mulţi, i-am fi rîs în faţă şi l-am fi ironizat că se joacă de-a Nostradamus.

La noi, sub soarele nemilos al verii, în seceta fierbinte, lumea şi-a amintit de agricultură, ba chiar şi de irigaţii. Nu era oare mai bine să îşi amintească cu cîţiva ani mai înainte? Că altfel, la noi, clasa politică se îndeletniceşte cu ceea ce ştie ea mai bine: cu politicianismul. Tradus: cu nesfîrşitele hîrîieli politice, cu lupta pentru autoritate, adică putere internă. De populaţia ţării, în scădere numerică, pe care o invoca retoric à la Caţavencu, clasa noastră politică îşi aminteşte cu drag în interminabilele dezbateri la televiziuni.

Dar greşesc: atîtea festivaluri de masă, unde lumea cîntă şi dansează, sînt o dovadă clară că autorităţile, centrale şi locale, au adoptat cu entuziasm a doua jumătate din străvechea reţetă pîine şi circ. Tot e ceva, nu?

Mai e de spus că la sfîrşitul verii, în 30 august a.c., a murit Mihail Gorbaciov, unul dintre cei mai mari oameni din secolul trecut, o personalitate istorică de o grandoare reală: el a des-făcut ceea ce spre nefericirea noastră a făcut Lenin şi-apoi au făcut tratatele de pace de după al Doilea Război Mondial. Datorită lui, România a ajuns o ţară liberă. Ceea ce-mi doresc să rămînă pentru totdeauna.

Şi a murit regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Cu cîteva luni în urmă, la început de iunie a.c., cu ocazia Jubileului ei de platină, am putut vedea cu toţii că unele popoare, britanicii cu siguranţă, îşi respectă şi îşi iubesc conducătorii. Regina Elisabeta a II-a a fost un asemenea conducător respectat şi iubit. A-ţi respecta „şefii“ şi a avea încredere în acţiunile lor nu este o experienţă trăită de noi, cetăţenii români, aşa că s-o constaţi la alte naţiuni te pune nostalgic pe gînduri. Nu-i mai puţin adevărat că este vorba despre un alt fel de conducători decît am avut noi în ultimii cel puţin optzeci de ani… Aceleaşi sentimente de respect, recunoştinţă şi dragoste se văd din nou acum, cînd populaţia Regatului Unit o omagiază în masă pe regina lor moartă, şi nu numai pentru că ea a fost monarhul său cu cea mai îndelungată domnie, ci pentru că, aşa cum spun cei care stau la coadă să intre la catafalcul ei, ea a fost „decent person“, o persoană aşa cum trebuie, cum-se-cade-să-fie, deoarece şi-a făcut bine „job“-ul, datoria în serviciul / în slujba ţării sale. Ea, Doamna cu cele mai spectaculoase pălării, căci înlocuitor de coroană, din lume.

Septembrie 2022